PLANETA ÎNTRE DOUĂ COPERTE

Silvan G. ESCU

În chiar titlul volumului lansat de curând, Planeta stă acasă, autoarea Victoria Milescu ne spune că planeta stă acasă, dar, misterioasă cum o știm, nu ne spune adresa, locul în care poate fi găsită de fiecare dintre noi, în individualismul și egoismul ce ne caracterizează. Cumva, pentru a-i cere socoteală? Poate că, prevenitoare și din bun simț, intenționează să ne ferească de impactul cu ea. Și totuși, bravând, poeta își asumă ea însăși acest risc, fiindcă din lucruri aparent banale, uzuale, întâlnite la tot pasul, uneori chiar manifestând o voluptate stranie în a scormoni în centrul mizeriei acestei lumi, reușește ca prin talent poetic aparte să meșteșugească versuri de mare profunzime, o specialitate marcă proprie.

Volumul ia startul cu arhicunoscutele cuvinte optimiste, folosite drept Moto: „Toate ființele umane se nasc libere și egale în drepturi” – Declarația Universală a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite – Articolul 1. Însă poeta, ființă umană și ea, își ia libertatea să-l continue de la primul la ultimul poem cu versuri care te năucesc prin mesajul lor frust, direct, neiertător. Dar în primul rând atât de trist, de deprimant, de răscolitor.

Nu credeam că poate fi cineva atât de trist și de pesimist, în poezie desigur, dar Victoria Milescu are, mai dintotdeauna, o reală apetență pentru acest gen de scriere și spre deosebire de alți poeți o face la nivelul valoric cel mai înalt. Umilitor chiar pentru unii dintre noi!

În primul poem, „Ablutio”, poeta observă că omenirea se spală pe mâini de orice, în sensul de abandon, de neimplicare, dar, ca o revanșă, mai bine spus ca o cea de pe urmă pedeapsă, și că viața se spală pe mâini de noi, la fel și moartea, ca ultimă și definitivă parte a ei. Iar în dorința iluzorie de a continua, de a o lua de la capăt, o imposibilitate desigur, se întreabă fără speranță: „unde să găsim un capăt de început”. Și încheie, nici nu se putea altfel, cu poemul „Terminus”, în care ne anunță cu candoarea de rigoare, dar și cu maliție cutremurătoare în același timp, că nu mai este cazul să stăm la coadă, suntem liberi să plecăm oriunde, fiindcă de-acum gata, „lumea s-a terminat, stimați deținuți, sunteți liberi…”. Halal libertate!

În poemul care dă titlul volumului, „Planeta stă acasă”, toate cele lumești dar și cele care le înconjoară stau acasă, surprinse într-un anumit stadiu, nu mai au curajul să facă următorul pas, „numai ziua de azi (subordonată a timpului mereu curgător) pleacă, eliberată”. Însă, într-un moment de firav optimism, pe poetă o încearcă un gând: „Poeții lumii sunt inspirați, scriu/ poeme de înduplecat moartea/ pe planeta albastră”. Nu durează prea mult și autoarea revine la starea de început. Cuprinsă de melancolie își amintește că în iarnă a uitat lângă bradul de Crăciun „o traistă cu înflorituri/ unde stătea ghemuit/ sufletul meu de copil”.

Mereu sfredelitoare, iscoditoare, aflată în căutarea a ceva care să-i mângâie starea, Victoria Milescu umblă „prin subteranele cuvintelor” în încercarea de a găsi „sistemul de îmbunătățire a relației cu Dumnezeu”, apoi, pătrunsă în acest labirint, întâlnește „subsisteme de supraveghere audio, video performante”, pentru ca „la un moment dat” să fie nevoită de „un poem suprarealist” să iasă la suprafață acolo unde „lumea se integrase în noul sistem solar/ în care poezia era la vedere/ fără cuvinte, fără sunete, fără autor („Noul sistem solar”). Nu știu cum reușește, dar poeta descoperă „același adevăr, dar cu alte silabe”. Înfricoșător!

În poezia „Când eram”, ne vorbește cu o gingășie nefirească, revoltătoare chiar, despre moarte, plângându-i parcă de milă, numind-o nici mai mult nici mai puțin decât iubirea nevăzută și neînțeleasă, „locuind singură, fără niciun sprijin”, pe care însă, într-un mod bizar, poate fără să ne dăm seama, noi singuri am construit-o. Pe străzile pustii semafoarele sunt permanent pe culoarea roșie, fiindcă n-are cine să oprească, „pe verde circulă doar insomniile”, trecând „granița fără pașaport/ doar cu un mic bagaj de-acasă – fotografia unei țări”, deloc întâmplător, a noastră, ca pe o „prostituată” de care să ne rușinăm că ne-a născut și „să o blestemăm că nu putem/ să ne-o scoatem din gând, din inimă/ pentru un preț bun/ decât cu prețul vieții”. Excepțional acest poem, „Un preț bun”.

În poemul, răvășitor, „Oamenii desenează cu creta”, „Omuleții desenați pe trotuar/ se ridică lent/ încep să se miște pe stradă”. Unul cere unui bărbat un ban ca să-și cumpere un corn pentru că n-a mâncat de ieri de când copii l-au desenat în joacă pe terenul de sport și l-au abandonat acolo. Însă bărbatul îl trimite la muncă, eventual, „du-te pe altă planetă/ aici toată lumea e bolnavă/ nimeni nu mai mănâncă, nu mai doarme/ doar desenează cu creta”. În opinia poetei, concluzie trasă de noi, culmea!, planeta urmează să se depopuleze pe zi ce trece, iar cei care vor scăpa au o singură șansă, să-și confecționeze în gând, (pentru a urma linia instituită de scriitoare), cârje pentru a-și târi bruma de viață rămasă.

Volumul este atât de valoros, atât de împănat cu metafore, încât fiecare poem ar trebui „luat la rost”, vorbit/scris despre el, dar lăsăm cititorului plăcerea de a-l „degusta” și a judeca singur, cum dealtfel și lipsa de spațiu ne îngrădește…

Prin tot ce a scris în acest volum, în plină perioadă pandemică, Victoria Milescu nu dă nicio șansă optimismului, zâmbetului, decât poate unul trist. Întristător! Altfel, un volum care îmbrățișează atât de cald recile poeme!

Nu, Victoria Milescu, niciunul dintre poemele tale nu e un poem mort, toate se ridică de pe pagină… cum ar spune Key Miller! Și se plimbă trist, ascunzând parcă o lacrimă, care este a întregii lumi, dar totodată o face dezinvolt și cu mâinile la spate prin fața ochilor noștri, avizi de o astfel de poezie de calitate.

Planeta stă acasă, editura Neuma, Apahida, 2022
SILVAN G. ESCU