VIȘINII DE SUB BALCON

Istorii trăite

Gheorghe INDRE

Am cumpărat apartamentul în care locuim în vara anului 2005 din motive de spațiu: locuisem până atunci 20 de ani într-un apartament de două camere, care devenise foarte aglomerat de lucrurile adunate: piese de mobilier, obiectele electrocasnice (frigider, aragaz, mașină de spălat rufe, congelator), televizor, aparat de radio, magnetofon Majak primit cadou de la cumnatul meu care era tehnician și lucra în Vișeu de Sus la un atelier de reparație Radio și televizoare al Cooperativei Meșteșugarul, picup cu boxe, calculator cu monitor, cumpărat de la fabrica de calculatoare din Pipera și multe, multe cărți, atât de specialitate cât și de literatură beletristică. Simțeam o acută nevoie de eliberare de sub apăsarea pe care toată aglomerarea din casă ne-o producea.
Locuisem primii 5 ani într-o garsonieră confort 1 din cartierul Drumul Taberei, obținută imediat după ce ne-am căsătorit. Era bine amplasată, într-o zonă aerisită cu mult spațiu verde în jur, într-un bloc care găzduia la parter biblioteca publică Nicolae Labiș – mare binefacere pentru noi, oameni tineri, dornici de lectură și încântați să împrumutăm nu numai cărți, dar și discuri pentru ascultat muzică la picupul Belcanto cumpărat de la un coleg, căruia i-l adusese tatăl său dintr-o delegație în Germania Democrată. Obținusem acea locuință prin repartiție de la IDEB, unde lucram atât eu cât și soția mea ca tineri ingineri stagiari plini de speranțe, vise și entuziasme, străduindu-ne să învățăm și să fim folositori instituției și oamenilor cu care lucram.
Sora soției mele, medic pediatru specialist, era căsătorită cu cumnatul, absolvent al facultății de matematică cu repartiție în București în domeniul IT, la început la INCREST (Institutul Național de Creație Științifică și Tehnică) care aduna cei mai buni absolvenți din toate ramurile industriei pentru a susține și dezvolta cercetarea științifică și creația tehnică originală, mai apoi la ICECHIM, (Institutul de Cercetări Chimice) din București și deținător după repartiție a unui buletin de București, care era foarte greu de dobândit, aproape imposibil, municipiul București fiind declarat oraș închis în acord cu legea și cu planurile de dezvoltare multilaterală și armonioasă a tuturor orașelor și regiunilor țării, pentru construirea a ceea ce se numea societatea socialistă multilateral dezvoltată cu accent pe industrializarea țării și dezvoltarea agriculturii socialiste toate făcute pe baza unor planuri cincinale de dezvoltare economică și socială. Buletinul îl obținuse după ce, prin repartiție de la INCREST, a primit un apartament de două camere la etajul X al unui bloc din cartierul Colentina. Având buletin de București și ambiția firească de a se dezvolta în carieră în cel mai mare oraș al țării, unde existau de fapt cele mai mari perspective, cu atât mai mult cu cât lucra în cercetare într-un domeniu suport cum era și este și azi știința și tehnologia informațiilor, cumnatul nu dorea să părăsească orașul și spera că, după ce soția lui va termina cursurile de secundariat în medicină, vor reuși să găsească un post în București și pentru ea, deoarece perspectivele de dezvoltare pentru ei ca familie și pentru copiii lor, în acele vremuri, erau mult mai promițătoare în capitală. Din păcate, după terminarea cu rezultate foarte bune a pregătirii pentru medic pediatru secundar a fost imposibil de obținut un post în București, dar a găsit o soluție pentru Târgoviște, fapt pentru care în 1982 ei s-au mutat din București la Târgoviște, cumnatul angajându-se ca șef la oficiul de cal al COST ( Combinatul de oțeluri speciale Târgoviște). Mutarea surorii soției mele din București a reprezentat pentru noi o mare ocazie pentru rezolvarea problemei postului telefonic, nerezolvată de doi ani de zile de când stăteam în București și de când făcusem cerere pentru a obține un post telefonic, chestiune aproape irezolvabilă, deoarece trebuia creat un număr telefonic nou, ceea ce era foarte greu de obținut. Mutarea cumnaților ne-a creat însă ocazia de a prelua telefonul pe care îl aveau ei, obținând și noi astfel un abonament fără a fi nevoie să crească numărul de abonați, care era strict ținut sub control.
Mutarea în apartamentul de două camere decomandate, în 1985, a fost o foarte mare realizare, deoarece eram căsătoriți de mai bine de patru ani și, neavând copii, conform legilor și regulilor vremii, nu aveam voie la două camere pe care să le obținem prin repartiție prin intermediul întreprinderii unde lucram, deși ne bucuram de respectul și aprecierea conducerii și, în consecință, de susținere din partea ei și din partea organizației de partid.
