Poezii apărute în nr. 51-52/DECEMBRIE 2013

Victoria Milescu

PARTEA NEVĂZUTĂ A GLORIEI

Poemul

ca un cal de rasă

trece prin paradisuri pierdute

sau recuperate instantaneu

abandonându-şi autorul

traversând golurile eternităţii

se rostogoleşte printre

dughenele răvăşite, prin pieţe

regăsindu-se în filele arse

jucându-se de-a primejdia

secondat de câini vagabonzi

are parte de partea nevăzută a gloriei

uneori vântul

îl buzunăreşte furându-i

nimicurile care-i alcătuiesc măreţia.

MESERIA DE OM

Nu ştiu ce e frumuseţea

dar chipul tău

îmi aminteşte de ea

sub cerul

suspendat de un fir de păianjen

apărată sunt

de fluturii în armură

plătesc pentru norocul cel bun

pentru norocul cel rău

profesând meseria de om

nu ştiu ce e adevărul, dar

reinventez dezastrul

adevărul se bate pentru noi

noi ne batem pentru iluzii

ploaia stinge adevărul

din întunericul luminos

nimic nu e mort

din frumuseţea celor ce ne iau viaţa

apropiind infinitul de chipul tău.

ALIMENTAREA ILUZIILOR

Ţin noaptea în palmă

numărându-i bătăile inimii

curând se va înălţa

printre crengi ce zgârie orizontul

dând stelele la o parte

viaţa mă ţine în gheare

nu ştiu dacă ceea ce o animă

e binele ei sau preabinele meu

într-o zi voi da drumul câinilor

între duşmani

duşmanilor printre câini

de la o vreme, nu mă mai îmbolnăvesc

nu mai îmbătrânesc

nu mai condamn a durerilor lăcomie

în drum spre măcelul promis

ştergătoarele de parbriz

împrăştie lacrimile…

Dan Gâju

ASTENIE DE PRIMĂVARĂ

Sunt căzut în genunchi şi aştept,

Barda călăului n-are voie să-ntârzie;

Mi-este, de-acum, atât de scurt şi de drept

Drumul către cea din urmă iluzie…

Soarele se află-n plină vibraţie;

Inima-mi bate, încă, normal;

Deşi viaţa-mi e vândută la licitaţie

Şi rechinii, lihniţi, îmi vin tot mai aproape de mal…

Ah!, îmi e teamă că n-am să mor demn, ca un paşă,

Că mă va-nhăţa tocmai acuma, de moţ,

Acvila Neagră cu creasta bătută, trufaşă,

Iar slugile-mi vor pune pielea pe băţ.

Dar n-am ce face, sunt în genunchi şi aştept  resemnat;

Mai bine mort şi uitat decât câine în lanţ, parfumat.

Bucureşti, 10 martie 2012

CĂTRE AMURG. O SENZAŢIE. ÎNCĂ…

Trăiesc din amintiri, totuşi trăiesc,

E verde încă drumul ce-l parcurg;

Cred, încă,-n fiul Tatălui Ceresc,

Deşi se întrevede un amurg.

Mai am puterea, totuşi, să zâmbesc,

Motivul, ştiinţa, poate chiar plăcerea ‒

Şi mi se pare încă tot firesc

Când te sărut, să-ţi simt pe buze fierea.

Mă latră câinii încă-n miezul zilei

Când ies cu umbra mea la preumblare,

De-ntreabă târfele-ntre ele: „Cine-i

Soldatu-acesta mic şi totuşi mare?”

Şi le răspunde umbra mea mioapă:

„E un erou pe drumul către groapă”.

De Rusalii, Tgv 2011

ŞI DACĂ…

Şi dacă eu m-aş fi topit atunci,

ce-ar fi rămas aici, un nume? Nu…,

cenuşă, doar (un pumn) şi-un licurici,

şi-un vers de care să te lepezi tu…

Dar nu a fost să fie. Dumnezeu

M-a mai îngăduit p-aici, o vreme,

şi de atunci, mă simt dator mereu,

cu fiecare clipă care geme,

am sentimentul că trăiesc în plus

deşi n-aş mai avea nimic de spus.

