Selectați pagina

Poezii apărute în nr. 71-72/ DECEMBRIE 2019

Victoria MILESCU

DINCOLO DE SINGURĂTATE

El fumează, bea
lângă femeia bătrână, chircită
nu ştie prea bine cum o cheamă
nici de unde vine
stau împreună pe canapeaua veche
se uită la televizor
comentează filme cu acţiune
marşurile de protest din ţară
tuşesc pe rând
în camera mică
fumul se încolăceşte
pe becul chior din tavan
pe cărţile împrăştiate
după miezul nopţii
fiecare îşi caută un loc de dormit
dimineaţa, când el se cufundă în vană
o cheamă să-l spele pe spate
ea îşi înfige unghiile solzoase
în spatele lui mic, arcuit
pătrund în carne, din ce în ce mai adânc
eliberându-i aripile însângerate.

UN DESPERADO

N-a fost decât
un blitzkrieg
privirile au mitraliat până la măduvă
buzele au suflat napalm
a urmat artileria grea a inimii
bubuind
a culcat la pământ
văzduhul cu dinozaurii lui înaripaţi
foc şi pară
pe întreaga suprafaţă a limbii indo-europene
articulând totuşi
o vocală de împotrivire…

OCHII ROŞII AI ÎNTUNERICULUI

Ea încearcă să-şi amintească
unde locuieşte el
acolo întunericul e la el acasă
trece de şchiopul din faţa blocului
ajutând fulgii să mai trăiască o veşnicie-două
la intersecţie
prin aburii de sub capacul de canalizare
un şoarece se oferă
să-i arate drumul
sub o stea atât de strălucitoare
încât nu poate fi stea
el ar fi spus:
nu, nu e o farfurie zburătoare
ar fi scris la ziar
(la ziarul la care lucrez, of course!)
ea ar fi replicat: e o lampă cu infraroşii
(ca cea de pe biroul meu)
fixată în ochii întunericului.

FĂRĂ MĂSURI DE SIGURANŢĂ

Când e singur
şi nu are cu cine goli
sticla de tequila
o cheamă pe ea
din Proxima Centauri
ea se îmbarcă repede
în/cu ce-i iese-n cale
trece pe lângă/peste
noile complexe autumnale
îşi dă cu glicerină pe obraz
să pară că plânge privind
serialul lui preferat
ajunge la blocul
cu semnul de sens interzis
apasă butoanele interfonului
declanşând racheta balistică sol-sol

PARTEA BUNĂ A RĂULUI

Te obişnuieşti
cu zgomotul tractoraşului
zăpăcind bunătate de zăpadă
limpede şi curată
o înşfacă, o muşcă, o aruncă-n gura
cuvei largi să o ducă în norii lui Magelan
odată cu paşii
îngemănaţi, înnodaţi, compactaţi
ai celor ce s-au cărat în spinare
cu rândul, ieri-noapte
de la Ursa Mare la Ursa Mică
în timp ce Pământul
alerga cu 100 000 de km pe oră
în jurul unei sticle de whisky.

ÎN CLEŞTII ORELOR

El e absorbit de o mulţime
ea de alta
când malurile se ciocnesc
îşi scot ochii cu pixurile
îşi taie gâtul cu muchia colilor de hârtie
pe care scrie acelaşi:
Jos!, Jos!, Jos!
acelaşi frig scoate flăcări pe gură
aceeaşi lună în locul soarelui
aceleaşi mănuşi, fulare, bentiţe pe frunţile seculare
aceiaşi oameni întâlnindu-se
la restaurantul din zonă
la un vin fiert, la o cafea ca iadul
acelaşi semn al victoriei
dat din mână în mână
aceeaşi scânteie-n privire la despărţire:
ok, pe mâine…

LISA CEA HARNICĂ

Prin abur, miresme
el găteşte, atent
să nu-i cadă scrumul ţigării
în tigaia încinsă
mai trage o duşcă
dă radioul mai tare
e stingherit
aşa, în pielea goală
în faţa ei întrebându-se
cum de-a trecut ea
prin pereţi
cu ditamai butoiul de bere
cu icre negre, roşii, albastre
fără să clintească
nicio picătură de apă
din balta sticlind în tavan.

LUPUL DIN VENELE CREPUSCULARE

Ca un vânat
pe care nu şti de unde să-l începi – ea
o fi dulce, amară?
ca o capră de munte
curajoasă, nebună în casa unui satyr
trebuie protejată
de foc, fum, fumuri
dacă mănâncă doar iarbă
aştept până dau colţul
pare blândă, dar cine ştie…
o raşpilă n-ar strica
pentru copite şi coarne
pentru fruntea ameţitoare
orele sar din piatră-n piatră
ling sare de stea
ce vrea ea de la mine?
ce vreau eu de la ea?

APASĂ ACCELERAŢIA

Seara trece
pe lângă restaurantul din colţ
ninsoarea cade
peste mese ca o pulbere
numai bună de lins, de tras pe nas
o vrajă eterică
a cuprins luna plină
nu, el nu este aici
nici azi, nici mâine, niciunde
degeaba cauţi pe Google Earth
porumbei cenuşii ciugulesc
boabele strălucitoare ale singurătăţii
căzute din geanta diplomat
clinchetele unui clopoţel de aramă
trezesc ultimele stele
fantomele adormite
la mesele lungi
potrivindu-şi pe chip
o mască aproape umană.

CA UN JAF PE AUTOSTRADĂ

Dimineaţa
îşi beau amândoi cafeaua
la masa joasă din sufragerie
se îmbracă în grabă
cu aripile desperecheate
se vor revedea peste 10 ore
el merge la birou
apoi cu băieţii, la o bere
ea, acasă, îşi face părul roşu
buzele mov
timpul trece, face piruete pe faţa ei

cu labele lui de gâscă
ţopăie prin sânii decoltaţi
prin gambele violete
timpul are mai mult tupeu
când eşti singură
îşi face de cap
în artere, plămâni, inimă
pune gheara în gât
pentru o ţigară, un foc
orelor obediente, clipelor spălate pe creier.

O CAFEA NEAGRĂ CU LICURICI

Biata crâşmă
sprijinită-n burlanele roşii
prin ele curg lacrimi
bieţi pereţi aburiţi
aici vin cei părăsiţi
de fericirea precară
aici e beţia totală
până la dispariţia cromozomilor
până la căderea
sindromului imuno-deficitar
aici poţi întâlni prinţi
travestiţi în cerşetori
cerşetori plătind ca regii
aici poţi cădea în dragoste
cu un alien
sau poţi fi racolat de MI6
mereu în criză de spioni telegenici.

PORŢIA DE EXISTENŢĂ

Pune petale de trandafiri
pe patul cel nou
aprinde lumânări parfumate
iar vinul roşu
să curgă pe trepte până în stradă
să-şi moaie în el buzele călugării tineri
mergând doi câte doi
vecinii sunt pregătiţi pentru orice
bat la uşă: în numele legii deschideţi
deschide-ţi inima
altfel sparg cerul cu sfinţi cu tot!

MIREASA DE CARTON

Stă trează până la ziuă
în camera străină
dincolo – el
doarme, respiră greu
îi desparte o uşă
de secoli lumină
la geam
realitatea urcă şi coboară pe acoperişuri
de frişcă şi caramel
eu te pot scoate de aici
zice pasărea bătând la fereastră
o pasăre cu o mie de aripi cum
numai la o mie de ani
se întâmplă să vezi, să auzi, numai
dă-mi mie tortul acela de ciocolată
în care eşti îmbrăcată
din care el a muşcat cu poftă
o bucată bună.