În plus, nu ne puteam cumpăra o locuință, deoarece familia soției mele decisese, cu câțiva ani înainte de căsătoria noastră, să construiască la țară o casă nouă, în locul casei moștenite de la bunicul din partea mamei. Socrii nu puteau să o construiască pe numele dumnealor deoarece mai dețineau o locuință proprietate în municipiul Târgoviște și, conform legii, unei familii îi era interzis să dețină două locuințe proprietate personală. La acel moment, sora soției mele era deja căsătorită și se stabilise în București. În aceste condiții părinții soției au decis că noua casă se va construi pe numele soției mele. Decizia a fost luată și pusă în aplicare în anul 1978, astfel încât în 1980, după ce ne-am căsătorit, soția mea fiind proprietară, noi nu mai puteam cumpăra împreună un apartament în București, deoarece însemna să deținem două locuințe, ceea ce legea nu permitea.
Înainte de a ne căsători încercasem să cumpăr un apartament prin ICVL (Întreprinderea de construcții și vânzare a locuințelor proprietate personală), numai că aveam nevoie de un avans de cel puțin 10000 lei și toate eforturile mele de face rost de bani prin împrumut au eșuat.
Șansa noastră de a obține un apartament a apărut la sfârșitul anului 1984 când, în urma decesului părinților șefei soției mele – doamna Cojan, s-a eliberat locuința acestora: un apartament de două camere în Sectorul 2, obținut de la ICRAL după ce le-a fost demolată casa din zona Izvor. Doamna Cojan lucra ca șefă la Serviciul de furnizare a energiei electrice la nivelul municipiului București și colabora cu șefii de la ICRAL, dar trebuia obținută și o aprobare pentru IDEB din partea Comitetului de partid al Sectorului 2, în condițiile în care sediul întreprinderii era în Sectorul 1, problemă nu simplu de rezolvat. Lucram deja atât eu cât și soția mea de mai bine de 4 ani la IDEB, eram apreciați și prețuiți de conducere și de colegi, iar directorul tehnic, un armean bonom, foarte bun inginer, un om aparte și cu suflet mare, ne-a însoțit într-o audiență la primul secretar din Sectorul 2, un om aspru și foarte exigent, recunoscut pentru duritatea lui, care însă știa cât de importantă era IDEB pentru economia și viața sectorului.
Aveam emoții, deoarece despre acest important personaj politic din structura de putere a municipiului circulau tot felul de istorii incredibile. Astfel, se povestea că, într-o vizită de lucru la IPRS ( Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductoare) Băneasa, a văzut în rândul salariaților care l-au întâmpinat într-o secție un cetățean cu barbă și cu un aer detașat ce afișa permanent un zâmbet ușor ironic. Iritat de atitudinea acestuia, care pentru el era de neacceptat, s-a proptit în fața lui, l-a scrutat cu o privire mustrătoare și l-a tras interogativ de firele din barbă. Spre marea lui surprindere s-a trezit cu doi pumni în burtă care l-au făcut să se aplece de durere și au determinat doi securiști din garda lui să tabere pe individul recalcitrant. Acesta a protestat zgomotos în limba engleză și toată suflarea a amuțit. Personajul era consultant englez pentru implementarea și punerea în funcțiune a unei linii tehnologice noi, iar directorul întreprinderii a explicat jenat situația și și-a cerut scuze, iar la semnul oficialului securiștii au eliberat imediat victima agresiunii. Incidentul și mai ales răspândirea relatării lui erau o dovadă asupra modului brutal și agresiv în care, pe alocuri, autoritățile, regulile și cutumele vremii interveneau în viața individului, impunându-i adeseori, prin frică și diverse mecanisme de constrângere, un standard de ținută, un șablon de comportare, o anumită atitudine față de puternicii vremelnici ai acelor vremuri, acțiuni care suprapuse peste înrăutățirea situației economice și înrăutățirea condițiilor de viață și a nivelului de trai, au dus la erodarea încrederii, la explozia de nemulțumire și la dorința de schimbare din decembrie 1989.
Nogali Vitali, directorul tehnic, ne-a pledat cu pertinență, curaj și căldură cauza și, deși tovarășul prim secretar Badea, primarul și primul secretar al Comitetului de partid al sectorului 2, a obiectat inițial că apartamentul liber era situat departe de sediul unde lucram, iar mijloacele de transport în comun erau supra aglomerate, în cele din urmă ne-a înțeles și ne-a dat aprobarea necesară. A fost un mare triumf al nostru asupra birocrației și rigidității sistemului, deoarece în aprilie 1985 am reușit să ne mutăm în noua locuință pentru dormitorul căreia am achiziționat mobilier din lemn masiv, o garnitură Feleac foarte costisitoare pentru acea vreme, pe care însă o folosim mulțumiți și azi, după 37 de ani.
Anul 1990 a însemnat un alt mare progres în ceea ce privește asigurarea pe termen lung a condițiilor de locuit în București. Proaspătul Guvern condus de Petre Roman și instalat în ianuarie 1990 a decretat posibilitatea cumpărării apartamentelor, la prețuri modice, de către chiriașii de la ICRAL. Ca majoritatea chiriașilor de la acea vreme, în schimbul a câtorva sute de mărci, am cumpărat și noi apartamentul în care locuiam și am devenit, nesperat, proprietari. Restricțiile anterioare dispăruseră și nu mai era nici o problemă să cumperi încă o proprietate, dacă dispuneai de banii necesari.
