JURNALIST PE COCLAURILE ARMATEI

Gheorghe VĂDUVA

Într-o zi, redactorul șef m-a chemat la el în birou și mi-a spus că trebuie să mă duc la Borșa și să scriu un reportaj despre unul dintre centrele de instrucție ale vânătorilor de munte, aflat acolo. Eu știam că acolo, la Borșa, nu este un centru de instrucție, ci un batalion al Brigăzii 1 Vânători de Munte, dar am priceput imediat, chiar înainte de a termina el fraza, despre ce-i vorba. Nu prea mi-a convenit, dar am luat partea ei bună. Într-un fel, această misiune făcea harcea-parcea conceptul meu despre jurnalistică și despre jurnalismul profund. Eu credeam, așa cum cred și acum, că, pentru un jurnalist, deasupra adevărului nu există nici măcar Dumnezeu, că de-aia am venit eu aici, la redacția publicației numărul unu a armatei, să aflu adevărul adevărat al armatei și, evident, al salahorilor ei, și să-l îmbrac în haina cea mai potrivită a cuvintelor scrise.
M-am gândit însă o milionime de secundă, cât durează primul efect cumulat al exploziei nucleare, în timp ce marele Will mă întreba dacă am înțeles. Am răspuns afirmativ, mi-am luat ordinul de serviciu deja semnat și ștampilat și, seara, m-am urcat în trenul cap-compas Vișeu-Borșa. Vagonul 6, clasa I, locul 46, deci, lângă geam.
Am ajuns acolo, dimineața, am coborât în „gara noastră mică”, în care, într-o viață de jurnalist militar și de alpinist militar, aveam să cobor și să urc de atâtea și atâtea ori, din și în atâtea și atâtea trenuri, am ajuns la unitate, m-am prezentat la comandantul unității, maior, ca și mine, el a înțeles imediat despre ce-i vorba, deși eu nu i-am dat niciun fel de lămuriri, pentru că l-am considerat dintotdeauna un om foarte inteligent. Așa cum, de altfel, și era. El n-a zis nimic, mi-a spus doar că se bucură că, iată, mă cunoaște personal, că-i sunt oaspete, și mi-a dat imediat o mașină care m-a dus rapid la stânca „Noroc Bun”. Am petrecut toată ziua acolo, în compania vânătorilor de munte, care exersau cățărarea la coardă simplă. Nu eram străin de o astfel de instrucție, m-am cățărat și eu cu ei și, de atunci, tot aveam să mă cațăr mereu, pe cele mai dificile trasee de cățărare din munții patriei, devenind, în anul următor, pe bune, „Alpinist Militar casa I”, titlu pe care-l port și azi, cu mândrie.
Am pus ceva din mine în acest reportaj, al cărui scop, absolut neimportant pentru mine, era inducerea în eroare a marelui din Est, cu privire la identitatea acestei unități pe care ei, desigur, o vedeau, în toată splendoarea ei, nu doar din satelit, ci și prin ochii celor care-și făceau treaba lor pe teritoriul țării noastre.
Ulterior, până la pensionarea mea, am revenit de multe ori aici. Ca la un loc atât de frumos și atât de drag.
La o aplicație desfășurată de Brigada 1 Vânători de Munte cu batalioanele, la care am participat și eu, nu doar în calitate de jurnalist militar, ci și în calitate de om al muntelui și prieten testat și confirmat al vânătorilor de munte, oameni tari și sensibili ca inima mea, am înțeles, pe viu, cam ce înseamnă marele nostru vecin din Est. Dintr-odată, în miezul zilei, rețeaua radio a aplicației a amuțit. Vecinul nostru din Est își proba sau își exersa aparatura de bruiaj. La un moment dat, s-a auzit clar, în limba română, vocea unuia dintre operatorii de peste hotar, care se afla, de fapt, doar la câțiva kilometri de noi (frontiera, la Prislop, trece prin apropiere și de locul în care se aflau atunci stațiile de bruiaj ale Armatei Sovietice din acea zonă, și de raionul în care Brigada 1 VM desfășura acea aplicație: „Gata, liber, puteți vorbi, până îmi beau eu cafeaua.”
Nu i-a răspuns nimeni, dar toată lumea a luat act. Trebuiau găsite modalități de a contracara acest bruiaj… Pentru sovietici, era doar un joc. Pentru noi, care, după evenimentele din Cehoslovacia, nu mai aveam nici un fel de încredere în ei, era o mare problemă. Citeam îngrijorarea pe fețele ofițerilor din comandamentul brigăzii, iar comandantul brigăzii, conducătorul aplicației, un om special, cu care mă împrietenisem în acești ani, era roșu la față. Sistemele noastre de transmisiuni, mai ales cele de la nivelul brigăzilor, diviziilor și armatelor, aveau încă, în compunere, destul de multă aparatură sovietică. Stațiile cu salt de frecvență încă nu intraseră în dotarea armatei noastre.