ÎNDURĂ CE VA URMA

În paralelipipedul de sticlă
el aşteaptă
bea bere, citeşte ziarul
ea soseşte
îi povesteşte despre
foştii iubiţi
părăsiţi
după prima noapte de dragoste
el se ridică, iese la o ţigară
vorbeşte cu chelneriţa, cu alte femei
ea pune sare, piper
în tequila –
cea mai recentă rană a ei.
LA IMPRIMANTA 3D
De ziua ei
îi oferă o cutie colorată
răspândind o aromă seducătoare
de viaţă nemuritoare
trasă în ciocolată neagră şi albă
deschide-o şi alege-ţi ce vrei:
nume, vârstă, profesie
planeta
pe care vrei să te retragi la bătrâneţe
unde să iei cina cu
Tyrannosaurus Rex
şi să mori
din cauza unei supradoze de sex.
LUMINILE DE AVARIE ALE CERULUI
Câtă linişte, atâta singurătate
în mijlocul celor ce
strigă, urlă, răcnesc incoruptibili: Dreptate!
în pieţe, pe bulevarde
talazuri izbindu-se de garduri
de fier, de lasere
pe unde medii sau lungi
te poţi ciocni cu el şi să nu-l recunoşti
vopsit pe faţă
doborât de-o pancartă
ridicat de un scutier
sub gloanţe de ger năprasnic
aceeaşi linişte
clocotind în nucleu

revărsându-se peste marginile imponderabile
el este inaccesibil
ca stelele lăcrimând cu ţurţuri
fiecare vrea să fie
o sabie a lui Damocles…

FLOAREA CARE NU VREA SĂ DEVINĂ
FRUCT

Convins că nimeni
nu-l vede, nu-l aude că
e cea mai bună metodă
împotriva singurătăţii
glandelor suprarenale
salivare, lacrimale, mamare
de sub Arcul lui Constantin…
pastilele s-au terminat
pe fiecare scrisese numele ei
sparte cu pumnul
zdrobite cu ciocanul
să o înghită mai uşor
n-au niciun efect, nici umor
la fel ca ea
pe care nu dau niciun feromon
dacă o mai prind odată
cotrobăind prin
efectele mele seminale
o omor!

ÎNTRE CATOD ŞI ANOD

Călătoresc
în acelaşi tramvai
el pe scaunul din faţă citeşte ziarul
ea în picioare vorbeşte la telefon
fiecare îşi caută prin buzunare
o bancnotă pentru tânărul
cântând Mozart la vioară
printre călători
coboară în staţii diferite
ea se întâlneşte întâmplător
cu fosta colegă de facultate
lipind afişe pe stâlp:
pierdut câine, găsit stradă cu pisici negre
el se ciocneşte
de prietenul din copilărie
făcându-şi un selfie
cu tatăl mort
de 100 de ani…

PORŢIA DE VIAŢĂ

El se uită cu lupa
la gâza ce se zbate în farfurie
bucurându-se şi ea
în viaţa ei de o zi
de un grătar, de un pahar cu vin bun
de cremşnitul împărţit frăţeşte
cu fluturele cap de mort
ţâşnind dintre cronicile prăfuite
ferestrele se deschid
să resusciteze
virtuţile, viciile pe veresie
primăvara, pe străzi, calcă în picioare zăpada
bate cu pumnii în copacii bătrâni
până le ies muguri pe nas gât şi urechi
în toate culorile posibile
îi saltă de subsuori pe cei abia plantaţi
purtând bileţele la gât
semnate de primărie
când şi cum să-şi detoneze
paşnica lor înflorire.

MARGINE DE VÂNT
Gheorghe VĂDUVA

ÎN AȘTEPTAREA MARELUI POTOP

În mințile cu prea mult creier,
se lasă noaptea, uneori,
și, de cu seară până-n zori,
tronează cântecul de greier.
Și-n răsăritul încă neapus,
începe-un tămbălău de simfonii,
conflict stupid de false armonii
și de tăceri ce încă nu s-au spus.
De-acum nu mai e timp de irosit
și nici în alte lumi de aruncat,
e vremea să aduni ce-ai exilat
și să culegi ce încă n-ai sădit.
În muntele cu creier supraplin,
cu neuroni ratați și cu sticleți,
e-un amalgam de nopți și dimineți
din care se-încropește un destin.
Destinul unui farsor atestat,
ce crește-n prostănaci salcâmi cu ciori
și vulturi condamnați să fie chiori,
când se aduce hoitul la palat.
Dar mințile de astăzi n-au vreun scop,
sunt cabestane prinse-n mai nimic,
cu meta-universuri într-un clic,
în așteptarea marelui potop.

ÎNTRE CONCRETUL LUMII ȘI FIUL EI ABSTRACT…

Le știu demult, le văd mereu, le-ascult și le iubesc,
sunt tot ce-n văz se vede și-n nevăzut se simte,
ca vorba rătăcită-n deșertul din cuvinte,
ca sensul devenirii din lume în lumesc.
Dar nimănui nu-i pasă de-i gând sau fapt concret,
contează ce se vede, iar restu-i nevedere,
abstractul nu-i concretul născut fără vedere
și nici ce nu se vede în văzul de profet.
Abstractul nu-i concret, concretul nu-i abstract,
e doar un vraf de gânduri, ecuații și idei,
în care pui mereu ce nu mai poți să iei
și iei ce n-ai pus niciodată-ntr-un contract.
Pe drumul care duce undeva pe-un vârf de deal,
sunt pași ce trec și gânduri care-și fac vârtos de cap,
ca sensul fără sens când n-are cârmă, nici proțap,
ci doar un gând de ducă, un nimic și-un ideal.
Și astfel trece vremea, cu soare și nămol,
din două universuri nu poți să faci o farsă,
nici altă galaxie, nici rug, nici piatră arsă,
ci doar o altă cale de-a face golul gol.
De-s două universuri nu poți să le unești,
sunt infinituri oarbe și curbe paralele,
niciunul nu pătrunde în spațiul dintre ele,
niciunul nu-înțelege preceptele lumești.
Și totuși sunt în lume, fără a ști că sunt,
ca două nesfârșituri ce-n gol se ne-sfârșesc,
ca două idealuri ce nu se contopesc,
ca două tâmple albe și anii lor cărunți.
Dar se întâmplă, totuși, în minți fără hotar,
s-o ia vreun gând aiurea prin infinitul mare,
prin jungla cognitivă sau chiar pe vreo cărare,
și-un neuron să treacă pe post de gând hoinar.
Negarea-i afirmare căzută cu succes
la primul ei examen în spațiul dintre faze,
unde nisipu-i verde și pietrele sunt oaze,
iar fluturii de noapte la ziuă n-au acces

Dar eu am o idee de care nu mai scap,
o pot mereu cu mine-n rărunchi și-n scăfârlie,
e mult de-atunci, nici mintea mea nu știe,
de când mă dor într-una durerile de cap.
De-o viață mă trudesc să fac contact
între concretul lumii și fiul ei abstract.

ETERNA MEA ETERNITATE

Mă uit la tine, magică femeie,
dar nu te văd, mi-i văzul transformat,
și-ar trebui din nou reformulat,
cu ultimul cuvânt, cu ultima idee.
Nu mă aștept să caut vreo vedere,
în ochii lumii, poate și-n ai mei,
când mai puteam privi în ei cu ei
în zbor, în libertate și-n cădere.
Și nici nu știu de pot din nou vedea
lumina de atunci din prag de zbor,
spre limpezimea marelui izvor,
din care te privește steaua ta.
E steaua ta sau poate marea zare
și-i foarte sus, departe-n infinit,
în spațiul ideal nemărginit,
în care se privește orice floare.
Acolo, sus, cu ochi nu pot vedea,
căci ochii mei sunt ochi pentru pământ,
din care mă privește un cuvânt,
lăsat de tine, ieri, în calea mea.
De-atunci, vederea lumii-i doar vedere,
dar eu nu văd cu ea nici cer nici drum;
acel cuvânt e văzul meu acum,
un văz etern în marea nevedere.
Te știu în infinit, te văd în soare,
în orbul strălucirii lui de foc,
te văd cu ochii minții-n orice loc,
idee-n ochiul meu netrecătoare.
Eternitatea n-are-n noi durată,
nici ochi de foc ce-n noapte se deschid,
eternitatea-i doar un spațiu vid,
din clipa de iluzii luminată.
Ideea mea-i parfumul dintr-o floare
o libertate-închisă-n spațiul dens,
dar spațiul lumii n-are-n sine sens,
ci doar o altă nouă-înfățișare.
De-aceea văzul meu e-un văz în sine,
o altă formă de-a dura, în vis,

POEZIE

nimicul dintr-un spațiu necuprins
și universu-înnobilat de tine.
În nevăzuta mea singurătate.
în loc de ochi, aș prefera un gând,
ca să te văd prin ochii tăi trecând
spre infinita ta complexitate.
Idee strâns legată-n vers de mine,
ți-aș construi-n ocean un Everest,
dintr-un troheu, un iamb și-un anapest
ca-n lumea mea să fii mereu-la tine.
Deplinu-n văzul meu e-un spațiu gol,
eu sunt nimic și nu vreun cineva,
căci doar așa-n nevăz mai pot vedea.
eternul drum-al marele simbol.

