UNIREA. O STEA POLARĂ
PE CERUL ROMÂNITĂŢII

Narcis ZĂRNESCU

Fiecare început de an rememorează evenimente și personalități din istoria și cultura națională. La 15 ianuarie, este omagiat Mihai Eminescu, a cărui zi de naștere reprezintă și ziua culturii naționale românești; iar pe 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor și pe Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

Cum este posibilă, totuși, existența unei treimi paradigmatice România-Cuza-Eminescu? Dacă în anul 1859, anul Micii Uniri, Eminescu avea 9 ani și era elev la Cernăuți? Pe când Alexandru Ioan Cuza își începea Golgotha glorioasă, care va face din el, în 1859, Domnul Unirii și, mai apoi, Domnul Pribegiei; Mihai de-abia își începuse peregrinările, scrise de multă vreme în stele, care îl vor transforma pe Mihai din Eminovici în Eminescu.

Primul lui dascăl, Aron Pumnul, a sfărâmat pecețile Bibliotecii și ale Istoriei, arătându-i steaua polară, nadirul și zenitul, pentru ca peregrinarea, rătăcirea lui să-i devină o călătorie inițiatică.

În 1869, Mihai Eminescu era student la Viena, iar Alexandru Ioan Cuza, detronat, exilat, locuia în cartierul Ober-Dőbling din Viena. Era prin 1870, de 1 ianuarie, când un grup de studenți, printre care și viitorul poet național, merge să-l colinde pe Cuza, la reședința sa. A fost cea de a doua întâlnire emblematică, astrală, care îl va marca profund și pentru întreaga viață pe Mihai Eminescu. Întâlnise, până la vârsta de 20 de ani, două legende vii ale istoriei noastre. Cunoștea povestea Unirii și a domniei lui Cuza. Citise și auzise despre tragedia exilului. Aflase de măsurile de unificare ale armatei și administrației, de înființarea Universității de la Iași; despre anii de luptă constituțională și împroprietărirea țăranilor; despre reformele care aveau să smulgă țara din inerție și să-i imprime o dinamică modernă. Aflase despre noua lege electorală și organizarea judecătoriei, despre adoptarea Codului Penal și Civil; despre organizarea serviciului de poștă și telegraf; despre legea agrară și legea instrucțiunii publice.
Mai târziu, Eminescu avea să spună că Alexandru Ioan Cuza a fost „una din cele mai luminoase personalități ale întregii noastre istorii naționale”. Mai târziu, avea să condamne, așa cum nu o făcuse nimeni, până atunci, detronarea lui Cuza de la 11 februarie 1866: „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

Deocamdată, suntem încă la Viena, în anul 1870, și tânărul Eminescu lansează trei articole-manifest, pe care le publică în Federațiunea, ziarul românesc din Pesta. Aceste trei articole-manifest, intitulate „Să facem un congres”, „În unire este tăria” și „Echilibrul”, reprezintă punctele de sprijin, o altă treime ocrotitoare, pe care se va construi treptat treimea exemplară, unică în cultura noastră, ca și filosofia eminesciană a istoriei.

Autoritățile imperiale îi vor intenta un proces, fără urmări însă, Eminescu fiind acuzat de rebeliune. Se va întoarce în țară și va organiza, la 15 august 1871, binecunoscuta Serbare de la Putna. Va fi cea de a treia întâlnire emblematică, la mormântul gol al lui Ștefan cel Mare, când Eminescu va recita un poem, care, și astăzi, ne cutremură:

„Durere!… şi-i profundă când România plânge / Cu fruntea-nfăşurată de doliu la mormânt; / Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge / În valea şi Carpatul ce-i românesc pământ”. Cu gândul la Cuza Vodă, Pribeagul, Eminescu își recită mai departe poema: „Cu-a naţiunii cruce, de secoli ferecată, / Ca pelerin păşeşte la noua Golgotă, / Unde eroul zace şi ţărna-i fu uitată”.

