PĂSĂRI CONSTRUITE DE ÎNGERI

Victoria MILESCU

POEZIA

Citesc pe ecran: consumul excesiv de poezie
dăunează grav sănătăţii
totuşi, mâncaţi, beţi, înveliţi-vă cu poezie
ea ţine al naibii de cald şi de frig
te apără de vânt, de iluzii
de vorba ţintind fără ţintă, doar colţi
înfipţi în visul în pericol de trezire
de gheaţa caldă din paharul cu whisky
vibrând pe şina transsiberiană
pare că n-are inimă
greşit, are, jur
cât toţi poeţii lumii strânşi sub focul atomic
al unei inimi hyperboreene
strânşi cu uşa
strânşi de gât
presaţi la rece să dea
cel mai sfânt mir
pentru balamalele polilor magnetici
ea ţine de foame, de sete, de fericire
ea, cea mai sfâşietoare iluzie
cu variabile constante şi constante variabile
inexplicabilă ca iubirea la prima vedere
ce fizician, ce chimist Dumnezeu!

Ea excelează la calculele
fără aplicaţie practică
pe lună nouă îşi taie părul
lung cât gangele şi nilul şi dunărea împletite
să treacă prin urechea asurzitoare a lunii
Ea e albă şi neagră şi galbenă
steag al tuturor naţiunilor
ele au vorbit odată doar limba ei
mâncaţi, beţi poezie
înmulţiţi-vă întru poezie

Ce singur poem, Dumnezeu!
El nu doarme niciodată,
din dragoste sau din teamă
ne nutreşte cu laptele poeziei încă
de la prima tăiere de cordon ombilical
ce copii buni cu un singur mare părinte
mergem de-a buşilea, apoi vertical,
după care zburăm
ca păsările construite de îngeri
spre a le fi de ajutor
când ei îmbătrânesc şi nu mai pot
să ne care-n spinare
învăţându-ne meseria de a ridica
din nisip şi cretă
palate pe valuri cu trup de sirenă

Ea te sfătuieşte matern:
orice, numai poezie, nu
dacă vrei să trăieşti printre ai tăi
sângele ei albastru curge în cantilene
pe pavaje, pe coji de portocale
pe pielea crudă înverzind, pe aerul
tratat cu simpatie
ea îţi acordă uneori un bis nesperat

cum îşi scoate ea capul
din om la un moment dat
când aude
un vuiet, un trosnet, un scrâşnet de stea
cum iese-ntărâtată şi pune mâna pe par,
pe bici, pe lama de ras
cum se rostogoleşte ea în stradă şi
agită mulţimea de râme congestionate
fluturând steaguri şi un cap de lup
urlând în megafonul de aramă:
votaţi poezia! pentru senat, pentru începutul
şi sfârşitul epistemologic al lumii
nu ştie ce vrea cu adevărat
decât după ce şi-a devorat
fiul din inimă, fiica din ficat
uitându-se spre abis: asta să fie poezia?
cu gustul ei dulce-acrişor de merişor
la orizont se ridică monstruoasa
clădire a incinerărilor
intitulându-se biblioteca publică:
munţi de cărţi care nu se mai tem de nimic
după câte au pătimit aici, pe pământ
după ce au creat spaţiul şi timpul şi spaima
de necunoscut
daţi-mi să beau, eu v-am dat vouă destul

dar şi bucuria cu puţinul ei zâmbet
poate contribui la mersul înainte
al unui vers nubil
ce poet mare, copilăria!

Ea îi îndrăgeşte pe hoinari
pe cei ce lucrează nu cu braţele ci
cu aripile transparente
ea trece prin ziduri şi vine să bea o cafea
cu cel ce îşi reazemă fruntea de o rază când
soarele răsare de la asfinţit

Ea se opreşte să scrie un vers pe un gard
şi devine suspectă celor din jur
îl fotografiază pe bărbatul gol din balcon
făcând declaraţii copacilor şi ei goi
fixând pe un trunchi anunţul ,,de închiriat“
între noi şi cer – tu – naveta superluminică
plata noastră pentru pachetul
de vieţi primit la plecare
când a greşit se spovedeşte cu sinceritate
a mai chiulit de la logică, raţiune, luciditate
dar ce înseamnă toate astea pentru cel ce
şi-a pus zălog viaţa pentru un vers decât
dovada supremă a zădărniciei
Câte dovezi, atâtea minciuni
cum spune poetul vrednic să sufere mult
şi pe veresie

