SATELE DE VĂDUVE ȘI BĂTRÂNI

Gheorghe INDRE

Motto:
„Azi, jocul ăsta nu mai are piese
Și, ca argintul ce-a fugit din bani,
Pe strada zece, nu mai sunt nici mese,
Nici băcănii, nici crâșme, nici băcani.”
Mircea Dinescu, Balada triștilor băcani

În zilele tot mai triste și mai pustii pe care le trăim sub zodia standardelor europene, gândul mă poartă tot mai des spre Luna, satul natal din inima Ardealului și spre alte sate ale României contemporane prin care mai obișnuiesc în ultimii ani să mai trăiesc sau să cutreier: pe minunata Vale a Dâmboviței, sau prin lumea mirifică a Subcarpaților Meridionali, sau pe la poalele Meseșului în Ardeal, unde mă poartă pașii pentru a încerca să ținem aprinsă flacăra amintirii străbunilor care cândva au întemeiat, au populat, au perpetuat și au dezvoltat așezările omenești denumite și recunoscute în istoria noastră ca satele României.
Din aceste sate primesc des, aproape cu regularitate, vești ușor de transmis în lumea supertehnologizată a telefoanelor mobile, a internetului și a rețelelor de socializare, care încet transformă planeta în ceea ce gânditorul canadian Marshall McLuhan denumea „satul planetar” în celebra și răscolitoarea sa carte Galaxia Guttenberg scrisă și publicată în anii `60, anii fericitei mele copilării.
Eram săraci, nu existau automobile de lux, însemna o mare avere dacă aveai o bicicletă și un semn de bogăție și prosperitate o motocicletă; puținele automobile defineau pătura socială mai răsărită, dar satele și orașele erau pline de viață și speranțe, existau o formă de entuziasm și o bucurie de a trăi nestăvilite, se întemeiau familii, școlile erau finanțate de stat, învățământul general de 8 clase era gratuit și obligatoriu, asistența sanitară era gratuită, țara întreagă era un șantier. Șantierul era poate cel mai folosit cuvânt, se construiau orașe, fabrici, uzine, sedii de instituții, se înălțau – cum am zice azi ”de la iarbă verde”, într-o frenezie continuă – construcții civile și industriale fără număr. Școlile profesionale, școlile medii și școlile superioare asigurau calificare și perspectiva unui loc de muncă pentru toți copiii și toți tinerii, și chiar și pentru oamenii în vârstă care beneficiau de cursuri de alfabetizare și de posibilitatea de calificare la locul de muncă, pe șantiere, în industrie sau în agricultură.
Acea lume calificată cu dispreț și adeseori cu câte un rictus sau un rânjet fioros și amenințător de apologeții capitalismului contemporan, ca fiind protecționistă și nivelatoare, lipsită de libertate, se dezvolta însă planificat în interesul omului făuritor al tuturor lucrurilor materiale și propășirilor spirituale și cu obiectivul generos, considerat astăzi utopic și irealizabil, al dezvoltării armonioase a personalității fiecărui om al societății, acea lume, ziceam, era lipsită de corupția generalizată ca un cancer social al zilelor democrației eliberatoare și globalizante a lumii în care trăim azi, de lăcomia devoratoare a goanei după averi, dacă se poate dobândite cât mai repede și cu cât mai puțin efort, de abandonarea și desconsiderarea valorilor și tradițiilor naționale, de disprețul față de limba română și față de carte și de cultură, în care iluzia care se vinde politic, formal, zgomotos, fals și permanent, pe o vastă rețea de canale de comunicare și cu o forță de manipulare fără precedent în istoria omenirii, este că puterea este în mâinile poporului alegător, ceea ce reprezintă, de fapt, un altfel de utopie.
Intrarea în UE, la 1 ianuarie 2007, a funcționat în toți acești ani ca un uriaș aspirator de oameni tineri, calificați, tentați de diferența de salarii la început și împinși mai târziu de disperarea cauzată de pierderea locurilor de muncă ca urmare a celor două mari cadouri ale reformelor: restructurarea economiei și mai ales privatizarea, trecerea societăților cu capital de stat prin vânzare în mâinile unor noi stăpâni puși pe jaf și îmbogățire rapidă și fără limite. Satele s-au golit de tineri, mare parte din suprafețele agricole au rămas nelucrate, așa că pământul agricol productiv a putut să fie vândut de regulă mult sub preț, noii stăpâni însușindu-și recoltele pe care ni le revindeau la suprapreț. România, din grânar al Europei, a ajuns să aducă, din vestul Europei, aluat congelat pentru pâinea cea de toate zilele.