Am locuit în apartamentul din strada Socului, devenită după 1990 strada Chișinău, 20 de ani, până în octombrie 2005. Așa cum am arătat la începutul acestei istorii, spațiul devenise insuficient, fapt pentru care am hotărât în acei ani să ne schimbăm locuința și să căutăm să cumpărăm un apartament mai mare, de cel puțin 3 camere. Căutarea a durat mult, încă nu apăruse boomul imobiliar, furia dezvoltării construcției de locuințe din prezent, iar noi ne orientam spre un apartament care să nu fie foarte vechi și să îndeplinească o serie de cerințe minime de confort: să fie situat la un etaj inferior, să aibă camerele decomandate, un grup sanitar de serviciu pe lângă cel din baie, garaj sau măcar loc pentru parcarea mașinii și, dacă se poate, să aibă și o boxă la subsol.
Întâmplarea a făcut ca Daniela, o fostă colegă de facultate, să lucreze în acea perioadă ca agent imobiliar și, când a aflat de la noi că vrem să ne schimbăm casa, a început și ea să caute. Soția mea era mai exigentă, vizitasem foarte multe locuințe, dar îi era greu să se hotărască la ceva. Cu puțin timp înainte achitasem 800 dolari SUA în baza unui precontract, pentru un apartament care ni s-a părut acceptabil, situat în zona Dristor, dar între timp a apărut o ofertă mai bună din partea Danielei pentru un apartament din cartierul Militari. Mie mi-a plăcut mai mult decât cel din Dristor deoarece era la etajul 2, celălalt fiind la etajul 6, era construit după cutremurul din 1977, în anul 1988, celălalt era construit înainte de cutremur, era amplasat mai ferit de zgomotul străzii, celălalt era într-o intersecție mare și aglomerată, însă avea avantajul că aveam și garaj pentru mașină; aici însă exista exact sub balcon un loc de parcare pe o alee înfundată și necirculată. Alegerea a fost destul de costisitoare: pe lângă prețul mult mai mare decât limita pe care ne-o stabilisem, prin renunțarea la precontract am pierdut și avansul achitat pentru apartamentul din Dristor. Am achiziționat apartamentul din Militari printr-un credit ipotecar de 30000 de euro, contractat cu Bankpost, dar eu eram fericit că apartamentul avea o serie de îmbunătățiri, aveam centrală de apartament pe gaze, ceea ce a constituit un argument solid în alegere, ținând cont de frigul îndurat câțiva ani înainte de Revoluție în apartamentul din care plecam, și în plus aveam și mult râvnita boxă la subsol. Până când ne-am mutat am parchetat două camere și am zugrăvit, iar după intense căutări am cumpărat mobila pentru sufragerie și pentru dormitorul suplimentar.
Ceea ce nu ni s-a spus și nu am aflat nici noi din alte surse, era faptul că în subsol, în vecinătatea blocului, trecea tunelul pentru linia de metrou, motiv pentru care blocul era P+6, nefiind permisă construcțiile cu mai mult de 7 niveluri.
Primii ani au fost foarte frumoși, pentru mine această schimbare reprezenta un real progres, confortul fiind mult crescut. Soția mea suferea însă pentru faptul că blocul era situat ala marginea orașului, într-un cartier cu traficul supraaglomerat, ea ar fi dorit o zonă centrală de unde să putem ajunge ușor la serviciu. De altfel, imediat după ce văzusem acest apartament, ea găsise un apartament similar și la același preț, situat in vecinătatea Palatului Parlamentului. Sătul fiind de zgomotul și aglomerația din zona centrală, am refuzat să vizionez acel apartament, spunându-i că ori ne mutăm aici, la apartamentul din Militari, ori nu ne mai mutăm deloc! Am argumentat că distanța nu este o problemă, suntem la 6 minute de mers pe jos de stația de metrou Păcii, de unde în 20 de minute se ajunge în centrul orașului, la piața Unirii, precum și faptul că am mare nevoie de liniște, perioada prin care treceam la serviciu fiind foarte stresantă. În plus acest amplasament era favorabil deplasărilor cu mașina în provincie, la Târgoviște sau în Ardeal, destinații care reprezentau cele mai frecvente ieșiri ale noastre și nu mai necesitau traversarea orașului aglomerat, uneori supra aglomerat și foarte incomod.
