MARTURISIRI ALE UNUI COPIL NĂSCUT ÎN COMUNISM
Istorie contemporană

Ștefan POPESCU

Acest ultim număr al revistei Gândul Anonimului a fost pentru mine o adevărată provocare. Zile întregi m-am gândit despre ce anume aș putea să scriu. Gândul care m-a frământat și mă frământă ori de câte ori mă așez la masa de scris este « De ce scriu ? », « Ce utilitate are ? », « Pentru ce ? ». Așa cum nu facem numai artă pentru artă, la fel și scrisul și vorbirea în public trebuie să servească la ceva. Și este tot mai descurajant într-o societate precum cea românească, tot mai dezinteresată de spirit, de dezbaterea de idei, de luciditate, tot mai puțin interesată de lectură. Piața editorială din România este mai mică decât cea din Bulgaria iar presa noastră scrisă este pe cale de dispariție. Cele câteva ziare care mai apar au tiraje ridicole, de numai câteva mii de exemplare, iar conținutul lor este sub orice critică. Corriere della Sera sau La Repubblica, cele mai importante cotidiene italiene, au în jur de 80 de pagini ! Le Monde sau Le Figaro, principalele jurnale franceze, au în jur de 30. Politica externă, noutățile editoriale și artistice, ideile dominante din societate, descoperirile științifice ocupă spații generoase și sunt rezultatul muncii unor jurnaliști specializați. Presa audiovizuală occidentală are, de asemenea, un bogat conținut educativ. Și mai are ceva care la noi este total delăsat: cultivarea identității naționale și expunerea problemelor reale ale societății. Tinerii sunt învățați să citească presa. Îmi aduc aminte, atunci când eram student la Sorbona, de miile de afișe și de broșuri cu oferte speciale de abonamente la presa scrisă aruncate efectiv la fiecare intrare în universitate. Dacă la noi un asemenea demers este inimaginabil, te întrebi totuși ce fac familiile. Bunica mea, cea care m-a crescut de la vârstă de șapte zile, m-a abonat de mic la revista Șoimii Patriei, atunci când eram la grădiniță, iar după începerea școlii, m-a abonat la revista Cutezătorii. Îmi aduc aminte și acum cu câtă nerăbdare așteptam fiecare număr! De asemenea, fusesem dus de mână și înscris la biblioteca pentru copii a orașului. Acasă, bunicii mei erau abonați la România Liberă dar și la revistele Lumea și Magazin Istoric. Bunicul meu era abonat și la revista Știință și tehnică, iar pentru mine, copil fiind, era o adevărată plăcere să o răsfoiesc, să văd fotografii cu tipurile de nori, cu plante medicinale, cu diverse tehnologii. Cu câtă mândrie de român priveam fotografiile cu aeronava Rombac! Astăzi, copii nu mai sunt învățați să își iubească țară. Procesul educativ, în familie și la școală, este strict utilitar, deși scopul educației nu este numai de a da competențe, ci și de a forma cetățeni români. Însăși Academia Română a abdicat de la această responsabilitate. M-aș fi așteptat la o reacție în toți acești ani și nu la una de salon, de simpozion și conferințe. Din păcate, oameni care nu aveau ce să piardă și care erau obligați de statutul de «nemuritor» la curaj, s-au complăcut în oportunism și complicitate.

În ciuda programului de două ore de la TVR, bunicii mă îndemnau să o urmăresc pe Aglaia Gheorghe, marea noastră balerină, să știu cine sunt artiștii lirici Eugenia Moldoveanu, Dorin Teodorescu, Florin Georgescu, Ludovic Spiess, David Ohanesian și Nicolae Herlea și urmăream cu sfințenie săptămâna de săptămâna Teleenciclopedia. Nu mă mișcăm din fața televizorului când în program figurau marele violonist Ion Voicu sau marele dirijor Iosif Conta. Așa se face că, la 10 ani, deși nu începuse încă era internetului și nu făceam parte din așa-numita generație genială a «Mileniarilor», știam să recunosc rapsodiile și Poema Română ale lui George Enescu, auzisem de Brâncuși și de Grigorescu și eram la curent cu multe noutăți științifice, chiar dacă ajungeau, lună de lună, pe suport de hârtie prin poștă. După cele două ore la televizor, urma cititul în pat vreme de o oră, seară de seară, ca un ritual.