În sate, așa cum am consemnat și în alte analize publicate în această rubrică a revistei, au rămas preponderent oameni bătrâni, tot mai bătrâni, mai neputincioși și mai resemnați, mai dependenți de pâinea adusă la buticurile din sat. Este adevărat că numărul lor a scăzut sensibil în acești ultimi 20 de ani, multe case și curți au rămas pustii, satele arătând ca niște matrice sparse din matematici, cu multe zerouri în alcătuirea lor.
În comuna Luna, anul trecut, în primăvară, în plină pandemie, fata vecinilor noștri, în jurul vârstei de 60 de ani a rămas văduvă: și-a pierdut soțul care era suferind de multă vreme de o boală necruțătoare. Au rămas părinții și soacra ei, și aceasta văduvă de mulți ani, și toți trei la vârste de peste 80 de ani. Un an mai târziu, în luna mai, s-a stins și tatăl ei, vecinul Ion, maică-sa, vecina Măricica, rămânând și dumneaei văduvă.
Nu mi-am propus să fac o cercetare sociologică detaliată, explorez doar vecinătatea imediată a casei părintești – pustie și nelocuită de peste 12 ani, situată la marginea drumului European E 60, la numărul 387 -, mergând o sută de metri spre nord și o sută de metri spre sud, pe ambele părți ale șoselei.
Spre nord, în acea sută de metri, prima casă gard în gard cu casa noastră este locuită acum doar de vecina Maricica, văduvă. Următoarea casă este pustie, atât părinții, cât și cei trei copii s-au prăpădit, iar următoarea casă este locuită de vecina Teodora, văduvă de mai bine de 10ani, fără copii. Următoarea casă este locuită de vecina Lenuța, văduvă de mai mulți ani și având băiatul în Spania, iar fata în București. Urmează o casă locuită de o familie care a cumpărat-o după moartea proprietarilor, și care și-a crescut acolo copiii, apoi o casă care este locuită de o familie de oameni bătrâni, de peste 80 de ani, ai căror copii sunt plecați la oraș și în străinătate. Gard în gard cu gospodăria lor este o casă mare și prosperă, care, din păcate, din primăvara anului trecut de când a rămas văduvă, este locuită doar de Maria și fata ei, Felicia, un om de afaceri de mare succes. După casa lor urmează locuința familiei Popa: Victoria și Vasile, și ei oameni ajunși la vârsta pensionării. Următoarea casă a fost vândută de copii, după moartea părinților, unor noi proprietari care au modernizat-o și care au reamenajat curtea și grădina. Și astfel am parcurs suta de metri.
Mergând înspre sud, prima casă gard în gard cu noi a fost vândută de nepoții foștilor proprietari, care s-au prăpădit, unor cetățeni din Câmpia Turzii, care de ani buni au început un proces de renovare, nefinalizat, casa rămânând nelocuită. Urmează casa familiei Radu: bătrânii s-au dus, acum mai locuiește acolo băiatul lor, Horea, om la 70 de ani, al cărui domiciliu este de fapt în Câmpia Turzii. Urmează o casă tristă, nelocuită, începută în anii `6o și rămasă de atunci neterminată, la roșu. Următoarea casă și gospodărie a fost vândută de proprietarii din Luna unei familii de moți din Munții Apuseni, fiind acum locuită de bătrânii din acea familie, oameni în vârstă, care stau împreună cu un băiat al lor necăsătorit, și el trecut bine de a doua tinerețe. Urmează o casă locuită de oameni ceva mai tineri, iar apoi casa familiei Barta, unde locuiește fiul cel mai mic, Ștefan, împreună cu mama sa, văduvă de mai bine de 50 de ani.
Dacă trec drumul, față în față cu casa părintească, pe cealaltă parte a șoselei, o găsim pe vecina Jenica, văduvă mai de curând, după ce soțul ei s-a stins după ani de suferință. Locuiește din fericire împreună cu familia băiatului ei cel mai mare. Spre nord, pe acea parte a străzii, urmează Susana, sora vecinei Maricica, văduvă, copiii ei locuiesc la Câmpia Turzii și la Turda. Urmează familia Radu unde locuiește Maria, soacra fetei vecinilor Ion și Măricica, văduvă de mulți ani, împreună cu fiul ei Iustin, ajuns la 60 de ani necăsătorit. Gard în gard cu ei este casa familiei Călușer, nelocuită, copiii plecați în străinătate, cu excepția băiatului lor mijlociu Aurel care, deși locuiește în Câmpia Turzii, mai are grijă de gospodărie. Urmează apoi proprietatea familiei Nemeș, cu suprafață mare, cât aproape trei gospodării, unde mai locuiește o singură persoană, o domnișoară în vârstă de 65 de ani. Locuința următoare a fost a fost cumpărată de actualii proprietari de la urmașii familiei învățătorului Haru. Și asta este suta de metri dinspre nord.