O altă particularitate era că blocul fusese construit pentru cadrele din Ministerul Apărării Naționale și din Ministerul Afacerilor Interne, execuția fiind mai bine controlată dată fiind importanța, puterea și influența instituțiilor în care lucrau viitorii locatari. Când noi ne-am mutat, deși avea o vechime de peste 15 ani, blocul arăta bine, era bine întreținut, iar proprietarii se dovedeau a fi oameni gospodari, preocupați de starea locuințelor, de amenajarea și întreținerea spațiilor verzi din jur și a căilor de acces. Apartamentul de 3 camere în care ne-am instalat fusese îmbunătățit de foștii proprietari, modificaseră bucătăria, renunțaseră la cămară obținând mai mult spațiu, desființaseră ușa de la bucătărie, care era corp comun cu holul și dădea senzația de confort și spațiu. Fațada apartamentului era orientată spre sud și mărginită de o alee înfundată, care oferea astfel și spațiu de parcare pentru mașinile proprietarilor care ocupau însă un trotuar foarte puțin circulat, locatarii acceptând sacrificarea trotuarului pentru a face loc mașinilor parcate în spic. Pe această fațadă erau aliniate geamul mare de la sufrageriei și un balcon logie în care dădea geamul de la dormitorul mare. Pe cealaltă latură a apartamentului erau aliniate geamul de la bucătărie și geamul de la dormitorul mic. Unul dintre dezavantajele apartamentului era amplasarea camerei de baie între cele două dormitoare, cu intrare din hol, dar fără geam spre exterior, aerisirea făcându-se prin instalația de ventilație a blocului.
Blocul era construit în forma literei U, cu scările 1 și 3 pe părțile laterale și scara 2 pe centru. Corpul lateral de clădire în care era amplasată scara 3 era înconjurat de jur împrejur de o zonă de spațiu verde delimitată între trotuarele de acces și pereții clădirii. Zona era frumos amenajată și plantată cu gazon și flori întreținute cu grijă și pricepere de câțiva locatari harnici și pasionați de grădinărit. Pentru spațiul din fața sufrageriei am contribuit cu achiziționarea a 10 butași de trandafir. La darea în folosință, locatarii au plantat în aceste spații și câțiva pomi fructiferi: în fața sufrageriei era un nuc cu coroană rotată, iar în dreptul balconului, la distanță foarte mică unul de altul, erau doi vișini care înfloreau frumos primăvara și făceau și fructe, spre deliciul locatarilor care îi întrețineau. Scara 3, pe care locuiam, avea în alcătuire pe fiecare palier două apartamente de 3 camere, între care erau inserate un apartament de două camere și o garsonieră, garsonierele fiind situate pe colț.
Vecinii noștri de apartament, care locuiau în garsoniera ce avea perete comun cu sufrageria noastră, soții Adrian și Iustina, erau trecuți de prima tinerețe și, ca și noi, nu aveau copii. Adrian lucra ca șofer pe taximetru. Ceea ce m-a surprins era faptul că toată viața lui a făcut numai serviciu de noapte, pleca seară de seară la ora zece și se întorcea dimineața. Un om smead, de înălțime medie, cu o față mare și luminoasă pe care se desena de fiecare dată când ne întâlneam un zâmbet politicos de întâmpinare, care dădea dovadă de multă politețe. Ajunsesem să îl prețuiesc pentru disponibilitatea sa permanentă de a-mi fi de ajutor în ceea ce priveau problemele legate de mașină. După ce, de-a lungul anilor, am ajuns să ne cunoaștem mai bine, mă ruga să îi aduc, de la țară, doi litri de țuică de prune, despre care se convinsese că este foarte bună. Se întâmpla, de regulă, înainte de sărbătorile de Paște sau de Crăciun, când îmi spunea că merge la întâlnire cu familia. Îmi plătea de fiecare dată cu mulțumiri respectuoase, date fiind diferența de vârstă dintre noi și știința comportamentului cu oamenii, dobândită în exercițiul neîntrerupt al profesiei. Iustina, soția lui, o femeie drăguță, plină de viață, cochetă și foarte atentă cu cei din jur, lucra ca vânzătoare într-un magazin de lux. Locuind atâția ani ușă în ușă, se instalase între familiile noastre un aer de camaraderie, simpatie și încredere. Distrat și uneori poate grăbit și neatent, mi se întâmpla să mai uit la intrare cheile în ușă. Adrian mă suna și mi le returna cu un gest de înțelegere amicală. Uneori seara, înainte de plecarea în tură, își găsea mașina blocată în parcarea de sub geam și atunci, jenat și cu mii de scuze, suna și-mi cerea cheile de la mașină pentru a își face loc și a putea ieși. I le dădeam cu toată încrederea și după rezolvarea problemei mi le aducea, ne contenind să își ceară scuze de deranj și să îmi mulțumească. Adrian și Iustina îngrijeau trandafirii și sectorul de grădină de sub balcoanele noastre din primăvara devreme, până toamna târziu.
După mutarea în noua locuință am primit mai multe vizite din partea familiei mele numeroase. Sora mea care locuiește în Israel a fost foarte plăcut impresionată de schimbarea semnificativă din viața noastră, de asemenea frații mei Ionel și Traian m-au vizitat mai multe ori, s-au bucurat de fiecare dată și ne-au felicitat pentru această realizare, spunându-ne cu sinceritate că le place noua locuință, le place aranjamentul, mobilierul și modul în care arată spațiile din jurul blocului.
