

Victoria Milescu
Poemul
ca un cal de rasă
trece prin paradisuri pierdute
sau recuperate instantaneu
abandonându-şi autorul
traversând golurile eternităţii
se rostogoleşte printre
dughenele răvăşite, prin pieţe
regăsindu-se în filele arse
jucându-se de-a primejdia
secondat de câini vagabonzi
are parte de partea nevăzută a gloriei
uneori vântul
îl buzunăreşte furându-i
nimicurile care-i alcătuiesc măreţia.
Nu ştiu ce e frumuseţea
dar chipul tău
îmi aminteşte de ea
sub cerul
suspendat de un fir de păianjen
apărată sunt
de fluturii în armură
plătesc pentru norocul cel bun
pentru norocul cel rău
profesând meseria de om
nu ştiu ce e adevărul, dar
reinventez dezastrul
adevărul se bate pentru noi
noi ne batem pentru iluzii
ploaia stinge adevărul
din întunericul luminos
nimic nu e mort
din frumuseţea celor ce ne iau viaţa
apropiind infinitul de chipul tău.
Ţin noaptea în palmă
numărându-i bătăile inimii
curând se va înălţa
printre crengi ce zgârie orizontul
dând stelele la o parte
viaţa mă ţine în gheare
nu ştiu dacă ceea ce o animă
e binele ei sau preabinele meu
într-o zi voi da drumul câinilor
între duşmani
duşmanilor printre câini
de la o vreme, nu mă mai îmbolnăvesc
nu mai îmbătrânesc
nu mai condamn a durerilor lăcomie
în drum spre măcelul promis
ştergătoarele de parbriz
împrăştie lacrimile…
Sunt căzut în genunchi şi aştept,
Barda călăului n-are voie să-ntârzie;
Mi-este, de-acum, atât de scurt şi de drept
Drumul către cea din urmă iluzie…
Soarele se află-n plină vibraţie;
Inima-mi bate, încă, normal;
Deşi viaţa-mi e vândută la licitaţie
Şi rechinii, lihniţi, îmi vin tot mai aproape de mal…
Ah!, îmi e teamă că n-am să mor demn, ca un paşă,
Că mă va-nhăţa tocmai acuma, de moţ,
Acvila Neagră cu creasta bătută, trufaşă,
Iar slugile-mi vor pune pielea pe băţ.
Dar n-am ce face, sunt în genunchi şi aştept resemnat;
Mai bine mort şi uitat decât câine în lanţ, parfumat.
Bucureşti, 10 martie 2012
Trăiesc din amintiri, totuşi trăiesc,
E verde încă drumul ce-l parcurg;
Cred, încă,-n fiul Tatălui Ceresc,
Deşi se întrevede un amurg.
Mai am puterea, totuşi, să zâmbesc,
Motivul, ştiinţa, poate chiar plăcerea ‒
Şi mi se pare încă tot firesc
Când te sărut, să-ţi simt pe buze fierea.
Mă latră câinii încă-n miezul zilei
Când ies cu umbra mea la preumblare,
De-ntreabă târfele-ntre ele: „Cine-i
Soldatu-acesta mic şi totuşi mare?”
Şi le răspunde umbra mea mioapă:
„E un erou pe drumul către groapă”.
De Rusalii, Tgv 2011
Şi dacă eu m-aş fi topit atunci,
ce-ar fi rămas aici, un nume? Nu…,
cenuşă, doar (un pumn) şi-un licurici,
şi-un vers de care să te lepezi tu…
Dar nu a fost să fie. Dumnezeu
M-a mai îngăduit p-aici, o vreme,
şi de atunci, mă simt dator mereu,
cu fiecare clipă care geme,
am sentimentul că trăiesc în plus
deşi n-aş mai avea nimic de spus.