Dacă parcurgem spre sud pe partea opusă casei noastre, vecină cu Jenica este familia cumnatei ei, Maria, care locuiește împreună cu soțul său, Ion – amândoi având peste 70 de ani, și cu băiatul lor Nelu , necăsătorit și el trecut de 30 de ani. Ei au cumpărat și reamenajat și următoare casă, care le aparține. Urmează casa familiei Ocolișan, și această casă mare fiind nelocuită de regulă, proprietara – văduvă de mai bine de 10 ani – fiind plecată în Spania. În următoarea casă locuiește familia Sandei și a lui Emil, și ei oameni la peste 65 de ani. Urmează casa nelocuită a familiei Fetița și apoi o casa și o gospodărie mare în care locuiesc doar Sandu și Lenuța – și ei ajunși la aproape 70 de ani -, fata lor fiind plecată și rostuită la Cluj Napoca. Gard în gard cu gospodăria lor este casa în care a locuit ani de zile ca văduvă Susana, până la sfârșitul vieții și în care a locuit mai apoi și nepoata lor Liviuța, rămasă și ea văduvă încă din tinerețe.
Astfel este acoperită și suta de metri spre sud, pe partea opusă curții noastre. Nu îți vine a crede că a fost cândva o lume vie, plină de freamătul vieții copiilor și tinerilor născuți și crescuți în familiile astăzi stinse!
Am prezentat o mică secvență din lungimea de 3 km a satului Luna, fără a pune la socoteală ulițele care, pe partea stângă, în sensul de la Luduș spre Turda, urcă pe cele trei coline: la sud zona Forțaților – împroprietăriți după Primul Război Mondial, în centru zona dealului satului, pe care veghează clădirea școlii amplasată în locul în care cândva era curtea boierului din sat, denumit și Dealul curții. La poalele acestui deal, în centrul satului, se află biserica, primăria, dispensarul și căminul cultural, iar spre nord o culme numită Căpâlna. Pe partea dreaptă sunt ulițele ce coboară spre valea și malurile Arieșului, satul având circa 800 de locuințe, în care mai locuiesc și alte văduve: Sofia, Ana, Ileana, Valeria etc. singure sau însoțite de câte un copil sau de familia unuia dintre copiii lor. De regulă toți sunt oameni în vârstă, străduindu-se să aibă grijă de morminte, să-și împodobească după gustul propriu curțile și casele cu flori și să cultive legume în grădinile de pe lângă case. Acești locuitori au rămas străjerii sursei veșniciei, enunțată în alte vremuri de un mare poet și filozof transilvănean, Lucian Blaga.
În Tătărani de Dâmbovița, unde ne petrecem cu mare bucurie o bună parte din an, situația nu este din păcate mai încurajatoare și mai promițătoare din acest punct de vedere.
Gard în gard cu gospodăria noastră, spre sud, locuiesc Gige și Veroana, pensionari, oameni trecuți de 70 de ani, care și-au pierdut acum trei ani fiul, pe Cristi, care locuia în aceeași curte cu ei. Era un om frumos și falnic precum bradul, care inspira multă încredere și forță celor cu care intra în contact. Întotdeauna amabil și săritor, când era căutat de cineva, după formula obișnuită de salut, întreba repede: ”Spuneți-mi, cu ce vă pot ajuta?” O boală nemiloasă, depistată prea târziu, l-a răpus fulgerător, la numai 49 de ani, lăsându-și văduvă soția, pe Nuțica: o femeie harnică, frumoasă și plină de ambiții și energie. Ea a rămas să vegheze asupra viitorului băiatul lor, inginer, care locuiește și lucrează în București.
Spre nord, în prima casă de pe Valea Satului, locuiește singur vecinul Titi, pensionar, având peste 70 de ani. După casa acestuia este casa vecinei Mary, văduvă de aproape doi ani. Din fericire, împreună cu ea locuiește și fiul său cu familia.
În spatele casei acesteia este casa vecinei Doina, văduvă de mulți ani. În primăvară, băiatul ei cel mare, cu care locuia în aceiași curte, Vasile, prieten bun cu Cristi și la fel de falnic ca acesta, a fost răpus fulgerător de o boală necruțătoare, la numai 48 de ani. Astfel, în cele două case din frumoasa curte a vecinului Vasile au rămas îndurerate mama, soția și fiica sa de nici 14 ani.