Bucureşti, 20 iulie 2012

Nascut la 9 septembrie 1937 in satul TODERITA jud. BRASOV.După terminarea gimnaziului a urmat Şcoala Medie Tehnica din Brasov.In 1958 a absolvit Scoala de Ofiteri a Ministerului de Interne din Bucuresti, cu gradul de locotenent. A lucrat un an la Directia Pasapoarte pana la 30 septembrie 1959, cand a fost trecut in rezerva -dat afara- pentru ca s-a casatorit, iar tatal sotiei, preot, a fost condamnat politic la 20 ani munca silnica. Dupa trecerea in rezerva a suportat multe rigori.Ultimii 30 de ani a lucrat la Institutul de Aviatie in functia de tehnician principal, sef compartiment -cand s-a pensionat- iar apoi ca inspector autorizat de protectia muncii si a mediului.

DICKENSIANA

Dickens a adus azi-noapte

Toate vulpile polare

Să ne râcâie în geamuri

Să ne scuipe cu ninsoare

Numai sunt în factorie

Câini de hamuri, nici tu puşcă

Dar în saloon se dansează

Cu pistolul la vipuşcă

Scapă numai cine poate

Viaţa e trecută-n conturi

Şi sunt toate-adevărate,

Tragediile din norduri

Unde omul nu visează

Unde lupul nu adoarme

Şi-n Klondike praf de aur

Luna scutură din coarne

Unde gerul răsuceşte

Aerul în frânghii groase

Pe când tundra se preface

Doar, că trage la aghioase

BUCUREŞTI

Bucureştiule, care chirurg nepriceput

Ţi-a şters culoarea somnului de basm

E chipul tău de nerecunoscut

De gigantism bolnav, suferi de astm

Un apendice nu-i al nimănui,

Strada Soldat Ion a decedat –

Când teii înfloreau, numele lui

Era în slăvi de îngeri trâmbiţat

Chiar şi-n talcioc, în aiurit décor

Cu imposibilul te întâlneai

Se deschidea un ochi risipitor

Din scrinul timpului, de mucegai

Şi Babilonul se-nălţa spre cer

Dar mai avea o poartă-a lui Iştar

Când o treceau satrapii din Sumer

Uitau de satrapie-o zi măcar.

20.12.1988

SONET

S-a dus o lume veche ca un fum

S-au risipit vestiţii ei retorici

Oameni şi zei – la fel de meteorici

N-au mai găsit al nemuririi drum

Dar n-au murit nicicând bătrânii stoici

Şi din adâncul veacurilor scrum

La fel de verde-i verbul lor şi-acum

Ei vin corăbieri de vis eroici

Şi-ascult daimonul ferm al lui Socrate

În ceasul lui din urmă – lângă moarte

Având un crez drept armă şi cuvânt

Că spiritul nu moare niciodată

De cupa cu venin predestinată

Când are-un crez etern de neînfrânt

Sorica  PACIOGA

O ŞEDINŢĂ  FURTUNOASĂ

În pădure lângă lac

Într-un fastuos conac

Un partid puternic, mare,

Cu proiecte sociale

Pentru necuvântătoare

A făcut o convocare

Cu scop bine stabilit,

“Disciplina în partid”.

Au sosit la adunare:

Baroni, şefi de filiale,

Amazoane platinate,

Vulpi cu cozile pe spate,

Fardate, cochete toate,

Urşii- n frac, cu papion,

Lupii-n haine de sezon.

Una dintre amazoane

E vedetă şi-i curtată

De vulpi cu blana roşcată,

Fiindcă soţul ei iubit

E şef mare în partid.

Gaiţa, ca o actriţă,

De culoare cam pestriţă…

(Nu s-a aflat deocamdată

În ce partid e înrolată),

Ştiind multe limbi străine

Şi tot ce mişcă în pădure,

A fost şi dânsa convocată.

Pupăza cu ciocul tare

Mandatată-n adunare

Pe post de ciocănitoare,

Ţanţoşă şi-nfumurată

Că nu-i alta mai moţată

Şi cu cioc în loc de creastă,

Îţi pregăteşte discursul

Cum s-atace pe parcursul

Şedinţei cu năbădăi

Subiectele vizate,

Ce conflict  să inventeze

Şi cu cine să taxeze.

Un independent blazat

În muschetar deghizat

Care a fost propulsat

Ca edil “dans notre ville”,

Fiind şi el invitat

De-o arpă cam zbârlită

Că partidul e-n derivă,

Stă cu unii la şuetă

Şi discret îi cere-un sfat

Şefului de la Senat.

Dar bursucul a luat plasă…

Lăcomia bat-o vina

Numai ea e cu pricina!

Din European rasat

A ajuns să stea în bamcă

Lângă un oier bogat.

Stă retras, e indispus,

Dezamăgit şi confuz

Şi se-ntreabă cu mirare:

Cine-am fost ş ce-am ajuns?