Cerul leagă păsările la ochi
să aleagă ele ţara unde se va naşte
poetul cu stea în frunte
par blânde ciugulind încet un
vers căzut de sub prelata publicitară
mai fac o tură
în jurul unei idei cu aripi de oţel
o întreb: eşti de aur sau mi se pare?
cu bocetul tău nocturn
nu mă goni
în camera ta surdă şi mută
crestează-mă acum, îndepărtează-mi
bucăţile în plus, inutile
şterge-ţi năduşeala cu mine, sângele închegat
stau fără plasă până îmi scoţi cuiele
după care te învăţ să dansezi
pe sârmă, pe ţigla încinsă
pe frânghia de care atârn cu capul în jos
tu cu toate cele la vedere,
impare şi inalienabile
interzisă, insolentă,
lăudată până peste genunea
cu care te înrudeşti la mers şi la port
dispari şi apari când nu te aştepţi
ca ceva sau cineva care trebuie neapărat salvat…

ORAŞUL POARTĂ MASCĂ

Pomul de lângă casa noastră
poartă mască
strada pe care alerg poartă mască
gâzele poartă mască
toţi purtăm mască
nu ştim până când, până unde
nimic nu e sigur, precis, clar
vorbim înăbuşit, şoptind, gemând
vorbim conspirativ din priviri
cerul poartă mască
stelele scrâşnesc
îngerii nu se mai apropie de noi
suntem contagioşi
putem îmbolnăvi materia, antimateria
câinele vecinului şi-a înghiţit masca şi a murit
drumul ce duce la spital, ori la piaţă
e pavat cu măşti albe, galbene, negre
fiecare păstrând încă răsuflarea
ființei care le-a abandonat
şi ea abandonată la o răscruce cu troiță
purtăm mască
masca nu poartă nicio vină
doar zâmbetul mascaradei…

AFACERE

Dacă aici, pe pământ
s-au închis cafenelele
o să deschidem noi una, prietene
pe Marte, sau pe Jupiter
acolo vom avea o clientelă
selectă, cosmopolită, încântată
de cafeaua noastră cu aromă umană
servită în ceşti personificate
în ele, clienţii amuzându-se îşi vor vedea
prezentul, trecutul şi viitorul infinit
în background, muzica sferelor
va atrage o stea cu plete, norocoasă
să-i vadă pe faimoșii evadaţi
din închisoarea cu nume de pământ şi apă
dacă o ceaşcă din greşeală se va sparge, cioburile
vor pluti și se vor regăsi
să împlinească întregul inițial
prin legile universale ale nondisoluţiei
nu va exista nicio pagubă cum nimeni
nu va plăti nimic
fiindcă totul a fost plătit aici, pe pământ.

LIPSĂ LA CÂNTAR

A murit vara, pe arșiță
cei ce s-au strâns în curtea spaţioasă
împodobită cu flori exotice
s-au precipitat spre cimitir
acolo unde a fost dus urgent sicriul
a murit de covid, așa i-au anunțat
nu puteţi să-l vedeţi, nu deschideţi
familia, prietenii stau la distanţă cerniţi
se împart pungi cu pomana tradiționala
fratele lui se apropie nevăzut
Eşti tu? Eşti bine?
Da, se aude răspunsul şoptit dar
mi-au scos inima, plămânii, ficaţii
ce am să fac?
Atunci când lucram la magazin
inspectorii îmi găseau de fiecare dată
lipsuri în gestiune
acum şi Dumnezeu o să-mi reproşeze
că iar am lipsă la cântar.