CONDIȚIA DE CREIER

Deși-i închis în colivie, conduce tot și știe tot,
cărările îi sunt cât drumul de la pământ până la lună,
în lumea lui încap de toate, de-s adevăr sau de-s minciună,
c-așa e-n universul nostru când ești doar om și nu robot.
De ce o fi așa, nu știe nici vreun savant, nici Dumnezeu,
și n-are nicio importanță de ce un creier nu-i picior,
ci doar un fel de rara-avis într-un cuibar conducător,
așa cum toate-s rânduire în ce crezi tu, în ce știu eu.
Deși e-n cap, el poate trece în mână, -n inimă, -n picior,
cu gardienii-i din elită, axoni, mieline sau dendrite,
cu neuronii plini de verbe și prin sinapse obosite,
prin tot ce-înseamnă informații, pământ, cenușă și izvor.
E rece ca o zi fierbinte și sănătos ca un țânțar,
cunoaște totul, dar nu simte, nu are senzori, ci iscoade,
nu se-încumetă să-și arate prea-cenușiul la parade,
ci doar impulsul care-i spune că el e rege, nu cizmar.
Dar câteodată, inimioara, ce-i dă și lui bătăi de cap,
își ia simțirea la purtare și-i cere-un strop de bărbăție
de care și un creier aspru ar trebui măcar să știe
că-n lumea asta-i și iubire și nu doar creier și proțap.
Dar el, damnat ca să trăiască într-o cenușă fără foc,
nu se trudește să-înțeleagă ideea vieții în mișcare,
căldura, teama, viața, altfel decât pământul plin de soare
și ecuația abstractă din verbe, sensuri și noroc.

IDEEA MEA DIN MIEZ DE NOAPTE

Ideea mea din miez de noapte,
ce porți în ochi o zi senină;
din întuneric faci lumină
și din lumină umbre moarte.

Acum e vreme peste vreme,
iar vremea-i rece-n calendare,
se sting luminile solare,
și bate vântul prin poeme.
Chiar dacă inima ne cere
s-aprindem focul prin cuvinte,
în gheața nordului fierbinte,
va fi aceeași grea tăcere.
Din când în când, vreo auroră
mai face cerul să se-anime,
ca un poem ieșit din rime,
sau ca o liniște sonoră.
Dar gândul meu n-ajunge-n norduri,
e mult prea frig și prea departe,
și-o lume-întreagă îl desparte
de valul ce se sparge-n fiorduri.
Și n-am vreun spărgător de gheață,
nici vreun aisberg în avangardă,
ci doar un gând ce stă în zgardă
la poarta norilor de ceață.
De-aceea, noaptea-mi pare ternă,
și lungă ca o zi-lumină,
la care îngerii se-închină,
în libertatea lor eternă.
În miez de noapte-mi bate gândul
la poarta soarelui din creier,
când eu în visul meu cutreier,
de-atâta vreme, numai vântul.
Un vânt ce bate, când nu bate,
o vreme pusă la bătaie,
de pietre, vreascuri și noroaie,
din care nimeni nu te scoate.
Doar o idee contra-vreme,
un fel de soare-n miezul Terrei,
m-adună din străfundul erei
și mă scufundă în dileme.
Din ele n-am să ies vreodată,
c-așa-i ideea rostuită:
să caute mereu ispită
în sensul care nu se-arată.
Iar când se-arată-i contrasens,
în infinitul Univers.

LUMINA INUNDĂ DIN CUVÂNT……
Viorel SÂMPETREAN

SINGURĂTATE
Mai liniștită harfă decât
priveliștile avuției!
Soarele întunecă. Lumina lui inundă din
cuvânt.
simt neputința de-a iubi altfel. Rană
divină,
Carnea și sângele meu.
Frica puterii lui de strălucire, nu-i oare
pâinea
Pe care-o râvnesc?
Ascunsă liniște și împăcare fără margini,
Singurătate!
Peste mugurii străvezii, în roata de spini,
Cineva cântă din flaut.
Soarele întunecă. Lumina lui fără egal.
La fel izbânda de a petrece fără cuvinte.
Îmbolnăvit de sfială,
Eu am iubit un posibil refugiu
Pentru sufletul meu fără trup.

ȚI-AM SPUS

Maria,
Maria-Magdalena,
Îngerii spulberați în câmpiile de mirt sunt.
Adevărul rămâne cu semne cu tot.
Dormi câtă vreme
Ecoul stă pironit deasupra ta
Într-o cruce înghețată.
Ce rămâne, ți-am mai spus,
Este dreapta vedere.

ARDEALUL

M-am uitat în pământ
Și am văzut oase.
Am întrebat:
Cine-i împăratul, săracul ori pribeagul?
Tobe ar fi prevestit răscrucea.
Zvonul ars. Solii îngropau arvună în tabere: grăuntele,
Semnul pentru hotar. Și surâsul. Și chipul bărbaților
Sălbăticiți. Și orgoliul. Când armii scânteiau sub copite
Priveliști. Și fulgerul. Prăbușit pe maluri de oase.
Se spune că raza a fost călăuză. Dar câți
s-au surpat,
Câți și-au adeverit șoapta
Îndemnând sângele cristalizat în rășină?
Îi vezi? Ei stau înfășurați în mlădițe
Ca niște prunci. Privindu-i, nu-i greu să-i
auzi
Pe cei nesosiți.
Căci miezul arde în sevă. În uimire.
Unde zborul nu poate pătrunde, spulberat
fiind de tărie.
Pătrunsă de carii truda nu mai are sfială.
Și aripa
Înfrigurează glasul.
Au stat în nemișcare semnele.
Sub norul de pământ.
Au ars neprihănite, înfășurate în vânt.
Zei ai nimănui.
Au stat în nemișcare sub norul de pământ.
Miresme. Zvonuri:
– Râvniți doar împăcare. Și atâta înălțare cât săgeata.
Foșnitoare, cutremurate, veți colinda știute doar de pârtii:
pe jumătate cântec, hotar pe jumătate.
Căci încercate-s semnele: cum pruncii ele cresc în
legănare.
Parcă așteaptă dinspre mare să-nceapă roiul.
Muiate-n jar și pardosite-s toate: le-aș fi văzut, le-aș fi
visat
Sau era numai ecoul verii ce se stinge-ncet sub piatră
vânătă, neîncercată.
Și, totuși, semnele, stăruitoare. De neatins în ceea ce-i
sfânt.
Ce legământ mai cauți, în cer ori pe pământ, decât seva
divină pe care-o porți?
Nu sunt nenumărate nopți și bogate de unde îți tragi
vinișoare de viață?
Parcă șopteai: nu-i îndeajuns să vorbești
Cu adevărul altora, prin cuvinte impare și uneori
meșteșugite