Nu mă întristează numai distrugerile criminale ale industriei, agriculturii, școlii și cercetării care ne-au adus în situația de stat irelevant pe scena istoriei, nu numai servilismul elitelor politice și administrative care ne-a transformat într-un stat vasal de tip Porto Rico și nu numai catastrofa demografică în care am intrat și care ne pune în pericol existența. Mă întristează, mai ales, pierderea lucidității, orbirea, pierderea oricărei gândiri autonome. Și atunci cum să nu am nostalgii ? Nostalgiile sunt profesorii mei de la școală și de la fosta Casă a Pionierilor, librăriile pline de literatură de calitate din orașul copilăriei mele, Târgoviște, sunetul de la orele 7 dimineața și 15 al Uzinei de Utilaj Petrolier (UPET) și care umplea orașul de viață – o adevărată bijuterie a industriei românești care a dus numele țării noastre pe patru continente, bibliotecile din casele vecinilor mei, fie că erau intelectuali, fie că erau cu studii medii sau chiar muncitori.

Și mai este un lucru care mă întristează. Astăzi nu mai visăm, copiii nu mai visează. Cu colegii mei de joacă și de școală visam să ajungem profesori, ingineri, medici, milițieni, pompieri, militari. Iar dorințele noastre erau legate de aceste vise. Eu visam să am un microscop Junior deoarece mă pasiona biologia și un pick up, întrucât voiam să ascult și acasă partiturile pe care le audiam la școală la orele de muzică și poveștile Teatrului de Copii. Azi, totul are un conținut material, «de firmă», iar pasiunile nu mai contează pentru că «nu aduc bani». Sub Pomul de iarnă, așa cum îi spuneam noi Bradului de Crăciun, nu exista ca, pe lângă jucării sau dulciuri sau ceva de îmbrăcat, să nu găsesc și o carte. Văd și acum în față ochilor coperțile cărților puse de „Moș Gerilă”.

Nu vreau să termin fără a aminti și excursiile cu școala la obiective turistice din țară (Barajul Vidraru, Mănăstirea Cernica, Grădina Zoologică din București, Muzeul de Istorie Naturală Grigore Antipa și Muzeul Național de Istorie dar și vizitele la Steaua Electrică Fieni, la fabrica textilă Trainica din Pucioasa și care aveau darul de a ne stimula curiozitatea și de a ne cunoaște țara.
Sigur, se vor găsi unii să considere că sunt un pesimist și un nostalgic. Se vor găsi alţii să îmi amintească de rezultatele remarcabile ale echipei de tineri români în robotică, echipă care s-a clasat pe locul întâi în SUA. Mă bucur sincer de asemenea rezultate, dar nu pot să mă abțin să nu mă gândesc unde își vor folosi inteligența ? Vor rămâne în străinătate și vor contribui la dezvoltarea altor țări ? Sau dacă vor rămâne acasă, nu se vor pierde oare aceste inteligențe ? Căci nu atât invenția este importantă, cât aplicația industrială, posibilitatea de a produce și a crea dezvoltare pe orizontală și de a da astfel putere țării tale. Nicio minte strălucită nu mă interesează și niciun proiect nu mă impresionează dacă nu au ca obiectiv unic România, oprirea declinului, prezervarea națiunii noastre.

Da, perioada de dinainte de 1989 a avut multe neajunsuri, dar educația primită în școală, în familie și pe toate canalele permitea unui tânăr în formare să fie în pas cu timpul. Oare vilele care înlocuiesc Platforma Electronică Pipera, oare proiectele imobiliare care sunt în locul fabricii de diamante sintetice, oare supermarketul care stă pe locul Uzinei Electroputere Craiova, oare cultura de tip Instagram și Facebook și lipsa lecturilor înseamnă a fi în pas cu timpul ? Oare zecile de mii de conaționali care sunt ținuți în containere pe plantațiile de sparanghel din Germania reprezintă a fi în pas cu timpul ? Sau, ei și copiii lor, sunt destinele sacrificate ale unei tranziții prost înțelese, a unei societăți fără repere ? Oare cei 500 000 de copii cu vârste între 7 și 18 ani care și-au abandonat orice formă de școală și care vor îngroșa rândurile mâinii de lucru necalificate ale statelor occidentale reprezintă vreun progres pentru România ? Dar zecile de mii de medici plecați pe alte meleaguri ? Dar, iată că Istoria, care este un adevărat magister vitae, ne arată celor care vrem să observăm iluzia în care trăim, modelul de societate nesănătoasă în care ne complăcem.

Pentru aceasta voi aduce ca exemplu spusele ministrului francez al Economiei, Bruno Le Maire, într-un interviu acordat cotidianului Le Figaro în 21 mai 2020, și care vor servi și drept concluzie: « Obiectivul nostru este suveranitatea economică a Franței ». La un an după această declarație, guvernul francez a adoptat o strategie națională privind « suveranitatea tehnologică a Franței ».