Bucureşti, 20 iulie 2012
DICKENSIANA
Dickens a adus azi-noapte
Toate vulpile polare
Să ne râcâie în geamuri
Să ne scuipe cu ninsoare
Numai sunt în factorie
Câini de hamuri, nici tu puşcă
Dar în saloon se dansează
Cu pistolul la vipuşcă
Scapă numai cine poate
Viaţa e trecută-n conturi
Şi sunt toate-adevărate,
Tragediile din norduri
Unde omul nu visează
Unde lupul nu adoarme
Şi-n Klondike praf de aur
Luna scutură din coarne
Unde gerul răsuceşte
Aerul în frânghii groase
Pe când tundra se preface
Doar, că trage la aghioase
BUCUREŞTI
Bucureştiule, care chirurg nepriceput
Ţi-a şters culoarea somnului de basm
E chipul tău de nerecunoscut
De gigantism bolnav, suferi de astm
Un apendice nu-i al nimănui,
Strada Soldat Ion a decedat –
Când teii înfloreau, numele lui
Era în slăvi de îngeri trâmbiţat
Chiar şi-n talcioc, în aiurit décor
Cu imposibilul te întâlneai
Se deschidea un ochi risipitor
Din scrinul timpului, de mucegai
Şi Babilonul se-nălţa spre cer
Dar mai avea o poartă-a lui Iştar
Când o treceau satrapii din Sumer
Uitau de satrapie-o zi măcar.
20.12.1988
SONET
S-a dus o lume veche ca un fum
S-au risipit vestiţii ei retorici
Oameni şi zei – la fel de meteorici
N-au mai găsit al nemuririi drum
Dar n-au murit nicicând bătrânii stoici
Şi din adâncul veacurilor scrum
La fel de verde-i verbul lor şi-acum
Ei vin corăbieri de vis eroici
Şi-ascult daimonul ferm al lui Socrate
În ceasul lui din urmă – lângă moarte
Având un crez drept armă şi cuvânt
Că spiritul nu moare niciodată
De cupa cu venin predestinată
Când are-un crez etern de neînfrânt
În pădure lângă lac
Într-un fastuos conac
Un partid puternic, mare,
Cu proiecte sociale
Pentru necuvântătoare
A făcut o convocare
Cu scop bine stabilit,
“Disciplina în partid”.
Au sosit la adunare:
Baroni, şefi de filiale,
Amazoane platinate,
Vulpi cu cozile pe spate,
Fardate, cochete toate,
Urşii- n frac, cu papion,
Lupii-n haine de sezon.
Una dintre amazoane
E vedetă şi-i curtată
De vulpi cu blana roşcată,
Fiindcă soţul ei iubit
E şef mare în partid.
Gaiţa, ca o actriţă,
De culoare cam pestriţă…
(Nu s-a aflat deocamdată
În ce partid e înrolată),
Ştiind multe limbi străine
Şi tot ce mişcă în pădure,
A fost şi dânsa convocată.
Pupăza cu ciocul tare
Mandatată-n adunare
Pe post de ciocănitoare,
Ţanţoşă şi-nfumurată
Că nu-i alta mai moţată
Şi cu cioc în loc de creastă,
Îţi pregăteşte discursul
Cum s-atace pe parcursul
Şedinţei cu năbădăi
Subiectele vizate,
Ce conflict să inventeze
Şi cu cine să taxeze.
Un independent blazat
În muschetar deghizat
Care a fost propulsat
Ca edil “dans notre ville”,
Fiind şi el invitat
De-o arpă cam zbârlită
Că partidul e-n derivă,
Stă cu unii la şuetă
Şi discret îi cere-un sfat
Şefului de la Senat.
Dar bursucul a luat plasă…
Lăcomia bat-o vina
Numai ea e cu pricina!
Din European rasat
A ajuns să stea în bamcă
Lângă un oier bogat.
Stă retras, e indispus,
Dezamăgit şi confuz
Şi se-ntreabă cu mirare:
Cine-am fost ş ce-am ajuns?
Sunt mulţi şi cu eghileţi:
Castori, cârtiţe, sticleţi,
Ce stau ca din întâmplare
Pe lângă un şef mai mare,
Popândăii stau şi ei
În picioare pe culoare.
Ajuns şef prin conjunctură
Cărianul ca etate mic,
Imatur, însă voinic,
Puştiul supus, dar bun de gură,
Joacă după partitură:
Tot pe poante, parcă zboară!…
Ca pe val, suie, coboară,
Parcă ar fi tras pe sfoară.