Doi ani, mai târziu, în 1873, Alexandru Ioan Cuza moare în exil, la Heidelberg, în noaptea de 15/16 mai, la vârsta de 53 de ani. La aflarea veștii, Eminescu avea să scrie de la Berlin : „A încetat să mai bată inima unuia dintre Domnii cei mai patrioți, din câți au fost vreodată în Țările Dunării Române, vrednicul de aducere aminte, Alexandru Ioan Cuza”. Domnul Unirii se întoarce la viața veșnică, iar Eminescu rămâne să își ducă misiunea-destin până la capăt, în numele acestui sublim parteneriat exemplar. Printre marii voievozi români, de la Ștefan cel Mare și Matei Basarab până la Mihai Viteazul, Eminescu îl prenumără, bineînțeles, și pe „Domnul Cuza, model de dăruire în slujba României și a românismului”. Din păcate, însă, pentru Cuza-Vodă, timpul nu a mai avut răbdare. Destinul lui istoric era drămuit. Lui Cuza nu i s-a dat timp pentru ctitorirea de mânăstiri și biserici. El a reușit să ctitorească doar o imagine a României viitoare. Aproape o fantasmă. De aceea, recitind scrierile eminesciene, a câta oară ? – am înțeles dintr-odată că Meditațiile, risipite și fragmentate, ale lui Eminescu, asupra lui Cuza, „erou și mucenic”, cum îl numea Iorga, ar putea dobândi o nouă coerență, o energie moderne și o rațiune politică, reactivată. Ordonarea fragmentelor eminesciene, catalizate de figura lui Cuza, de componentele idealului său politic, mai degrabă decât de voința sa politică, va duce, în cele din urmă, la reconstituirea acelui Program politic, pe care Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu a avut răgazul să îl transcrie într-un document istoric. Dacă Mihail Kogălniceanu, contemporanul și partenerul Domnitorului, a întrezărit câteva din exigențele unui Program politic necesar, Eminescu a avut intuiția genială a întregului Program, pe care totuși nu l-a prezentat în întregime, ca un tot, ci l-a semănat la răspântii de manuscrise sau l-a strecurat printre alte idei și glose, ferindu-l parcă de ochii inamici din umbră.

Iată, mai întâi, un crâmpei din ce gândea Kogălniceanu despre viitoarea domnie a lui Cuza, așa cum se poate întrezări ea, astăzi, prin negura și colbul istoriei, aştenut pe discursul ținut în ziua de 5/24 februarie 1859 : „Prin înălțarea Ta, pe tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. […]. Alegându-te pe tine Domn în țara noastră, noi am voit să arătam lumii aceea ce toată țara dorește : la legi nouă, om nou. O, Doamne ! mare și frumoasă ți-este misiunea! Constituția din 7/19 August, ne însemnează o epocă nouă ; și Măria Ta este chemat să o deschizi. Fii dar omul epocei ; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul ; fă ca legea să fie tare ; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun și blând ; fii bun, mai ales pentru aceia, pentru care mai toți Domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.[…] ; împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn Cetățean […]. Porți un frumos și scump nume : numele lui Alexandru cel Bun. Să trăiești dar mulți ani ! Ca și dânsul, fă, o, Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituțiunilor noastre, prin simțămintele Tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale nației noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţiu că : România nu are alt ocrotitor decât pre Dumnezeu și sabia sa ! ”

Eminescu se dovedește a fi, pe tot parcursul vieții și operei sale, nu numai cel mai mare poet, ci și cel mai inspirat filosof al istoriei, ce va fi urmat de Xenopol și Iorga, de Pârvan și Blaga. Eminescu se va fi visat, poate, dacă judecăm după scrierile și însemnările rămase, sfetnicul Măriei Sale, Gânditorul și Ideologul lui.

Eminescu avusese, după cum am sugerat la începutul excursului meu, o întâlnire esențială cu destinul său istoric, atunci când îl cunoaște pe Aron Pumnul, tovarășul de luptă al lui Bălcescu, memorie vie a Revoluției, luptător și continuator simbolic al Renașterii naționale de la 1848. Unul dintre „bătrânii noştri anteluptători în cauza românilor”, Aron Pumnul, este pentru Eminescu un adevărat trimis al istoriei naționale. Prezența lui Aron Pumnul, trecutul lui de luptă, învățăturile sale, pe care marele poet le intuiește, le ascultă, le bănuiește, le explorează, îl vor conecta pe Eminescu la energia și fluxurile istoriei naționale ca propășire și revoluție neîncetată.

A doua întâlnire emblematică a poetului național cu destinul va avea loc, repet, într-un cartier al Vienei, Ober-Dőbling, unde locuia Domnitorul exilat, Alexandru Ioan Cuza. Marile acte înfăptuite de Cuza-Vodă sunt imperative ale naţiunii, credea Eminescu. Fac parte din „suma vieţii noastre istorice”. Într-un manuscris, poetul notează că lovitura de stat (2 mai 1864), a fost dată de Cuza contra celor care se opuneau voinței sale „de a duce România pe calea propăşirii” și în sprijinul ţăranului, „adevărata naţiune românească”. Pentru Eminescu, epoca lui Cuza era o „piatră de hotară”. O epocă, în care „geniul poporului” a fost ascultat de către domnitor, astfel încât „faptele sale mari” au confirmat „drepturile naţiunii întregi”.