Sunt mulţi şi cu eghileţi:

Castori, cârtiţe, sticleţi,

Ce stau ca din întâmplare

Pe lângă un şef mai mare,

Popândăii stau şi ei

În picioare pe culoare.

Ajuns şef prin conjunctură

Cărianul ca etate mic,

Imatur, însă voinic,

Puştiul supus, dar bun de gură,

Joacă după partitură:

Tot pe poante, parcă zboară!…

Ca pe val, suie, coboară,

Parcă ar fi tras pe sfoară.

Corbul, diplomat isteţ,

Dar arogant şi îndrăzneţ,

Vânătorul, cel cu flinta

Care a confundat ţinta,

Baronul moştenitor

Al răposatei mătuşe

Trage sforile pe tuşe.

Dinozaurul cel mare,

Preşedinte de onoare,

Sfătos ca o bunicuţă,

Cu idei originale,

Ajuns simbol în partid,

Este trist, dezamăgit.

Prezidiul ia loc la masă,

Căci se-anunţă o şedinţă

De durată, furtunoasă!

Cârlanul, şef de partid,

zâmbind jovial, perfid,

ia cuvântul motivând:

Stimaţi colegi delegaţi!

Dacă vrem la guvernare

E nevoie de schimbare,

De disciplină în partid…

Sunteţi, deci, mobilizaţi

Şi vă cer ca să votaţi

Pentru-a fi sancţionaţi

Toţi cei care ies din rând

Şi-s preocupaţi adesea

Doar de propriul interes.

Agenda e încărcată.

Se discută prima dată

Despre cei ce-au evadat

Şi cine i-a asimilat,

De mai e vreun trădător,

Ce dosar mai e pe rol,

Cine s-a mai încuscrit,

Cine pe cine-a năşit?!

Fiindcă toată lumea ştie

Că-i partid de cumetrie.

După rang şi după clică,

Fiecare se implică

În discuţii arbitrare

Şi replici usturătoare,

Cu propuneri şi soluţii

Şi rotire de pe funcţii.

Dinozaurul cel mare

Criticat de-un oarecare

Se dezlănţuie mâhnit:

-Toată viaţa am muncit

Să se nască-acest partid!

Şi-acum mă mai doare-n coastă…

Am fost doar ăn slujba voastră!

V-am dat pâine şi cuţit

Dar voi m-aţi dezamăgit!

Piţigoiul învestit

Drept arbitru în partid,

Avocat bine şcolit,

Consultând legi şi izvoare

Cu articol de-ncadrare,

Făr-a şovăi  o clipă

Dă verdictul la echipă

Hotărând că cel vizat

Poate fi sancţionat.

Se anunţă prin urmare

Cine şi de când dispare

De pe funcţii şi ecrane.

Personajul colorat,

cu gramatica certat,

fiind atacat brutal

de şefi şi de adversari,

le răspunde jovial:

În contextul actual,

Eu respir electoral.

Catâr încăpăţânat,

Ce nu se predă nici mort,

Şeful mare din Senat

Propus pentru-a fi exclus,

Ripostează enervat:

-Spuneţi, pentru Dumnezeu,

Ce rău mare vă fac eu?!

Dacă vă luaţi de mine,

Vă previn, nu va fi bine!

Oare-aşa v-ar place vouă,

Ca să rup partidu-n două?!

Nu-s naiv, nu-s prostănac

Şi n-am să vă fac pe plac!

Nu sunt un simplu soldat

Ci o piesă importantă,

Sunt pionul doi în stat!

Puşti ţâfnoşi, torţionari,

Daţi postul la adversari?!

Nu am funcţii în partid

Şi nu mă las mazilit!

După astă apărare

Cu scântei şi acuzare

S-a trecut apoi la vot

Şi Catârul nesupus

Din partid a fost exclus.

Punct ochit şi punct lovit!

Cârlanul e mulşumit!

Adversaru-i fericit!

În lupta pentru putere

S-ajungi primul la ciolan

E nevoie de-o armată

Nu doar de Calul Troian.