Corbul, diplomat isteţ,
Dar arogant şi îndrăzneţ,
Vânătorul, cel cu flinta
Care a confundat ţinta,
Baronul moştenitor
Al răposatei mătuşe
Trage sforile pe tuşe.
Dinozaurul cel mare,
Preşedinte de onoare,
Sfătos ca o bunicuţă,
Cu idei originale,
Ajuns simbol în partid,
Este trist, dezamăgit.
Prezidiul ia loc la masă,
Căci se-anunţă o şedinţă
De durată, furtunoasă!
Cârlanul, şef de partid,
zâmbind jovial, perfid,
ia cuvântul motivând:
Stimaţi colegi delegaţi!
Dacă vrem la guvernare
E nevoie de schimbare,
De disciplină în partid…
Sunteţi, deci, mobilizaţi
Şi vă cer ca să votaţi
Pentru-a fi sancţionaţi
Toţi cei care ies din rând
Şi-s preocupaţi adesea
Doar de propriul interes.
Agenda e încărcată.
Se discută prima dată
Despre cei ce-au evadat
Şi cine i-a asimilat,
De mai e vreun trădător,
Ce dosar mai e pe rol,
Cine s-a mai încuscrit,
Cine pe cine-a năşit?!
Fiindcă toată lumea ştie
Că-i partid de cumetrie.
După rang şi după clică,
Fiecare se implică
În discuţii arbitrare
Şi replici usturătoare,
Cu propuneri şi soluţii
Şi rotire de pe funcţii.
Dinozaurul cel mare
Criticat de-un oarecare
Se dezlănţuie mâhnit:
-Toată viaţa am muncit
Să se nască-acest partid!
Şi-acum mă mai doare-n coastă…
Am fost doar ăn slujba voastră!
V-am dat pâine şi cuţit
Dar voi m-aţi dezamăgit!
Piţigoiul învestit
Drept arbitru în partid,
Avocat bine şcolit,
Consultând legi şi izvoare
Cu articol de-ncadrare,
Făr-a şovăi o clipă
Dă verdictul la echipă
Hotărând că cel vizat
Poate fi sancţionat.
Se anunţă prin urmare
Cine şi de când dispare
De pe funcţii şi ecrane.
Personajul colorat,
cu gramatica certat,
fiind atacat brutal
de şefi şi de adversari,
le răspunde jovial:
În contextul actual,
Eu respir electoral.
Catâr încăpăţânat,
Ce nu se predă nici mort,
Şeful mare din Senat
Propus pentru-a fi exclus,
Ripostează enervat:
-Spuneţi, pentru Dumnezeu,
Ce rău mare vă fac eu?!
Dacă vă luaţi de mine,
Vă previn, nu va fi bine!
Oare-aşa v-ar place vouă,
Ca să rup partidu-n două?!
Nu-s naiv, nu-s prostănac
Şi n-am să vă fac pe plac!
Nu sunt un simplu soldat
Ci o piesă importantă,
Sunt pionul doi în stat!
Puşti ţâfnoşi, torţionari,
Daţi postul la adversari?!
Nu am funcţii în partid
Şi nu mă las mazilit!
După astă apărare
Cu scântei şi acuzare
S-a trecut apoi la vot
Şi Catârul nesupus
Din partid a fost exclus.
Punct ochit şi punct lovit!
Cârlanul e mulşumit!
Adversaru-i fericit!
În lupta pentru putere
S-ajungi primul la ciolan
E nevoie de-o armată
Nu doar de Calul Troian.
PLOPUL
Înalt şi suplu, candelabru viu,
îşi suie ruga tot mai sus pe cer
să stingă noaptea stelele ce pier
s-atingă Lunii vălul argintiu…
În zori, ‘naintea altora, zglobiu
sub prime raze, matinal mister,
s-adune-n frunze-nrourat colier
şi trunchiul verde, mândru şi mlădiu
Să-şi termine frunzare-n adieri,
un freamăt ca de-naltele plăceri
Pe care doar fiorul fericirii
Le mai atinge-n vis şi rareori
se întâlnesc pe căile iubirii
când fulgeră în noapte meteori
PEŞTERI
Născute din zbuciumul Terrei prelung
lovite de goluri, prelinse de ape,
podoabe-n dantele de calcar, să-ncape
ecouri în picuri, ce-ngână-ndelung…
Sclipiri de safire, din stele ajung
să-nalţe săgeţi de lumini, albe pleoape,
saţete-n străvechile caleidoscoape,
mostre păstrate în folii străpung!