Și adormitoare în toate.
Tu vezi?
Ecoul se întoarce
Din miezul pietrelor vinete, neîncercate.
Mai poți întrezări
Stele pe coline?
Despre ele nu vei putea vorbi îndeajuns niciodată.
Pentru că, fără speranță, cine să uite că rădăcina
Din sânge vine? Și cine să le îngroape într-un țarc
Spre a se refugia de soarta care îi aparține?
Eu te-am visat prin pânza freatică.
Prin seva cea tainică
Și umbroasă ce vindecă ochiul.
Ce înalță rădăcina din caverne
Și o preschimbă în floare rară.
Prin pânza freatică
De in încercat în convoaie te-am visat.
Prin marmoră te-am văzut.
Căci razele sunt vinișoare.
Ele urcă și aprige devin de nu ar fi să vezi.
Ele sunt precum fulgerele ce stau ascunse în piatră.
Eu am privit, odinioară.
Fără să întorc privirea.
ȘI DE-AR VENI?
Lama cuțitului înaintează spre părinți.
Spre lacrimă. Și înspre icoană.
Timpanele nu mai sunt pentru auz.
Nici șoarecul nu-i încercat la vamă.
De-ar fii să vină iară hunii!
Și de-ar veni? Cu ce cuvinte să ridici altarul?
E-o vreme a bolovanilor care țin loc de piatră.
A sensurilor de atins cu parul.
CE FACI? VEI ȘTII VREODATĂ?
Nu l-am rănit. nu l-am străpuns cu sulița.
Pe Domnul Isus eu nu îl iubesc ca pe un zeu,
Nici precum odinioară
Ca pe un fariseu.
Nici la beție ori la sindrofie nu am turnat în vânt:
Domnul Isus m-a învățat să ridic capul din pământ.
Eu nu am tras mătănii din Mercedes spre Turlă,
Nici nu am furat, ca să îl pomenesc în van.
Eu spun: sunt căpățâni care urlă
Cum că ei sunt aleșii unui burlan. Acela care seacă
Din popor glaja. Burlanul care pune asfalt pe un gard,
Acela care închide plaja pentru ifose, ori zeloase cu
bodyguard.
Eu nu îl iubesc ca pe un zeu.
Mai presus.
Ceea ce nu ține de ființă. Nici de diochi.
Eu îl iubesc pe Isus
Pentru neputința înfricoșătoare
De a nu-l putea privi în ochi.
II
– Să fi fost noapte, să fi fost zi,
În sălbăticia ideii de a fi?
– Spune-mi, te rog, de unde vin?
De unde cutezanța moluștei
Și triumful de a se uita pe cer?
De unde
Nevinovăția de a urla,
De-a arunca căpățânile copiilor, aproape de noi, în ger?
De unde puterea de a închide o pleoapă
Când, alta, apasă pe trăgaci,
Când biserici au fost dărâmate,
Și altele, construite, în draci?
Prea bine!
Veniți.
Pe osul frunții mele
S-au spart coifurile războinicilor sciți!
Veniți: veți da de minereul/arc.
Și de căpățâna fiarei în țarc.
III
Viața s-a retras în monstruoasa desfătare
a draperiilor: nimic nou, jamais.
Viața, neprețuită și adulată:
Când lacrimile cad din norii de fosfor.
Nu morții sunt adulați.
Să fie frica celor care, bâjbâind,
abia ating, în dușmănie, polenul gândului cel de folos?
Și, vai, de vei trăi, și-ai să trăiești să vezi
grilajele înșurubate în lacăte
și flori în reci ciorchini de plastici: acolo este aroma
disperării falnice a trudei lor neîngăduite.
– Ce faci ?
Ai uita, o clipă, de frunzarul în care
miliarde-aripe ale miliardelor colonii de viețuitoare
s-au strâns: un insectar cosmic în nacela unei păpădii
pe care-o poți chiar bombarda în palmă
și mii și mii de miliarde de așchii abia de vezi
cum te-nconjoară.
Căci ochiul e aprins și nu-i în stare a pătrunde.
Într-un târziu chiar poți simți tornada
cum taie, ca o lamă, lacu-n două?
Întrezărești neputincios spre malul celălalt,
din unghiul nevăzut,
cum mii-spartani lovesc cu cazematele-n morminte,
cum se retrag prin nisipuri meduzele

înnebunite de torpilele jegoase.
Ce faci?
Vei ști vreodată?
Să fie numai sufletul
în încercarea de a-și face cuib,
strângând lăstarul,
el însuși vreasc în cuibul disperat?

CANA CU CEAȚĂ…
Lucian GRUIA

INERŢIE

Destinul frânează brusc,
Maşina timpului se opreşte scrâşnind
La intersecţia maturităţii cu bătrâneţea.
De pe bancheta trecutului,
Copilăria năvăleşte peste noi,
Aruncându-ne în bezna viitorului,
Prin parbrizul, aproape imperceptibil,
Care desparte viaţa noastră efemeră
De veşnicia nefiinţei.

MAŞINA DE SPĂLAT

Pompa aspiră intens
Apa galbenă, clorurată.
Prin hublou privesc rotaia centrifugii:
Amintirea ta se destramă încet,
Detergenţii transformă
Surâsuri şi lacrimi în terci.
Stop! Hohotul de râs a îngheţat.
Acum totul se derulează invers
Pentru spălarea copilăriei:
Mingi de cârpă, păpuşi stricate
Se rostogolesc pe toboganul anilor.
Destul! Programez maşina pentru albirea
Şi stoarcerea ultimei picături
De memorie.
Gata! Întind pe balcon
Rufăria diafană la uscat.
Priviţi gândurile mele
Scrobite, imaculate, albe.
Tot mai albe.

ZODIE ŢĂRĂNEASCĂ

Ţăranule venit în oraş, la piaţă,
Cât ceri pentru cana aceasta cu ceaţă,
Proaspătă, mulsă pe Calea Lactee,
Între punţi de curcubeie
Şi pentru raza luminii,
Dreaptă ca şi iubirea ta
Pentru pământ;
Ori pentru firul verde de iarbă
Şi pala albastră de vânt?
Din ce sat, ruginit de istorie,
Cobori cu un şoim
În mâna ta dreaptă,
Sub ce zodie,
Clipa ta nebătută
Va trece în faptă?

VREMEA PORUMBULUI

Galbenă lumea, zorile;
Fantomele cailor leagănă,
Camuflate orele.
Imobile cruci de biserici

Ţăranii gârboviţi
De nostalgia pământului,
Sfarmă lumina
Sub săpăligi.
Seamană tâmplele albe;
Paşii cailor lin îi urmează
Prin amintiri.
Fierul plugului taie
Arterele timpului,
Picură-n brazde
Clipe proscrise şi vii.

ZEU SALAHOR

Aureolat de nelinişti,
Lucian Blaga a fost un zau salahor.
Cazmaua şi aureola i s-au spart
izbind cuvintele dure, care
începură, scrâşnind, să cânte.
Iată-l În marea trecere
Cum prăşeşte Curţile dorului,
şi sapă Fântânile omului, apoi,
aplecat peste coarnele plugului,
ară îndârjit munţii poemelor
şi semănă stelele sale negre,
misterele nesfârşite, izvoarele viitorului.

POVESTEA LUI BRÂNCUŞI

Viaţa lui Brâncuşi a fost un basm.
Încă de la Începutul lumii, Constantin
Legăna ezitarea Pinguinilor,
Picura tăcerea în zvâcnirea Peştilor,
Scăpăta lumina în cântecele Cocoşilor,
Din cărămizi străvezii construia
Zborul Păsărilor văzduhului.
Visător, în Templul Iubirii,
Pe altarul sângelui încins,
Polisa Săruturi pentru Cosânzenele sale:
Eileen, Principesa X, Domnişoara Pogany.
Când magma sticlei timpului,
Prelinsă din artere,
A spart în ţăndări cimentul atelierului
Din Impasse Ronsin 11,
Măiastra sufletului său
A traversat în zbor Masa Tăcerii,
Calea Sufletelor Eroilor, Poarta Sărutului,
Şi s-a oprit la Coloana Nesfârşită.
Aici, Brâncuşi s-a înălţat la cer;
O clipă a mai fluturat barba-i albă –
Stagul unei patrii necunoscute -,
Şi nu s-a mai întors niciodată.