În primăvara anului 2006, la puțin timp după ce ne-am mutat, am reușit să o aduc pe mama la noi în vizită la București, aducând-o de la sora mea de la Râșnov. Doar pe mama, deoarece tata ne-a părăsit în toamna lui 1997. Mama avea 85 de ani și pe drumul spre București s-a bucurat enorm frumusețea peisajului din pasul Rucăr-Bran. Fusese la noi în vizită și la prima și la a doua locuință împreună cu tata și de câteva ori singură și era dornică și curioasă să vadă cum stăm acum.
Mama a fost fiică de ceferist și a beneficiat în copilărie și în tinerețe de permis CFR, care dădea dreptul la 6 călătorii gratuite pe an, cu trenul. Astfel a avut șansa să călătorească în acei ani însoțind-o pe bunica mea care, beneficiind de această facilitate și fiind o femeie energică și foarte descurcăreață, deși nu avea carte (nu știa să scrie și să citească), obișnuia să facă comisioane pentru oamenii din sat. Din 1965, când tatăl meu s-a angajat pe șantierul CFR, care a fost instituit pentru mutarea căii ferate Turnu Severin-Timișoara, cauzată de proiectul construcției hidrocentralei pe Dunăre în zona Porțile de Fier, mama și noi, copiii, am dobândit permis de circulație CFR, pe care l-am folosit pentru efectuarea de vizite la rude și pentru deplasări de altă natură. Beneficiind de această posibilitate, mama, neobosită, și-a vizitat familiile copiilor, răspândiți pe teritoriul țării: în Banat, în Maramureș, în Sălaj, la Sibiu, la Râșnov și la București. Dobândise de-a lungul timpului dorința și plăcerea de a călători, bucuria de a înfrunta necunoscutul și de a descoperi surprizele drumului. Fiecare călătorie săvârșită cu întoarcerea cu bine acasă o considera ca pe o izbândire personală, lăsând la o parte atingerea scopului și finalității pentru care călătoria a fost inițiată. A beneficiat și de înțelegerea și acceptarea tatălui meu, care a prețuit și el foarte mult posibilitatea și libertatea de a călători, fapt pentru care la peste 50 de ani a înfruntat riscurile transferării pe șantierul CFR, de unde s-a și pensionat, oferind familiei dreptul de a benefica în continuare de permise, conform prevederilor și reglementărilor vremii.
Traversarea munților pe creastă, cu mașina, cu tot peisajul zgârcit de început de primăvară, a fost impresionantă: pe creste strălucea plapuma de zăpadă, în văile adânci se vedeau pitulate parcă, acoperișurile caselor din sate. De câteva ori mama, deși bolnavă și suferindă, a exclamat cu entuziasm și încântare:
-Vai, mă copile, ce locuri frumoase sunt pe aici!
Ne-am oprit la Târgoviște, unde ne-am întâlnit cu mama soacră, care locuia în casa cumnatei mele. Mamele noastre s-au bucurat mult de revedere, aveau aceeași vârstă și erau de mult timp văduve, părăsite de soți în același an 1997, după mulți ani de căsnicie fericită. Nu am putut sta mult, dar clipele petrecute acolo împreună au valorat pentru fiecare dintre noi cât un bulgăre de aur. A fost, de fapt, ultima lor întâlnire; când și-au luat la revedere, în ochii fiecăreia străluceau lacrimi de bucurie și de tristețe, mulțumind fiecare domnului Dumnezeu că le-a mai dat să trăiască împreună o binemeritată clipă de înălțare sufletească. Cutremurate de emoție erau și sufletul cumnatei mele și al meu, momentele trăite aveau intensitatea asociată marilor întâlniri omenești neplanificate și apărute în viețile noastre ca daruri de mare preț. În acea lună martie, cumnata mea a fost victima agresiunii unui bolnav mintal, care își făcea veacul pe lângă poarta spitalului în care aceasta lucra ca medic pediatru. Iritat de faptul că, din neatenție, își lovise de propriul picior punga în care avea niște ouă atunci primite, spărgându-le, acesta s-a repezit să-și verse furia pe primul om pe care l-a văzut în preajma sa. La acea oră matinală, cumnata mea, după o gardă foarte grea, se îndrepta spre casă. După ce a trecut pe lângă cabina portarului salutându-l, în timp ce trecea strada pe trecerea de pietoni, a simțit o lovitură peste față atât de puternică încât a doborât-o la pământ, spre uluirea și spaima portarului, care a intervenit imediat, ajutând-o să se ridice și îndepărtându-l pe acel nefericit bolnav. Lovitura a fost atât de intensă încât i-a provocat o fractură a piramidei nazale care, cu tratament adecvat, s-a vindecat mult mai târziu. Această întâmplare nefericită a afectat-o foarte mult și pe mama soacră, pe care nu am mai văzut-o copleșită de o asemenea durere sufletească decât la moartea celor foarte apropiați. Toate aceste nefericite coincidențe au adăugat revederii mamelor noastre un plus de valoare prin bucuria intensă, de moment, pe care a adus-o neașteptat în viața lor.