Michaela Al. ORESCU

PLOPUL

Înalt şi suplu, candelabru viu,

îşi suie ruga tot mai sus pe cer

să stingă noaptea stelele ce pier

s-atingă Lunii vălul argintiu…

În zori, ‘naintea altora, zglobiu

sub prime raze, matinal mister,

s-adune-n frunze-nrourat colier

şi trunchiul verde, mândru şi mlădiu

Să-şi termine frunzare-n adieri,

un freamăt ca de-naltele plăceri

Pe care doar fiorul fericirii

Le mai atinge-n vis şi rareori

se întâlnesc pe căile iubirii

când fulgeră în noapte meteori

PEŞTERI

Născute din zbuciumul Terrei prelung

lovite de goluri, prelinse de ape,

podoabe-n dantele de calcar, să-ncape

ecouri în picuri, ce-ngână-ndelung…

Sclipiri de safire, din stele ajung

să-nalţe săgeţi de lumini, albe pleoape,

saţete-n străvechile caleidoscoape,

mostre păstrate în folii străpung!

Atari catedrale vibrând în imagini

pe muchii de pietre înscrise în pagini,

altare cu zei zburători şi inscripţii

Din lumi rătăcite-n adîncul zenit,

acolo, departe, de mult timp prescripţii

salvate în peşteri de suflul sfinţit

VIOREL CREŢU

ORAŞUL MEU IUBIT

Iaşi – oraş al credinţei române,

Un clopot ce bate în mii de destine.

Iaşi – oraş al celor şapte coline,

O Romă moldavă cu vite creştine.

Iaşi – oraş cu fruntea stropită de cer

Iubit de Luceferi în amurg de mister.

Iaşi – oraş adorat de Lumină

Dimineţi ancestrale la tine se-nchină.

Iaşi – oraş al Teiului Sfânt,

Cu rădăcinile-nfipte adânc în pământ.

Iaşi – oraş cu plopi care plâng

Amintiri de iubire sub pale de vânt.

Iaşi – oraş cu Bolta sa Rece

Şi poeţi descântând timpul ce trece.

Iaşi – oraş cu popasuri la han

Şi hangiţe negruţe zâmbind diafan.

Iaşi – oraş al paşilor mei

Cu Copoul ucis de parfumul de tei.

Iaşi – oraş pălmuit de alei

Ce sărută cu flori minunaţi ochii tăi.

Iaşi – oraş de poveste cu zmei

Şi Ilene-mbrăcate în floare de tei.

Iaşi – oraş al iubirii de-o seară

Între studenţi ce-au dorit să rămână pe vară.

Iaşi – oraş ce toamna-şi sărută

Pe creştetul gingaş, Botanica-i fiică.

Iaşi – oraş ce surâde-a colinde de Sori

Prevestind vremuri mai bune, fără de nori.

Iaşi – un oraş care tânăr iubeşte,

Omul,cu drag ce pragu-i păşeşte.

Iaşi – un oraş cu suflet izvor

Să revii te aşteaptă, iubit călător.

Viorel Creţu

ROMÂNUL

Românul nu mai are lacrimi ca să plângă,

Nici vlagă nu mai are ca rănile să-şi lingă.

Prin vene- i curge Jalea şi gura- i e uscată,

Ruşine-i este- n ţara lui să ceară – un strop de apă.

Românul nu mai are nici linişte să moară,

A încetat să spere şi nu mai vrea sa ceară.

A obosit săracul ca să tot tragă-n jug,

Să-ntoarcă singur brazda şi fără boi şi fără plug.

Românul nu mai are nici dreptul să trăiască,

În linişte şi pace copiii să şi-i crească.

Vândut-a tot ce-avea mai bun prin bătătură

Şi nu mai are acum nici ce băga în gură.

Românul nu mai are somn de foamea ce-l apasă,

Copiii plâng  uitându-se-ndelung pe masă.

În strachina de lut boit priveşte lintea fiartă

La ziua cea de mâine tot gândul lui se-ndreaptă.

Românul nu mai are nimic din ce-a fost bun,

Ruinele-au rămas pe-al Mioriţei plai străbun.

Pustii sunt satele din munţi şi cele de pe luncă,

Bătrânii – şi plâng  la porţi nepoţii duşi la muncă.

Românul n-are casă aici în vatra lui,

Ursit i-a fost să moară-n ţara nimănui.

Desculţ priveşte-n soare la câmpul plin de ştir

Stingher îşi cată locul său de veci în cimitir.

Românul nu mai are nici curaj să-şi strige disperarea,

A obosit de-atâţia ani, în beznă căutând cărarea.

Orbecăind pribeag prin colbul sutelor de veacuri,

N-a înţeles sărmanul om că pentru el nu mai există leacuri.

Românul are însă Crezul şi – un Dumnezeu Preasfânt,

Speranţa pentru-o viaţă mai bună pe Pământ.

Din palmele-i bătute de luciul negru de pe sapă,

Veni-vor îngerii din ceruri, în veci ca să bea apă.

Viorel Creţu