COLINDÂNDU-ȘI ȚARA ȘI VEACUL
Poetul Veaceslav SAMOȘKIN

Veaceslav Samoşkin este poet şi ziarist rus, membru al Uniunii Scriitorilor din Moscova. S‑a născut în anul 1945 în
regiunea Penza (Rusia) şi a absolvit o facultate filologică a Universității „M.V. Lomonosov“ din Moscova. O îndelungată
perioadă de timp a fost corespondent permanent de presă în România; a condus Biroul RIA „Novosti“ din Bucureşti; a fost
redactor-șef al revistei internaționale ”Dialog morei”/”The Dialogue of the Seas”; la ora actuală, redactează website-ul „Vești
din Rusia” în limba română (www.vestidinrusia.ro)
Și-a publicat primele poezii la vârsta de 17 ani. În anii studenţiei a participat la asociaţia informală a poeţilor SMOG
(Cea mai Tânără Societate a Geniilor), interzisă de autorităţi. A publicat poezii în almanahurile şi revistele ruse „Iunost“,
„Moscova“, „Den i noci“, „45 Parallel“, ”Kolțo A”, „Literaturnaia Rossia“ şi în revistele „Kresciatik“ (Germania), „Kodrî”
(Chişinău), precum şi în publicaţiile româneşti „România Literară“, „Cronica Română“, „Argeş“, „Cronica Fundaţiilor“,
„Kitej‑Grad“.
Autor al volumelor de poezii „În direcţia spre (dinspre) SMOG“ (Moscova, 2008), ”Nouri mari”, Craiova, 2013 și
”Poștașul nocturn”, Ed.Ideea Europeană, București, 2014.
Traducător de poezie şi proză românească. A tradus romanul „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu, publicat la Chișinău și
romanul „Robi pe Uranus. Cum am construit Casa Poporului” de Ioan Popa, publicat la Sankt-Petersburg, în 2017.
Participant la festivalurile internaţionale de poezie „Nopţile de poezie“ de la Curtea de Argeş, „Mihai Eminescu“ de
la Craiova şi altele.
În 2010, poetul Veaceslav Samoșkin, împreună cu soția sa, Inna, a primit și cetățenia română.
Poeziile care urmează au fost traduse în limba română de regretatul poet și traducător, Ion Covaci, cu excepția poeziei
„Constelația Brâncuși” gândită și scrisă de autor în limba română.
„În micul Paris, am întâlnit un mare poet rus, Veaceslav Samoșkin”. (George CANACHE)
„Poet până-n prăsele, cum îmi place mie să zic, Samoșkin își iubește țara cu disperare, cu tristețe adâncă, rusească aș
zice, ca toți scriitorii adevărați din acea parte de lume… Cu umor trist, cu suflet și mai trist, își colindă țara și veacul în versuri
de tot frumoase Veaceslav Samoșkin”.(Nicolae Dan FRUNTELATĂ)
„Universul poetic al lui Veaceslav Samoșkin pendulează între tragismul însingurării şi nevoia de confesiune. Elegiacă
şi intimistă, lirica din volumul Poştaşul nocturn este strigătul de amărăciune al intelectualului lucid în faţa vicisitudinilor unei
istorii contorsionate şi, totodată, supapa prin care se revarsă preaplinul propriilor drame existențiale.” (Dinu MORARU)
„Cartea «Poștașul nocturn» a lui Veaceslav Samoșkin readuce în circuitul aproape stins poezia mare a Rusiei, țară cu
o mare tradiție culturală”.(Marcel Ion FANDARAC)

SĂ-ȚI ÎNVEȚI OPERA SĂ ZBOARE
Veaceslav SAMOȘKIN

CONSTELAŢIA BRÂNCUŞI
Păsările tale Măiastre
Deja au zburat în Cosmos,
Au ieşit primele în spaţiu,
Mai devreme decât câinele Laika,
Mai devreme decât Iuri Gagarin…
E de‑nţeles:
Prea mult le‑ai şlefuit
Cu mâinile tale calde,
Prea multă dragoste
Le‑ai însuflat.
Şi secretul artei acesta‑i:
Să‑ţi înveţi opera să zboare,
Să se transforme într‑o parte,
Într‑o bucată a Universului…
Unde s‑au dus păsările tale?
S‑au aşezat pe cerul de noapte
Ca o mulţime de stele,
Un fel de Pleiade,
Undeva între Lebăda şi Vultur,
Păsările tale Măiastre,
Constelaţia Brâncuşi…
SECOLUL XX
Secolul XX – istorie cifrată:
două cruci ale Sfântului Andrei,
pe una Rusia‑i crucificată,
pe cealaltă, URSS.

PRIMUL TRAMVAI

Ca o stivă e liniştea asta!
Pentru sunet nu‑i loc nici de‑un deget.
Moţăind, se foieşte nevasta,
mângâind universul pe creştet.
Dar deodată‑n străvechiul oraş,
năvălind ca tătarul Mamai,
trufaş, nărăvaş, buclucaş,
sparge noaptea întâiul tramvai.
Tipul ăsta se ia‑n serios
şi electrici să fim ne învaţă:
jerbe lungi de scântei de sub roţi –
doar apoi se topeşte în ceaţă.
Altu‑i şpilul aicea, băieţi!
Alt dichis, şi se riscă hoţeşte,
iar tramvaiul, clopoţind semeţ,
epoci noi, perle noi, prevesteşte.
El, tramvaiul, iarbaş precum e
le străpunge, scrâşnindu‑şi mânia
din Rusia în URSS
şi de‑acolo – din nou – în Rusia!

ŞAPTE ANI DE‑ACASĂ

Copil, eu ochii i‑am deschis pe lagăr.
Un şanţ din Zonă şiruia, buimac,
ducând cu el duhoarea ei întreagă
spre râul nostru, moştenit din veac.
Golful oval, întins spre lizieră,
reverbera un turn cu mitralieră.
în acest golf, îngenui ne scăldam
nebănuind, prin râsete şi zarvă,
că sub piele ni se furişa
tăcut, scârnava temniţei otrava
ce parcă şuiera: „Sunteţi ai mei
ai mei, fără cruţare şi scăpare!”
Ne pângăreau prelingerile ei
copilărie, ţară şi hotare.
Neştiutori, am îngerat cu toţii
văzduhul putred al nelibertăţii!
Astăzi, pliviţi şi deparazitaţi,
suntem pilduitori bunici şi taţi.
Dar eu nu uit cei şapte ani de‑acasă,
primii mei ani, ghimpaţi. Revăd în noapte
convoiul asudând sub automate
şi‑un câine‑temnicer, cu limba scoasă…

COCORII LUI IBYCUS – 1989

Flăcări prin coama copacilor zburdă,
dar din ceruri coboară‑o nelinişte surdă;
cocorii clamează acelaşi refren:
«Tien an Men! Tien an Men! Tien an Men!»

LA MOARTEA LUI SOLJENIŢÎN

De parcă, brusc, un braţ mi se tăiase
şi‑aripa morţii m‑a zdrelit în zbor.
Prieteni, strângeţi‑vă să‑mi fiţi reazem,
şi re minor, orchestră, re minor.
Să se reverse Mozart pe pământ,
dar pentru «Recviem» eu n‑am putere,
Rusia îl coboară în mormânt
pe cel ce‑a înălţat‑o la‑nviere.

LA SICRIUL RUSIEI
lui Alexandr Zinoviev
Să zici că s‑a mai luminat
oraşul, după‑atâta ploaie,
lins de şuviţe şi şuvoaie,
e strâmb şi neadevărat.

La tot pasul te umple urâtul,
de parcă‑ntr‑o ţară de monştri
ne‑ar fi‑abandonat zeii noştri:
mizeria, rânjind, îşi şterge râtul.
S‑o tăiăm de aici! Însă unde?
În patrie‑i glod pân’ la gât
şi sufletul – mai mohorât,
şi moartea la jale‑ţi răspunde.
Iar ploaia‑i strânsură de‑alean,
de plâns la sicriul Rusiei
ce nu‑i de ajuns s‑o învie
chiar de‑am lăcrima un ocean.

SALUTARE, ORAŞ RĂSPOPIT! 1998

Moscova!… Îmi iau bun rămas
de la însoţitoarea sprinţară
şi iată‑mă, băştinaş de pripas
pe caldarâmul din gară.
Salutare, oraş răspopit
şi dizgrațiat al destinului!
Ce jug tătărăsc poate fi mai cumplit
decât demenţa Kremlinului?
Întâi, ţara a fost ruinată,
apoi s‑a ciopârţit ce‑a rămas,
şi din plăcinta cu sârg sfâşiată
s‑au înfruptat Naş după Naş.
Buticuri şi chioşcuri râvnind chilipir,
merţane gonind la tot pasul…
Sub poleiala asta în delir
ţipă lăcomia şi falsul.
Luxul prostesc şi preţul infernal
plătit pentru el mă‑nfioară,
când uliul sărăciei, bicefal
planează, hămesit, peste ţară.
… Sătul de zarvă şi de vagi păcate,
la rădăcini mă întorc din nou:
cobor şi miroase a muşcate
mântuitorul meu metrou.