Atari catedrale vibrând în imagini
pe muchii de pietre înscrise în pagini,
altare cu zei zburători şi inscripţii
Din lumi rătăcite-n adîncul zenit,
acolo, departe, de mult timp prescripţii
salvate în peşteri de suflul sfinţit
VIOREL CREŢU
ORAŞUL MEU IUBIT
Iaşi – oraş al credinţei române,
Un clopot ce bate în mii de destine.
Iaşi – oraş al celor şapte coline,
O Romă moldavă cu vite creştine.
Iaşi – oraş cu fruntea stropită de cer
Iubit de Luceferi în amurg de mister.
Iaşi – oraş adorat de Lumină
Dimineţi ancestrale la tine se-nchină.
Iaşi – oraş al Teiului Sfânt,
Cu rădăcinile-nfipte adânc în pământ.
Iaşi – oraş cu plopi care plâng
Amintiri de iubire sub pale de vânt.
Iaşi – oraş cu Bolta sa Rece
Şi poeţi descântând timpul ce trece.
Iaşi – oraş cu popasuri la han
Şi hangiţe negruţe zâmbind diafan.
Iaşi – oraş al paşilor mei
Cu Copoul ucis de parfumul de tei.
Iaşi – oraş pălmuit de alei
Ce sărută cu flori minunaţi ochii tăi.
Iaşi – oraş de poveste cu zmei
Şi Ilene-mbrăcate în floare de tei.
Iaşi – oraş al iubirii de-o seară
Între studenţi ce-au dorit să rămână pe vară.
Iaşi – oraş ce toamna-şi sărută
Pe creştetul gingaş, Botanica-i fiică.
Iaşi – oraş ce surâde-a colinde de Sori
Prevestind vremuri mai bune, fără de nori.
Iaşi – un oraş care tânăr iubeşte,
Omul,cu drag ce pragu-i păşeşte.
Iaşi – un oraş cu suflet izvor
Să revii te aşteaptă, iubit călător.
Viorel Creţu
ROMÂNUL
Românul nu mai are lacrimi ca să plângă,
Nici vlagă nu mai are ca rănile să-şi lingă.
Prin vene- i curge Jalea şi gura- i e uscată,
Ruşine-i este- n ţara lui să ceară – un strop de apă.
Românul nu mai are nici linişte să moară,
A încetat să spere şi nu mai vrea sa ceară.
A obosit săracul ca să tot tragă-n jug,
Să-ntoarcă singur brazda şi fără boi şi fără plug.
Românul nu mai are nici dreptul să trăiască,
În linişte şi pace copiii să şi-i crească.
Vândut-a tot ce-avea mai bun prin bătătură
Şi nu mai are acum nici ce băga în gură.
Românul nu mai are somn de foamea ce-l apasă,
Copiii plâng uitându-se-ndelung pe masă.
În strachina de lut boit priveşte lintea fiartă
La ziua cea de mâine tot gândul lui se-ndreaptă.
Românul nu mai are nimic din ce-a fost bun,
Ruinele-au rămas pe-al Mioriţei plai străbun.
Pustii sunt satele din munţi şi cele de pe luncă,
Bătrânii – şi plâng la porţi nepoţii duşi la muncă.
Românul n-are casă aici în vatra lui,
Ursit i-a fost să moară-n ţara nimănui.
Desculţ priveşte-n soare la câmpul plin de ştir
Stingher îşi cată locul său de veci în cimitir.
Românul nu mai are nici curaj să-şi strige disperarea,
A obosit de-atâţia ani, în beznă căutând cărarea.
Orbecăind pribeag prin colbul sutelor de veacuri,
N-a înţeles sărmanul om că pentru el nu mai există leacuri.
Românul are însă Crezul şi – un Dumnezeu Preasfânt,
Speranţa pentru-o viaţă mai bună pe Pământ.
Din palmele-i bătute de luciul negru de pe sapă,
Veni-vor îngerii din ceruri, în veci ca să bea apă.
Viorel Creţu