La București, în una din acele câteva zile de martie, l-am invitat la noi pe părintele Popescu, preot paroh în Drumul Taberei, pentru a ne face o slujbă de sfințire a casei. Părintele Popescu slujise la biserica din Luna mai bine de 15 ani, o cunoștea pe mama și ne cunoștea și pe noi, deoarece oficiase, într-o ceremonie corectă și discretă de familie, într-o după amiază de duminică de februarie, cununia religioasă a finilor noștri, deși fusese anunțat numai cu câteva ore înainte.
Mama a fost foarte bucuroasă pentru noua noastră locuință. Ne-a spus că este mai mare, mai frumoasă și mult mai confortabilă. A plecat de la noi cu sufletul împăcat, tristă doar la gândul că „ce mare păcat că noi nu avem copii”.
În luna decembrie a aceluiași an am avut iarăși casa plină de musafiri. Am organizat la noi petrecerea de anul nou, eveniment la care a venit și mama soacră și astfel a avut și dumneaei ocazia de a ne vizita apartamentul. Ne-a adus în dar de casă nouă o icoană cu Domnul Isus care bătea în geamul unei case, icoană sfințită în biserică și menită să ne apere casa și viețile de rele și să ne ajute în momentele grele, de cumpănă a vieții.
Sora mea mai mare, împreună cu băiatul său și cu cei trei nepoți ne-au vizitat și ei în 2010; era tare fericită că a ajuns la București și în această locuință. Pe celelalte două în care am stat le vizitase. Ne-a mărturisit la plecare, cu ochii umeziți de lacrimi, că în cele două zile cât a stat la noi s-a simțit foarte bine, că se bucură pentru condițiile pe care le aveam și că va reveni cu plăcere ori de câte ori i se va mai ivi o ocazie.
Toate aceste evenimente și multe altele petrecute în cei 17 ani de când locuim aici, (vizite ale prietenilor sau colegilor de serviciu, fini cu familiile, rude apropiate cu care am petrecut împreună clipe de neuitat) au indus în viața mea un sentiment de confort mental, de liniște și împăcare cu prezentul trăit și cu viitorul întrezărit pe termen mai scurt sau mai lung.
Perioada a fost și a continuat să fie presărată însă și cu momente triste, de mare durere, care apar, parcă, în mod firesc în orice trecătoare existență pământească. În 2010 ne-au părăsit mamele: mai întâi mama soacră, cu o zi înainte de începutul lui florar, iar pe 18 iulie, mama. Mama s-a stins în aceeași zi a anului în care s-a săvârșit din viață și regina Maria, pe care eu o consider una din mamele de excepție ale acestui popor, ba mai mult, a României Mari, întregită după primul război mondial, război care s-a dovedit a fi, prin eroismul și sacrificiul armatei române, Războiul de reîntregire a țării.
În dimineața rece și geroasă de 16 februarie a anului 2012, înainte de a merge la serviciu, un telefon necruțător ne-a adus vestea morții surorii mele mai mari. S-a stins în depresiunea Maramureș, în Vișeu de Sus, de astm pulmonar, boală care o necăjea de mulți ani, exact în ziua în care nepotul ei își aniversa, undeva în Germania, la Universitatea Jakobs din Bremen, frumoasa vârstă de 21de ani. Cu o zi înainte primisem o altă vestea foarte dureroasă, căzută ca un trăsnet asupra noastră: cea a depistării unei boli necruțătoare care se instalase de ceva vreme și măcina trupul fratelui meu mijlociu, Traian, un neoplasm renal, de gradul patru, localizat în rinichiul drept, dar însoțit și de semne ale afectării plămânilor, pe care apăruseră pete ce îi îngrijorau mult pe medicii oncologi de la Cluj Napoca. A început o dură, lungă și grea luptă cu boala și cu suferința. El și soția lui nu au putut participa la înmormântarea surorii noastre mai mari deoarece deja începuse pregătirile pentru intervenția chirurgicală care se impunea de urgență, făcută de echipa unuia din cei mai buni medici chirurgi oncologi din municipiul Cluj Napoca.
Așa cum am mai spus, sub balcon, alături de florile de trandafir ce înnobilau spațiul verde al ierbii îngrijită de vecini, străluceau pentru mine doi vișini pe care îi prețuiam foarte mult, bucurându-mă de ei tot timpul anului: primăvara pentru înfrunzirea coroanelor lor rotunde și din ce în ce mai pline de verdele viu al vieții vegetale, urmată mai apoi de florile albe ce le împodobeau maiestuos și de roșul sângeriu și tonic al fructelor, rămânând mai tot timpul verii înnobilate de verdele odihnitor și răcoritor, după care toamna își lăcrima frunzele efemere, cu misiunea lor încheiată pălind în galbenul de octombrie, așternându-se în covorul maroniu de noiembrie, lăsând la vedere ramurile negre dezvelite, continuând să înfrunte vântul și frigul până la venirea zăpezii care le acoperea cu un alb strălucitor, ca o plapumă protectoare. Era un spectacol al transformării lor continue, mărturie a faptului că pomii erau vii, confirmând forța și bucuria pe care numai viața le poate oferi.