SUPĂ DE FIDEA

Mă serveşti cu supă de fidea,
şi fideaua, şerpuind în farfurie,
ia formă de seceri şi ciocane
şi‑nchipuie sigla
URSS.

A FOST O ȚESTOASĂ

Îmi place ploaia:
am fost peşte,
ihtiozaur? – nu m‑ar mira!
Ori reptilă?
Sau, poate, o țestoasă?
Dar, în mod cert…
am fost un om sovietic.

TIPTIL

Tiptil, se trece trupul meu, bag seamă
şi moartea nu mi se mai pare
un nor din alte sfere. Dimpotrivă,
tot mai ades mă simt părtaş la jocul
fatidic, abonat la trambulina
de unde într‑o zi, la ceas menit,
plonja‑voi, fără păs, în veşnicie,
cu braţele deschise – un schior
năprasnic, decolat spre firmament.
Mă văd înscris în coada de pe urmă –
lung şir al speciei, ascuns privirii,
unde tot insul are programare
la moarte
şi nimeni nimănui nu ţine rândul.
Când, oare, fi‑voi convocat şi mi se
va returna, cu vârf şi îndesat,
gramajul rispit pe‑al vieţii taler?
Când, oare, Marele Socotitor
bifa‑va, tacticos, denivelarea
dintre destinul meu şi visul meu?

LINIE ALBĂ

În memoria L.
Prima zăpadă şi‑a întins voalul
pe toată curtea, c‑un surâs niznai…
– Eh, ştrengăriţo, s‑a cam zis cu balul
Pe care‑n tolba ta ni‑l aduceai!…
Nu simţi schimbarea? N‑ai ştiut de rugul
ce‑a calcinat această urbe ternă?
N‑ai auzit sirena în amurgul
când s‑a‑necat şi ultima sirenă?
Ascultă şi jeleşte omeneşte,
împărtăşeşte rana care doare:
Mi‑a murit cel mai iubit prieten –
salvarea – iată – n‑a fost salvatoare…
Deci să îmi cerni în suflet mângâiere
cu albul tău mirific n‑are rost:
ai venit, mi‑ai zgândărit durerea
şi‑ai tras o linie sub tot ce‑a fost.

LUME CLONĂ LUME

Seara de vară
învăluie suflet şi trup.
Avem întâlnire, întârzii
dar din magie o secundă nu rup.
M‑a prins o ploaie înmiresmată:
ochii – limpezi, privirea – spălată.
Lumea s‑a înavuţit, clonată
în bălţi muribunde
şi ceva îmi şopteşte
că eşti aproape. Dar unde?

Nici o zgură în suflet
halba e încă‑nspumată.
Beau, degustând aşteptarea:
aşteptarea mă‑mbată.
Sunt una cu lumea scrobită
şi urbea ce mă va‑nfia.
Undeva aproape, – dar unde? –
Pâlpâie, asurzindu‑mă, inima ta.
Eşti la intersecţie. Pasul săltat
trupul tău ca ulciorul:
Ce ne e scris fi‑ne‑va dat!
Ochii mei înverzesc semaforul.

ÎNSINGURAT

Secretizat, însingurat,
condensat undeva printre rânduri, voi înnopta
ca un televizor deconectat
printr‑un click lapidar, de mâna ta…

PARADA PLANETELOR

Autograf al intemperiei,
iscălitură a ploii ropotitoare,
mă voi rostogoli peste acoperişuri şi curţi,
peste trepte, din loc în loc,
şi, cu pajura‑n sus, ca să aducă noroc,
îţi voi cădea la picioare.
Moneda sonoră tu o vei ridica,
înseamnă că, sigur, cercul se va‑nchide,
strălucind de tandreţe mă vei îmbrăţişa,
iar eu îţi voi atinge buzele timide.
Ne căutam, şi uite că ne‑am găsit aici…
Tot astfel, în natură, se produce, arar,
opoziţia planetelor mici
cu planetele mari.

POȘTAȘUL NOCTURN

Cineva pe lume nu ma lasă
singur cu singurătate mea:
simt cum noaptea‑mi pipăie, sfioasă,
geamul îngheţat, cu fulgi de nea.
Cum un orb cu degete avide
nevăzutul s‑ar căzni să‑l vadă,
braţ de nea spre chipul meu întinde…
Ce‑ar fi s‑o întâmpin pe veranda?
Să vorbim, să facem cunoştinţă –
de altminteri, parcă ne ştiam…
Ce‑are a‑mi căta în locuinţă,
fulguindu‑mi unduios la geam?
Ori – să sper? – mi‑o fi adus vreo veste
de la o faptură scumpă mie,
ce de‑atâta vreme locuieşte
pe o stea numită Veşnicie?
Ah, ce n‑aş da şi pentru două şoapte!
Dar timpul nu se‑ntoarce, în restrişte.
Şi pleacă‑n drumu‑i milostiva noapte –
poştaşul visurilor mele triste.

SF. ANDREI

Stelele iernii traversează,
de lungi milenii, stratosfera,
pentru că le interesează
ce patimi mai îndură Terra.
Proroci. Crucea lui Crist. Războaie,
cohorte – sfinţi şi mucenici –,
bărbaţi ce nu se încovoaie,
şi unii‑s chiar de pe aici.
Din ei, Sfântul Andrei e, poate,
cel mai citat de la amvon,
iar răstignirea lui, în noapte
o‑ntruchipează Orion.

ZÂMBETUL FEMEILOR

Am învăţat, flanând pe străzi agale,
Să desluşesc – ce tristă experienţă! –
Înzâmbetul femeilor din cale
Durerea în adâncul lor închisă.
Durerea tăinuită, ca o vină
urlete de tăcere înghiţite.
Doar noaptea‑n somn înfiorat suspină
Şi plâng cu hohote înăbuşite.
Pe cine? După ce?Surpate vise,
Trădări?Dar mai curând, mi‑e teamă
vieţile nenăscute ori ucise
în disperate pântece de mamă.
Porunca firii nu se lasă‑nfrântă,
nu rabdă spulber, ţăndări, nici crâmpeie
şi lacomi colţi de suferinţă‑mplântă
cinic, în reavăn suflet de femeie.
… Dar ziua, ne întrec în toate cele!
Aleargă, cară – le vedem cu toţii! –
Solare, căci nu‑şi înţeleg nici ele
înfricoşatul chin din crucea nopţii.

FILIERA BERE

lui Vlad Pappu
Cu fiecare înghiţitură de bere
mă fac mai bun
Cu fiecare halbă –
mai împăcat şi mai tandru.
Vântul mângâie
teii
osteniţi de vipia zilei.
Răcoarea amurgului
îi pune şi pe ei pe picioare –
sau, mă rog, pe picior –,
ca să fie aidoma fraţilor lor bipezi,
ce‑şi reînnoadă, prin bere,

legătura pierdută cu firea,
cu energia astrelor şi galaxiilor.
Din zbor de pasăre,
în fosa luminată de sub tei
vezi măsuţe, halbe şi guri
ţesând un bla‑blá fără noimă,
ce rezonează, hăt, în Casiopeea.
Răspunsurile la orice întrebări,
oricât de grele, oricât,
vor veni neîntârziat de acolo.
Mai trebuie doar puţină bere:
încă o halbă, încă un gât…

CIMITIRUL BELLU. ALEEA SCRIITORILOR

Paraclise şi morminte,
candele şi cruci, cruci, cruci,
ca‑n jăratic înroşite
frunze de platani şi nuci…
Ba cu sclipăt stins, de humă,
ba bătută‑n aur mat;
chiar aleea te îndrumă
către colţul venerat.
Lângă bustul Eminescu,
veşniciei har aduc
Caragiale şi Stănescu,

Preda, Labiş şi Coşbuc,
Călinescu, Sadoveanu…
rază de‑aur lângă rază;
prin magia‑i diafană,
numai toamna‑i egalează.
Criptă veche, părăsită…
Brusturi. Somn coclit. Torpoare.
Lespedea a înzidit‑o
masa razelor solare.