NU MAI POT SĂ RESPIR

Pisica ce trece strada nu şi-a pus mască
nici umbra ei, loială
fluturele zburând spre becul aprins
s-a făcut cenuşă
nu purta masca indicată
nici câinele pierdut de stăpân
nu are mască
nici floare-soarelui nu poartă mască
pescărușii deasupra mării nu poartă mască
stelele nu au mască
cine va amenda universul
că nu se conformează legilor în vigoare
pentru protecţia tuturor
împotriva tuturor
aerul nu poartă mască
n-are nevoie, el respiră prin noi toţi –
simple petice de pânză ieftină
pe gura pământului strigând
nu mai pot să respir…

CÂȘTIGUL MORȚII

M-am dus să dau ochii cu moartea
dar ea ca o laşă plecase
în locul ei era cadavrul unui bărbat
îi furase fizionomia, vocea
oamenii îi aprindeau lumânări, candele
toamna venise cu crizanteme
am privit în depărtare, am zărit
o mogâldeaţă întunecată
poticnindu-se din când în când
aş putea s-o ajung din urmă să-i smulg
secretul puterii asupra noastră
aş putea să o pedepsesc
pentru crimele ei de milenii
aş putea s-o întreb
totuşi, care-i al ei câştig…

UȘA DE INTRARE A REALITĂȚII

Trăim și nu înţelegem ce trăim
suntem într-un film
cu roluri scrise definitiv
mie nu-mi place personajul meu
nu-mi plac nici replicile
demolându-mi imaginea
dintr-o prestație anterioară
unde aveam acțiune palpitantă, suspans,
parteneri sex-symbol
filmul de azi e macabru
personaje hidoase, hoți, criminali
mănâncă, beau se sinucid fără artă
obeze ori scheletice
supereroii stau în umbră, nu apar
da, e noul val
pe unde este uşa de intrare a normalității
de jur împrejur doar exit, exit!
sponsorul e mulțumit, primește aplauze
regizorul e premiat cu Globul de aur
sau Globul pământesc
în care ne va ghici viitorul.

ZIUA DE AZI

Ziua de azi şi-a luat din mine mult şi bine
m-a trezit fără voia mea
m-a spălat, m-a trimis în stradă
printre lucruri trezite şi ele
fără chef, înjurând
m-a împins în mulţimea grăbită
să mă grăbesc şi eu
m-a urcat în autobuze, tramvaie,
maşini de mare tonaj
m-a făcut să lupt pentru o gură de aer
pentru un zâmbet condescendent
m-a forţat să cedez când aveam dreptate
ziua de azi şi-a luat din mine
tristeţe, bucurie, speranță
dar a venit la timp, el, timpul
uşor încruntat
a tras-o de urechi: nu mai fii lacomă
lasă şi pentru sora ta, ziua de mâine
nu-i frumos ca ea să rămână flămândă
lasă-i şi ei o bucată din tortul vieţii
poate chiar o lacrimă-două…

DOAMNA CELESTĂ

Doamna celestă
ţine în mână anii mei
îi numără
mi-aş dori să se mai încurce puţin
cum mă încurcam eu odată
când adunam bucurii, scădeam tristeţi
înmulţeam nedumeriri, împărţeam
visele la iluzii şi de fiecare dată rămânea
un rest de speranţă
dar doamna celestă e as la matematică
ştie cu precizie
câte întâmplări mai am, câte izbânzi
câte grimase, cât hohot
ea calculează fără greş când va coborî noaptea
peste pleoapele mele
când mi se vor aprinde pe braţe primele stele.

LA DOUA NOAPTEA

Ce curat e aerul
ce adieri de umbre fluide
nici nu simţi când una dintre ele
se apropie de tine
încălţată în adidaşi ușori
să nu facă zgomot
să nu lase urme
pe frunzele în cădere liberă
obosite de lumină, de strigătele
de împerechere ale păsărilor
luna pândeşte după nori
cu sabia curbată
a strămoşilor în caz de
atac, de apărare
când te întorci singură acasă prin ploaia rece
stropii ca o armată bine echipată
de înfruntat cu felinarul inimii
cu perii capului ca suliţele
cei ce vin din urmă cunosc fiecare solz
al străzii întunecate
ea ştie unde locuieşti, cine eşti
chiar şi numărul de la pantoful ce zboară
în băltoacă
odată cu geanta vandalizată
umbrele sar agere ca panterele
din toate colţurile, din toate poziţiile
aşa-i la două noaptea când locuieşti
la marginea imperiului nefericirii
nici noapte, nici zi
nici răsărit, nici apus
când vii acasă târziu
păstrând încă ritmul ultimelor acorduri
din „Gloria” lui Vivaldi…