Anul 2014, după o suferință de mai bine de 2 ani în care a făcut cele mai bune tratamente existente, în care a fost înconjurat cu toată dragostea și prețuirea de cei apropiați, ni l-a răpit și pe Traian, dragul nostru frate care s-a stins cu mare durere, dar și cu multă forță și demnitate. A apucat să își ia rămas bun într-o ultimă discuție cu toți cei dragi și apropiați din familie: soția, copiii veniți din Franța, sora și cumnatul din Israel veniți și ei de câteva săptămâni să îi fie alături, precum și alte rude din zonă. A plecat în noaptea de Paște a anului, la câteva ore după discuția de rămas bun. Și nu am putut să nu îmi aduc aminte de faptul că, din povestirile repetate ale mamei, am reținut că tatăl dumneaei, bunicul Teodor s-a stins în dimineața zilei de Paște a anului 1937, la numai 55 de ani, de cancer la stomac. Mama a primit cumplita veste pe când era la biserică. Avea 16 ani, iar pierderea o lăsa doar cu bunica Sofia, care s-a stins și ea la numai 60 de ani, într-o dimineață necruțătoare din primăvara anului 1944, pe când mama avea numai 21 de ani.
Despărțirile de părinți și de cei dragi, foarte apropiați, sunt praguri existențiale pe care le treci așa cum ai participa la o luptă în războiul cu greutățile și încercările mari ale vieții!
Înmormântarea fratelui meu a avut loc la Treznea, în ziua de Sfântul Gheorghe, zi în care curgeau pe telefonul meu mesajele și apelurile de felicitare pentru ziua onomastică, felicitări care, de această dată, îmi accentua durerea, inducându-mi un nejustificat sentiment de vinovăție: Traian avea doar 56 de ani, un an mai mult decât vârsta la care s-a stins bunicul Teodor, și era cu patru ani mai mic decât mine! Dispariția lui mi se părea nedreaptă și crudă:, în acele clipe mă simțeam nejustificat favorizat de soartă, deoarece am considerat tot timpul că fratele meu avea un suflet mai mare și mai bogat decât al meu, era foarte bun, generos și prețuit de oamenii cu care a lucrat și cu care a intrat în contact și deci avea toate motivele să trăiască mai mult decât mine. În ziua înmormântării, bătrân și slăbit fizic, când cortegiul a trecut prin fața porții sale, badea Toader, socrul lui Țilică, cumnatul lui Traian, care îl știa bine de mai bine de 31 de ani de când Traian venise în Treznea, m-a îmbrățișat în semn de îmbărbătare și mi-a spus, îndurerat, cu vocea s-a puternică și clară de bas, înecată de plâns :
– Numai, Dumnezeu a fost un om mai bun ca domnul Traian!
De câte ori a fost la noi în vizită, indiferent de perioada anului, ieșind în balcon să fumeze o țigară, Traian remarca și el cei doi vișini care păreau înfrățiți, comentând că îi percepe ca pe niște gardieni ai vieții care i se pare că sunt acolo pentru a ne bucura și întări încrederea în frumusețea vieții și în bogăția și valoarea darurilor ei.
Și cu vecinul nostru Adrian am avut de mai multe ori discuții despre spațiul verde și despre cei doi vișini de sub balcoanele noastre. De fiecare dată îl felicitam pentru modul cum reușește să își dedice timp și efort pentru a se ocupa de grădiniță și le mulțumeam, la amândoi, lui și soției sale Iustina, pentru ceea ce fac. Îi spuneam și lui cât de mult îmi plac cei doi vișini, iar el îmi povestea despre cum i-au plantat la darea blocului în funcțiune în 1988. Îmi mai spunea că și pentru el cei doi vișini reprezentau un element de decor generator de mare liniște și bucurie.
La întoarcerea de la înmormântarea lui Traian am găsit ambii vișini înfloriți și promițători de rod. Din păcate, în vara aceea, vișinul din dreptul balconului nu și-a dus misiunea până la capăt. Din cauze pe care nu mi le-am putut explica, frunzele lui s-au ofilit încet, încet, s-au chircit și în circa două luni au căzut cu mult înainte ca ciclul lor normal de viață să se fi încheiat. Dezvelite de podoaba lor, ramurile arătau triste și au început să se usuce. În anul care a urmat, pomul nu a mai înmugurit și nu a mai dat semne de viață, rămânând desfrunzit în vecinătatea celuilalt vișin care își continua cu regularitate viața și ciclul său vegetal. O mare tristețe m-a cuprins și un gând răscolitor mă bătea necontenit. Mi se părea că vișinul ne-a părăsit, îndurerat parcă și el de moartea lui Traian, căruia îi plăcea atât de mult acest vișin. A durat un an întreg până când cineva a hotărât să taie pomul uscat. Mi-a făcut un mare serviciu deoarece eu nu aveam puterea să îl tai: se stabilise în sufletul meu o opreliște afectivă aproape dureroasă; de câte ori îl priveam gândul îmi fugea involuntar la dispariția fratelui meu pe care l-am iubit și l-am prețuit foarte mult. A rămas cioata, cum spun silvicultorii, fragmentul de trunchi legat de rădăcina nedezgropată.