Câțiva ani mai târziu, o parte dintre aceste neajunsuri au fost înlăturate. Dar, în decembrie 1989, s-a văzut ce nu s-a făcut…
În anul următor, am participat iarăși la o aplicație desfășurată de Brigada 1 Vânători de Munte cu batalioanele. Era iarnă – o iarnă cu viscole și furtuni de zăpadă. Am ajuns în zonă ceva mai târziu. Adică a doua zi. Aplicația deja începuse. Pe timpul recunoașterilor din pasul Prislop, recunoașteri care se fac înainte de a declanșa etapele propriu-zise ale aplicației, s-a stârnit, brusc, o furtună. Hărțile au fost făcute țăndări, spațiul s-a opacizat – nu se vedea la un metru – ba, mai mult, acul singurei busole pe care o luaseră cu ei participanții (greșeală mare în munte) – comandanții de batalioane și toți cei desenați, o mână de oameni – a început să se învârtească aiurea.
Participanții au fost aruncați cât acolo și obligați să rupă mica lor formație și să se ferească de loviturile năprasnice ale viscolului. A trebuit însă să se întoarcă, prin viscol, la unități. Dar încotro? Nu se vedea la un pas. Nimeni nu știa în ce direcție e Nordul. Într-o zonă pe care o știau mai bine decât știau curtea cazărmilor. Nu puteai să mergi însă aiurea, pe orbește, întrucât, frontiera cu URSS, aici, era foarte aproape și exista riscul ca o parte din conducerea brigăzii și comandanții de batalioane să treacă dincolo…
De fapt, totul începuse cu… stângul. Batalionul de la Vatra Dornei, înainte de a ajunge în zona aplicației, se învârtise o vreme în cerc, într-o regiune arhicunoscută. În cele din urmă, comandantul și statul major și-au dat seama că, pentru a treia oară, batalionul, cu tot calabalâcul de aplicație – efective, cai, tunuri samarizate, bucătării de campanie etc. – a ajuns nu în raionul aplicației, ci chiar în apropierea cazărmii, în punctul din care plecase. Era ceață, viscol și anomalii magnetice. Au reluat procedurile, au verificat, pas cu pas, reperele cunoscute și, în fine, au ajuns în raionul aplicației. Nu este chiar o catastrofă. Asemenea lucruri se întâmplă destul de frecvent în munte. Mai ales când ai efective mari și multă tehnică. Important este să-ți dai seama la timp și să rezolvi problema. Au râs cu toți în barbă, de la comandantul brigăzii la ultimul soldat din ordinea de bătaie – vor glumi pe tema asta tot anul, sau vor tăcea – și au mers mai departe. Și, iată, chiar în zona punctului de comandă al aplicației, în pas, unde stratul de zăpadă, viscolit, avea o grosime de șase metri, s-a întâmplat exact același lucru. Cei mai bravi vânători de munte ai brigăzii, comandanții de batalioane, au rămas, la propriu, și fără busolă (chiar dacă aveau, totuși, una, una singură!), care, oricum, datorită anomaliilor magnetice intempestive (aceste anomalii nu există, în mod normal, în zonă), a luat-o razna. Ei au început să se miște, așa, fără repere, bazându-se doar pe intuiția lor de temerari mânuitori ai corzii și pioletului, ai schiului și pasului așezat, într-o direcție care s-a dovedit, după câteva ore de râmat zăpada, cea potrivită. Nu puteau comunica însă cu nimeni, nici cu baza, nici cu eșalonul superior, nici între ei, întrucât niciun mijloc de comunicare nu funcționa. Muntele i-a pus strașnic la încercare. Nu vor uita zilele și nopțile astea toată viața lor.
În cele din urmă, au dat de un sălaș. Pe jumătate îngropat în zăpadă. Au răsuflat ușurați că n-au trecut involuntar frontiera, bucuroși că au intuit direcția cea bună. S-au cuibărit în acel sălaș și au așteptat, liniștiți și în siguranță, zorii zilei următoare.
Între timp, cei de la comandamentul armatei s-au alarmat, au vrut să trimită în zona un elicopter, dar vremea extrem de rea, viscolul și situația concretă nu permiteau acest lucru, așa că au lăsat-o baltă…
Când am ajuns eu acolo, un batalion era gata de marș pe creasta topografică spre zona în care se juca o manevră pentru oprirea unui atac și respingerea unui contraatac. Am trecut, alături de comandant, în fruntea batalionului. Companiile s-au înșiruit în dispozitiv de marș și au început deplasarea spre noua zonă. Tot așa, nu se vedea la doi pași. După un timp, am privit mai atent în dreapta. În nimicul care se vedea într-o ceață fără sens, mi s-a părut, că zăresc, totuși, ceva. Ceva enorm. Nu, nu enorm, monstruos. Mi-am dat seama că, pe toată creasta geografică, s-a format o cornișă uriașă. Era chiar deasupra noastră. Stratul de zăpadă de sub noi era și el, așa cum spuneam, de vreo șase metri. Brazii din stânga, din buza văii, erau cufundați complet în zăpadă. Li se vedeau doar vârfurile. Parcă erau rachete balistice în silozuri. Dintre două pericole, trebuia să alegem unul și să-l prevenim sau să-l înlăturăm pe celălalt. Puteam cădea, unul câte unul, în aceste capcane-siloz ale brazilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, cornișa din dreapta noastră se putea oricând prăvăli peste noi. Am fi rămas acolo, în interiorul celor vreo zece metri de omăt făcut beton, datorită avalanșei, până în primăvară… Comandantul de batalion a decis ca întregul efectiv să coboare, printre silozurile brazilor, în vale. Mai ales că am descoperit imediat și o cărare. Șerpuia spre talveg și, de acolo, urca, în serpentine ușoare, pe cealaltă pantă, spre drumul național, care venea din pas și ducea spre complexul turistic și, mai departe, spre Borșa.