CAR CU PATRU BOI

Peisaj cu boi în jug şi car
făgaş de colb, mut şi solar
şi un ţăran în cămeşoaie,
toiag subţire, clop de paie –
frescă din viaţă decupată
şi pe simeză aşezată
cu gust, într‑un salon de soi.
Text: «Grigorescu, Car cu boi».
Doar tonuri pale. Verde crud.
Scârţâituri de roţi se‑aud.
Grea legănare de plăvani.
Colb. Boi. Valahia. Balcani.

CANICULĂ LA BUCUREȘTI
Arşiţa, nărăvită să înhaţe
te pârguie instantaneu.
A prefăcut toţi arborii‑n paiaţe
şi teamă mi‑e că‑i rândul meu.
Am bălmăjit‑o. Până hăt, în toamnă
vipia langă o s‑o ţină.
O să ne fie maşteră şi doamnă
cruntă dizgraţie divină.

POEZIE

Dar tot aşa, dintr‑un instinct atavic
se vor scula din ancestrale gheţuri
şi sigur ni se vor servi pe tavă
potop şi geruri, neguri, ceţuri.
Atunci să vezi, când va tuna bilanţul!
Acum, bieţi iepuri de laborator
ne ştergem frunţile şi scoatem şfanţul
la berărie, strânşi ciopor.
Iar undeva, la dracu’‑n praznic
o stea se naşte, jucăuşă.
Simplu: continuă, năprasnic
Facerea lumii din cenuşă.

CHIPURI DE CHIP…
Dimos Rendis RAVANIS

DONATORII DE SÂNGE
Tinerii turiști din Scandinavia
Cu rucsacul doldora-n spate
Colindă lumea…
Când nu mai au bani de întoarcere,
Se duc la Bănci Pentru Sânge
Oferind focul lor tânăr
Cu câțiva dolari pe litru
…Învață războiul…

RECIDIVIST

”Printre cei uciși se află Diomidis Comninos,
ani 17, recidivist”
(Comunicatul Ministerului Ordinii Publice)
Desigur,
Era redicivist Diomidis.
La cinci ani, pe umerii tatălui,
striga pentru libertatea Ciprului,
la zece ani, desculț,
cu o felie de pâine în buzunar,
se-ncolona în Marșul Păcii,
la doisprezece ani, cerea Democrație.
La șaptesprezece
Purta în mâini o placardă:
Pâine-Cultură-Libertate.

STUDII SUPERIOARE

Au încetat cursurile
ca să facem studii superioare în stradă.
Arhitecții construiesc baricade,
medicii învață durerea,
juriștii fac practică la școala dreptății,
matematicienii calculează rezistența puterilor,
inginerii măsoară lungimile de undă,
fizicienii controlează compoziția
sângelui,
pictorii,
cu șevaletul în fața tancurilor,
zugrăvesc chipul Morții.

REÎNNOIRE

Acolo unde se împărțeau anii
pentru fiecare
m-am dus și eu
”Dumneata mi s-a spus, câți vrei și pentru ce?”
„Douăzeci, am răspuns, douăzeci, ca să schimb
lumea!”
Cheltuindu-i pe toți, m-am dus iarăși:
„Dați-mi încă douăzeci să schimb lumea!”
Dar și ăștia s-au dus…
Înfățișându-mă din nou, m-au dat afară:
„Să ne trimiți, mi-au spus, pe fiul dumnitale”
ÎNTOARCERE
Ce-mi trebuia
atâta rătăcire
de vreme ce mă-ntorc
plângând și-mi reazim capul
de genunchii mamei
Traducere Ion Brad
Selecția textelor George Canache

DIMOS RENDIS
(DIMITRIS RAVANIS RENDIS)
Nascut in anul 1925 in Atena intr-o familie de mici burghezi, a scris si a luptat pentru proletariat.
A fost condamnat la moarte de catre guvernul fascist in 1948 pentru ca a luat parte la rezistenta greaca
si a scris articole, poezie si texte de muzica . care instigau la lupta impotriva fascismului.
S-a refugiat impreuna cu alti luptatori greci și s-a perindat in blocul comunist in mai multe tari dupa
care s-a stabilit in Romania in Bucuresti.
A terminat facultatea de filologie.
A activat in Romania pana in 1968 ca scriitor, a scris scenarii de film, piese de teatru si a publicat carti
si poezii.
A fost prieten si colaborator cu multi scriitori si regizori din Romania din perioada aceea cum ar fi
Gheorghe Vitanidis, Lucian Pintilie, Geo Saizescu, Manole Marcus, Andrei Blaier, Fanus Neagu, Nina Casian,
Cezar Grigoriu etc.
In 1968 ajunge mai intai la Paris, apoi in Atena unde a continuat sa scrie pana in 1996 cand a murit.

ARGONAUTII
Autor: Dimos Rendis
Editura: de Stat pentru Literatura si Arta
An de aparitie: 1956
Nr. pagini: 203
Format: 12 x 16 cm
Coperti: brosate
ULITA PIPERULUI SALBATIC
Editura: De Stat Pentru Literatura Si Arta
Data aparitie: 1959
ZECE ORE NESFARSITE
Editura: Tineretului
Colectia: Aventura
Data aparitie: 1966
Cintecul strazilor
Editura: Tineretului
Data aparitie: 1956
Cea mai ciudata calatorie
Editura: Ion Creanga
Data aparitie: 1983
Geneza
Editura: De Stat Pentru Literatura Si Arta
Data aparitie: 1957
Copiii Atenei
Editura: Tineretului
Data aparitie: 1958
Reintilnire
Editura: Eminescu
Data aparitie: 1978
Seminte de rodie
Editura: Tineretului
Data aparitie: 1964
Etajul 8
Nuvele
Editura: Tineretului
Data aparitie: 1964
Legenda lacului
Editura: Pentru Literatura
Data aparitie: 1963
Imparatia proletara
Editura: De Stat Pentru Literatura Si Arta
Data aparitie: 1959
Cutia cu chibrituri
Editura: Tineretului
Data aparitie: 1959
Zeii coboara din Olimp
Editura: Tineretului
Data aparitie: 1961
PIESE DE TEATRU
1- FILODENDRON – 1966 –( REVISTA TEATRU)
2 –incendiul – 1968
3 –linie moarta 1965 – (Premiul intai la concursul national
de dramaturgie din Grecia)
Filme de lung metraj in Romania ( scenariu)
1 Impuscaturi pe portativ 1968
2 Casa neterminata 1964

3 Amprenta 1967
4 Strazile au amintiri 1962
5 Porto Franco 1962
PUBLICATII IN GRECIA
1 Toate cartile de mai sus au aparut si in Grecia
2 Titluri noi:
Casa viespilor
Si marea era atat de aproape
Insamnarile unui refugiat 1981
Teatru poveste 1993
Carti pentru copii
Lumina cu botnita 1978 (nuvele)
O bucata de cer 1988
De doua ori mai mult timp 1983 (poezii)
Luceafarul de Eminescu ( Traducere integral) 1992
Un noembrie torid (poezii)
SERIALE DE TELEVIZIUNE IN GRECIA
(Radioteleviziunea Nationala)
A fost odata ca niciodata 1975
Frumoasa Elena a magarilor 1978
Parking — 1984
ZEII traiesc in Olimp 1978

SERIALE RADIOFONICE IN GRECIA
(RADIOTELEVIZIUNEA NATIONALA)