În anii care au urmat după 2014 celălalt vișin a continuat să rodească rămânând însă singur, dar nu mai puțin frumos. În iunie 2019 ne întorceam, seara târziu, de la Tătărani unde am stat aproape o lună de zile. Am ajuns acasă, în parcare, în jurul orei 11 din noapte, o oră mai târziu decât știam că vecinul nostru pleca la serviciu. Mirat, am observat că autoturismul cu care el lucra ca taximetrist era în parcare și știind regularitatea de ceasornic cu care el pleca, i-am spus soției:
– Poate vecinii sunt plecați în concediu sau s-a întâmplat ceva deosebit, deoarece văd că și mașina lor și și mașina lui de serviciu sunt aici, la locul lor, intacte.
Am urcat la apartamentul nostru de la etajul 2 și am găsit în fața ușii de la intrarea în apartamentul vecinilor o lumânare mare, arzând cu flacără pâlpâitoare. Am rămas amândoi o clipă locului, șocați. Bănuiam că s-a întâmplat o nenorocire cu unul dintre ei. Mai bănuiam că nu era vorba de un accident de circulație al lui Adrian, deoarece mașina lui de serviciu și mașina lor personală erau amândouă intacte în parcare.
Era prea târziu în noapte, aproape de miezul nopții, ca să deranjăm vecinii, dar a urmat, atât pentru mine, cât și pentru soția mea o noapte albă de insomnie. Amândoi vecinii noștri erau oameni tineri, plini de viață. Când hotărâsem să ne schimbăm mașina și îi spusesem lui Adrian că ne cumpărăm un Suzuki SX4, acesta, bucuros, îmi spunea că abia așteaptă să o vadă. Cumpărase și el un Renault Megane la mâna a doua și îmi mai spunea că intenționează să vândă garsoniera și să-și cumpere un apartament de două camere. Deși ne obișnuisem cu ei ca vecini, l-am felicitat pentru planurile lor, știam că sunt o pereche reușită, se înțelegeau foarte bine, iar din comportamentul lui se vedea că își iubește foarte mult soția.
A doua zi dimineața am întrebat pe vecina noastră de la parter ce s-a întâmplat. Aceasta mi-a povestit că era vorba de Adrian, care venise în dimineața zilei anterioare de la serviciu și în jurul orei 9 a plecat la Circa financiară pentru a-și plăti niște obligații. Era o zi foarte călduroasă. La Circă s-a așezat la o lungă coadă de așteptare și, acolo, a picat jos, toropit de oboseală și răpus de o suferință de care cu siguranță nu era conștient. Oamenii au sunat la 112, a venit ambulanța, dar viața lui s-a sfârșit în drum spre spital, din cauza unui accident vascular: spargerea unui vas important care alimentează creierul cu sânge.
Ziua următoare am participat, alături de vecinii din bloc, la înmormântarea care a avut loc la cimitirul privat de la marginea cartierului Militari.
Ne-a trebuit o bună bucată de vreme ca să ne obișnuim cu dispariția lui Adrian. Soția lui, Iustina, rămasă singură, deși credea că va îndura cu mare greutate atacurile de panică ce vor urma, spunându-ne că poate va apela la noi să o sprijinim, s-a dovedit a fi suficient de puternică și echilibrată pentru a depăși momentul și încet, încet, lucrurile au intrat în noua stare de normalitate.
În acel an vișinul rămas în dreptul balconului vecinilor și-a împlinit tot ciclul vegetal: a rodit și totul era normal în evoluția lui. Spre marea mea surprindere, din nou aproape dureroasă, în primăvara care a urmat, vișinul nu a mai înmugurit, nu și-a mai împodobit coroana cu strălucirea verde și tonică a frunzelor și a rămas în marea verde din jur cu ramurile dezvelite, scheletic și gol, iar în cursul acelei veri s-a uscat complet. A mai rămas pe picior încă un an, după care probabil același vecin l-a tăiat, lăsând în urmă o cioată de aceeași dimensiune cu cea rămasă de la celălalt. Trăiam același sentiment de tulburare pe care l-am înregistrat după 2014, când l-am pierdut pe fratele meu.
Timpul a trecut, durerea sufletească s-a estompat ca o rană deschisă care se vindecă prin cicatrizare. A rămas însă în urmă și întrebarea sâcâitoare privind înțelesul dispariției vișinilor, dacă există cumva vreunul, sau dacă nu cumva aceste coincidențe incredibile sunt menite să îmi sporească sensibilitatea și interesul pentru tot ce este viu în jur și pentru aprecierea măreției vieții pe pământ, sub toate formele ei de manifestare și dăinuire.
Tătărani, 29 iunie 2022