Următoarea casă pe vale este a vecinilor Ionel, pensionar și soția Florica. Au o fată, studentă la București și care își dorește să se rostuiască la oraș. Ei au adus-o să stea la ei peste iarnă pe mama Floricăi, femeie trecută de 80 de ani, rămasă și ea văduvă de mai mulți ani în satul ei Criștelec din comuna Măeriște din Sălaj.
După casa acestora urmează casa lui nea Ștefan, vecinul de mai bine de 90 de ani, rămas singur după cei s-a stins soția, copiii lor fiind plecați din sat.
Următoarea casă este de asemenea nelocuită de câțiva ani, de când vecinii Neta și Tite își dorm somnul de veci în cimitirul satului, băiatul fiind plecat în Spania iar fiica la oraș.
Îde remarcat cu tristețe este faptul că, în ultimul an, pe ulița Văii Satului, pe o distanță de mai puțin de 400 de meri în imediata vecinătate a casei noastre, s-au înregistrat nu mai puțin de cinci decese.
Recent ne-a părăsit fosta învățătoare a soției, tanti Irina, care avea 95 de ani și care locuia singură, copiii și nepoții fiind plecați la oraș; și dumneaei era văduvă de peste 19 de ani.
Mama și mama-soacră s-au stins din viață la 89 de ani, după 13 ani de văduvie.
Peste drum de casă noastră, pe drumul ce merge pe dealul satului, este gospodăria elegantă și confortabilă a vecinilor noștri care locuiesc în București și care nu vin aici decât din când în când.
Peste drum de noi, pe drumul principal, locuiesc vecinul Alexe și soția sa, profesori pensionari trecuți bine de 70 de ani, ai căror copii locuiesc și trăiesc la oraș. Gard în gard cu ei este o casă nelocuită.
În ultimii 30 de ani, în majoritatea gospodăriilor s-au construit case noi, cu dotări și confort de oraș, care însă sunt locuite așa cum am arătat. Părăsit de oameni tineri, satul artă trist și obosit, în ciuda înfățișării strălucitoare și impresionante a caselor mari nou construite.
Și în acest caz am analizat numai vecinătatea imediată a casei noastre, care este și ea nelocuită în cea mai mare parte din an. Din nefericire, situația este asemănătoare și în celelalte zone ale satului.
În satul Greci din comuna Boțești, județul Argeș, mergem din când în când în vizită la o rudă, Lenuța, văduvă de mai bine de 16 ani. O găsim singură, în casa ei situată pe vârful unui deal care pare că străjuiește satul întins în vale, la poalele lui, toate casele din jur fiind nelocuite. Este însă capabilă să ne primească cu optimism și cu zâmbetul pe buze, deși în ultimii ani puterile i-au scăzut, nu mai poate aduna prunele și nici culege merii ca altădată, nu mai poate face față efortului de a mulge vaca și a o îngriji. Fata Lenuței are în sat casa și gospodăria ei, dar copiii acesteia, absolvenți de Arte plastice, sunt stabiliți în Franța. Băiatul Lenuței locuiește în Pitești, iar cele două fete ale lui sunt studente la medicină în Sibiu, niciunul dintre nepoți nemaiavând intenția de a reveni în sat. Exemple asemănătoare se găsesc frecvent în satele României contemporane.
Cu puține excepții, văduvele din satele de azi diferă mult de văduvele de război, de după războaiele mondiale, care erau în majoritatea lor femei tinere, cu familii și cu copii pe care unele i-au crescut singure, iar cea mai mare parte și-au refăcut viața recăsătorindu-se. Ele sunt rodul a treizeci de ani de evoluție, sub asaltul noii societăți marcată de luptă după avere, dorința de îmbogățire a celor puțini și lacomi care sunt beneficiarii acestor vremuri mizerabile. Astăzi vorbim de femei în general în vârstă, care trăiesc din pensii sau din ajutorul copiilor și își așteaptă sfârșitul în liniște și resemnare, dorind să fie unul creștinesc pentru care se roagă duminică de duminică în biserică, străduindu-se să-și îndeplinească, în limita puterilor lor, toate îndatoririle față de cei plecați pe drumul fără întoarcere.
În anii `80 ai veacului trecut, poetul revoluționar Mircea Dinescu deplângea, în volumul Exil pe-o boabă de piper, în versuri cu iz și mesaje protestatare, evoluțiile orașului văduvit de ocupațiile și tradițiile lui, atitudine potrivită într-o anumită măsură situațiilor din satele românești, ilustrată și în Motto-ul ales.
Iunie 2021

Rodica Pandele, FREAMĂT DE CODRU