Lordul Byron – 660 episoade 1972
Strainul -600 de episoade 1975
S-a scris destul de mult despre el. Doar un mic exemplu de la criticul de film Tudor Caranfil :
«Sau, dintre filmele româneşti, Casa neterminată (1964, Andrei Blaier), violent contestat de critică, lăudat de
mine. Original şi poetic, filmul scris de Dimos Rendis depăşea parametrii impuşi tineretului zilelor noastre. Neînţeles
atunci, uitat mai tarziu, a fost tratat cu ironie de critică, deşi reprezentase, măcar graţie evoluţiei Valeriei Seciu, un debut
impunător într-o partitură cum cinematograful nostru n-avea să-i mai rezerve. Toată critica a fost împotriva filmului, şi
le-am spus: Cum puteţi nega un film care scoate la iveala un asemenea instrument de trăire? Şi am nimerit-o cu Valeria
Seciu, a devenit o mare actriţă”. …»
De la poetul Ion Brad
”Nu mă simt chemat să evoc aici, cu atât mai puțin, să analizez, peisajul celor peste douîzeci de cărți , publicate
de Dimos Rendis Ravanis în România, în cei aproape doăzeci de ani câți i-a trait printer noi. Au făcut această analiză , în
timpul respective, criticii în termini elogioși. Ceea ce-mi place să remark, este doar faptul că numai un ”grec”, numai o
sensibilitate și o conștiință ca a lui puteau să-l hotărască , de dorul părinților, să se întoarcă acasă, cu riscul ca la hotarele
țării sale să fie legat în lanțuri și închis de către regimul ”coloneilor” ”
Din Cuvânt înainte la volumul Reîntâlnire, Editura Eminescu, 1978
Mulțumim pe acestă cale domnului Mimis Ravnis, regizor de film , fiul poetului pentru sprijinul acordat

ÎN GÂND, CU GENUNCHII PE COJI DE LUMINĂ
Marian DUMITRU

CUVÂNT REBEL

Înflăcărata carte abia scrisă
Și lumea ei ca un miracol mut,
Cu vers în care săbii se ascut,
Așteaptă cu metafora deschisă,
Emoției să-i faci un chip în lut
Tulburător ca ziua cea promisă
De către sfânta lacrimă ucisă
Atunci când adevărul a născut.
Poete zguduit de-atâtea crime
Pe câmpul suferinţei din Frumos,
Prin jungla simţurilor, nemilos,
Mai mergi de-aţâţă un cuvânt în rime,
Ca-n limba armoniei să exprime
Că omul e poem primejdios.

ATLANTIDA EXTAZULUI

În solzii viperei tale e tăcere, nu pace:
Asta-i muzica, ştii bine, care îmi place!
Dar tu îmi placi și mai mult:
Ai drăcuşori care te-nvaţã de bine;
Ai vaiet divin, ai genunchi de înfrânt!
Mai am în inimă jar din lacrimile tale,
Am şi fiorii tăi,
Ard pe rugul Evului Mediu din tine,
Parcă te pierd la cărți!
Tu m-ai trimis după comori în al nouălea cer
Şi după Atlantida extazului tău,
Unde clipa mişcătoare,
Caldă și înşelătoare are adânc fără sfârșit,
Are prăpastie cu buzele mici,
O nebunie.
Dar, mai bine, îţi dezmierd
Sufletul, doar, până aici,
De unde începe arta căderii
În golul mistuitor
Al mirării dintre emoții, o nebunie.

DE FERICIRE, SATUL…

Din Soare, bulgării cădeau pe-acoperiş
Și-n curte, Luna tresărea ca fermecată,
Tăcerea casei noastre din piatră-nfricoşată
Ardea-n fereastra ca un mistic luminiș.
Amiaza mângâia viori pe rândunici
Şi, sub hipnoză, iarna se scufunda în muguri.
Intrase adânc în Soare tăişul de la pluguri
Şi ghioceii-l beau cu ciocurile mici.
De fericire, satul în suflete vuia
Iar tata mai romantic deschise larg amiezii:
Prin poartă, primăvara ne invadă cu iezii:
Zăpada între viaţă şi moarte chiuia.

ACEST CONDEI MIRACOL

Când va picta furtună pe lacrimile calme
Acest condei-miracol, de boala mea cuprins,
Vor clocoti nămeţii metaforei în palme:
Popoarele oglinzii din liră au învins.
Când va capta c-un fior convulsia tăcerii,
Acest condei ca timpul pierdut în ideal,
Vor înflori în raiul cuvântului doar merii
Sub care şerpii-nvaţă păcatul genial.

FOCUL NOSTRU

Poete care mergi la cer pe jos,
Îndoielii cu vers beatificată
Să ridici în slăvi de lacrimi
Mărăcinele-i frumos,
Şi te lasă viitor de
Prometeu într-o muşcată
Cu parfumul ca un vultur
Al tăcerilor în roz!
Cât ghiceşti Steaua polară
A poemei călătoare,
Du furtună mării tale,
Perpeleşte-o în cuvânt,
Să-ntregeşti pe harta milei,
Veşnică la măsurare,
Învierea împărţită
Între suflet şi pământ!

COLORATE PIETRE ALE VIEŢII
Murim împreună, inima mea,
Îmi pare rău, eu sunt vinovatul,
Sunt metafora ta, aproape, în vrie,
Ca aripa din tăria patosului ruptă.
Împachetează, inimă, totul:
Să plecăm pe calea
Cercetării asiduie a sufletului călător,
Împachetează, inimă, totul:
Şi lacrima mea înjunghiată,
Și oaza tăcerii sihastre, etern venerată.
Ia şi dangătul tău triumfal din luminiș,
Şi ochii de căprioară ai florii de bucurie,
Şi pietrele colorate ale vieţii,
Tot ce ne trebuie la drumul cel mare,
Ia şi ţipătul ceresc de cocor,
E o fantastică depărtare.
Să plecăm, inima mea împovărată,
Ce atâtea cuvinte neînţelese mi-ai spus
La această întâlnire întâmplătoare de pe Pământ!
Puteai să fii inima unui zeu
Ori a unui leu, vestitori de măreție,
Dar norocul ţi-a surâs numai.
Să plecăm, inima mea iubită,
Ce atâtea rime mi-ai pus
Pentru ca alt adevăr să urce din fiorul
Unde fiara deşertăciunii bea
Sufletului, ultima oază cu lacrimi
Desenată cu destin pentru caravana rătăcită.

ECOU DIN AMINTIRE

Departe, acolo, pari fiara divină
Care-mi sfâşie fiorii-n surdină.
Nu pot să te prind, aşa, nevăzută.
În gând cu genunchii pe coji de lumină
Stau şi lumea, parcă, e mută
Şi-o iei în beatitudinea mare
Să-mi pui păcatele toate-n spinare.
Îndemni şi apusul pe seara tăcută
Tăişul de bardă al Lunii s-ascută
Să mă dezmărginești pe o floare;
Din viaţă trag ultima, dulce ţigară,
Iar moartea-mi petrec punând pe o strună
Ecoul tăcerii din amintirea
Surprinsă și ea de îndrăzneala-mi prea mare
Că îi sărut fericirea plângând pe picioare.
În ochi nu-mi văd lacrimile,
Îmi curg lăcrămioare.

NICI IADUL DIN IUBIRE

Chiar dacă ni se taie lumina de la stele,
Noi, raiul din iubire nu îl vom da la schimb:
Cât de pustiu ar fi păcatul coastei mele
De nu s-ar frânge Eva, să muşte prin zăbrele
Plăcutul măr al adevărului cu nimb?
Nici iadul din iubire nu îl vom da la nimeni,
Chiar dacă noi vom arde în vâlvătăi de stele:
Sub viscolul țărânii cu sfânta lui cruzime
Vom face Suferinţa și oale şi ulcele
Să-şi doarmă somnul vieții în piramida rimei.

TANGOU DE ÎNDOCTRINAT
Nicu DOFTOREANU

Profitând de pauze
Mai schimbăm din cauze
Și luăm atitudine
După…latitudine!
Suntem la ecuator
Colonizarea-i cu spor!
Suntem mai la est sau vest
Longitudinea-i un test,
Așa că, imaginar,
Visul nu are hotar.
Avem oportunități
Cu reposabilități:
Pentru cei ce sunt damnați
Și trebuie-ndoctrinați
Îi facem părtași la țel,
IREAL!…Păi cum altfel,
Așa că… într-un final
Pentru-a deveni… global
Promovăm alt fel de trai
Ce-i fac să se simtă-n rai!
Ăsta fiind drumul normal
Când pui…ochelari de cal
Săracilor din aval
Ce votează-n disperare
Schimbări la… modificare!

Arhivă