Chintesența filosofiei istorice eminesciene și a ideologiei sale pro-Cuza, este limpede sintetizată și răspicat afirmată în articolul inagural – „Studii asupra situaţiei…” -, cu care Eminescu debutează ca redactor şef la ziarul Timpul [7-24 februarie 1880] : „Toate atributele unei neatârnări reale s-au câştigat de către Vodă Cuza exceptând forma acestei realităţi. În faptă, juridicţiunea consulară şi-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-a operat, deşi călugării greci se găseau ca supuşi ai puterii suzerane, ai Porţii ; s-a înfiinţat o armată relativ numeroasă şi completă ; s-a proclamat neatârnarea bisericii naţionale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei ; vechii consuli generali deveniră de fapt, deşi nu prin titulatură, miniştri diplomatici ; relaţiunile internaţionale ale statului român erau încredinţate unui ministru al afacerilor exterioare în regulă, încât întregului aparat al unei depline suveranităţi interne şi externe nu-i lipsea decât numele propriu, ce părea a lipsi din dicţionarul Apusului european”.

Şi Eminescu, mereu în luptă cu amneziile, lacomia si coruptia oamenilor politici, își va relua pledoariile pro-Cuza : „Domnia lui Cuza e istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace”. [Curierul de Iaşi, 8 martie, 1877]. În acest articol, ca și în nenumărate alte însemnări, definitorii atât pentru filosofia istoriei, așa cum o înțelegea Eminescu, în umbra lui Kant și Hegel, cât și pentru ideologia sa pro-Cuza, problematica centrală este legea rurală.

Treimea paradigmatică România-Cuza-Eminescu, pe lângă dimensiunea filosofico-istorică, politică și de acidă critică socială, pare, uneori, a căpăta proporții epice. Trădările și nedreptățile, cu care a fost înnobilat Domnitorul Unirii de către politicienii corupți ai timpului, sunt acum, din nou, aduse de poet în prim planul conștiinței naționale românești. Treimea paradigmatică România-Cuza-Eminescu are în substanța sa, pe lângă admirație și adorație, o componentă vindicativă, o vendetta verbală, o copleșitoare satiră, care îl plasează pe Eminescu în tribuna marilor acuzatori ai timpului lor : de la Shakespeare sau Swift la Voltaire sau Hugo. Și lista poate continua pe sute de pagini. „Faţă cu guvernele economice – scrie Eminescu în 1883 -, modeste, harnice ale Domnilor români de la 1821-1857, faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Cuza Vodă, se va-ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol Îngăduitorul, o a doua ediţie a fanarioţilor.”. Marele poet îi acuză pe trădătorii lui Cuza Vodă, străini de „geniul naţional” al poporului român: „Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza – notează Eminescu–, vom afla că aproape toţi conspiratorii răsturnării lui Cuza, afară de câţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin.”.

Treimea paradigmatică funcționează până la ultimele gânduri eminesciene, fără niciun hiatus : „poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie (11 februarie n-au fost românii : Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar)”. „Istoria” lui Cuza, scrie poetul nepereche, în altă parte, o repetă pe cea a lui Tudor Vladimirescu.

Revolta îndurerată a poetului, provocată de trădarea lui Cuza Vodă, nu poate fi nici stinsă, nici uitată, ea face parte, până la sfârșit, din coerența conștiinței naționale eminesciene : „Constatăm cu adevărată mândrie că între trădătorii militari de la 11 februarie n-a fost mai nici un român […]. Noi îl credem pe român capabil de cruzime, de hoţie la drumul mare, de trădare nu-l credem capabil.”

După ce și-a desăvârșit călătoria inițiatică, în preajma marelui Ștefan la Putna, în preajma revoluționarului înfrânt de la 1848, Aron Pumnul, în preajma Domnitorului trădat și exilat, Alexandru Ioan Cuza, poetul nepereche, poetul național, prin geniul lui, crescut din geniul poporului său, își va asuma misiunea de vizionar și profet. Iată una din convingerile sale, care se adeverește, astăzi, din nou. Frazele care urmează sunt înfiorător de actuale:

„Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete. […] De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare”.

Ce ne mai rămâne ? se întreabă Poetul Național : „un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”. („România în luptă cu panslavismul”, Timpul, iunie 1878).

Într-adevăr, cu fiecare cuantă de timp, cuvintele Poetului Național par să pecetluiască încă un capitol din cronica eternității românești. Înțelepciunea sa vizionară strălucește, și astăzi, în ciuda detractorilor, cu mai multă tărie. Temeinicia valorilor noastre naționale este testată neîncetat pe câmpurile de lupta însângerate sau pe câmpurile de lupta simbolice. Eminescu, Alexandru Ioan Cuza, Unirea, iată câteva din Stelele Polare, încrustate pe cerul conștiinței naționale.

Poate că într-o zi, Istoria noastră, conștiința îndurerată a românismului, izvorâtă și întemeiată pe eroii martirizați ai neamului, vor dărui omenirii înspăimântate, naufragiate și fără repere o Stea Polară carpatină, salvatoare. Atunci, strategii, politologii și politicienii, dacă vor mai supraviețui, atât cei din Vest, cât și cei din Est, vor avea multe de învățat, dar va fi prea târziu.

Narcis Zărnescu