Toată lumea bună din conducerea aplicației – echipa de la comandamentul Armatei 4 Transilvania și cea din comandamentul brigăzii, plus gazdele – s-a cinstit cu o palincă și ce se mai găsea pe la popotă, iar cele câteva ore de somn au fost în deplină siguranță. Nici un vânt, nici un pierdut, nicio avalanșă…
A doua zi, am luat din nou drumul spre raionul ultimei faze a aplicației. Faza contraatacului. Vremea se domolise, vântul se dosise pe undeva, pe după creste. Cornișele erau acum, toate la vedere. În schimb, ne-au trebuit câteva minute bune ca să descoperim o parte din dispozitive. În costumele lor albe, de mascare, vânătorii de munte se făcuseră una cu zăpada. Aveai nevoie de ochi de vultur să poți descoperi albul costumelor lor de mascare în albul zăpezii… Desigur, dacă știai că sunt acolo.
A fost o fază de nota zece. N-am avut nici un fel de obiecții. Totul a fost perfect. Am notat ce trebuia notat în carnețelul meu, apoi am luat-o încet spre vârful Toroioaga, aflat doar la o lungime de etapă de ochii mei. Aplicația se încheiase, nu existau pierderi, accidente etc., ci doar o experiență de care ne vom aduce cu toții aminte. Desigur, nu vom plânge, ci doar vom zâmbi frumos și tainic.
Panta era acceptabilă, așa că, în urcare, nu trebuia să depun cine știe ce efort. Oricum, eram învățat cu el, cu efortul complicat și epuizant, întrucât făcea parte din viața mea de când mă știu. Când eram aproape de vârf, am aruncat o privire înapoi, spre locul contraatacului. N-am mai văzut nimic acolo, în afara unuia, ca și mine, care dădea vârtos din bețe pe urmele schiurilor mele. Acolo, în vârf, l-am așteptat. Era căpitanul Bernevicescu, din echipa comandamentului Armatei.
În scurtul popas de acolo, din vârf, m-am uitat la ceas. Ceasul meu de atunci indica și data. De obicei, nu mă uitam la dată. Nu era nevoie. O știam pe de rost. Ceva nu era totuși în regulă cu acea dată, în ziua aceea: 12 ianuarie. Mi-am adus însă imediat aminte că, în acea zi, cam pe la ora indicată de ceasul meu foarte atent la precizie, am apărut și eu pe lume. Cu aproape o jumătate de secol în urmă. Împlinisem 48 de ani, acolo, sus, sus de tot, pe vârful Toroioaga….
Bernevicescu mi-a urat la mulți ani, apoi am luat-o la vale. Eu, înainte, și el, la o lungime de coardă, după mine. Apoi eu m-am concentrat asupra coborârii, în acel miez de zi cu alb peste tot, fără vânt și cu foarte multă lumină. Nu erau schiuri de tură, ci doar niște doage din cele care existau pe atunci la unități. Inclusiv în unitățile vânătorilor de munte. La un moment dat, am dat de o pârtie de picior – o cărăruie în alb – și am intrat pe ea. Era mai ușor așa. Ne apropiam deja de primele case. După câteva sute de metri, m-am trezit nas în nas cu doi căluți de munte care purtau doi călăreți cam bruneți. Mergeau în pas lejer. Am frânat puțin, am ieșit din pârtia de picior, le-am făcut loc să treacă, le-am spus bună ziua, fără să mă opresc, și am continuat, cu viteză redusă, să cobor. M-am oprit dincolo de cele câteva case, într-un loc din care panta cobora brusc. Și abrupt. Să-l aștept pe Bernevicescu. Nu prea înțelegeam de ce întârzie, doar era la o lungime de coardă înapoia mea…
Din acel loc, de sus, din buza pantei, se vedea foarte bine localitatea și drumul la care trebuia să ajungem. Drumul care venea din trecătoare, garnisit cu case, cu stâlpi și cu mașini în mișcare. Era o zi superbă de iarnă. Cu multă zăpadă și foarte multă lumină. Simțeam un puternic fior de liniște și bucurie, exact ca odinioară, în copilărie, în satul meu, sus, sus de tot, pe un deal de la începutul satului, numit Căpățâna Ursului… Dealul nostru, al copiilor din acel sat. Dealul nostru de săniuș…
În fine, a apărut și Bernevicescu. Un pic cam șifonat. Dar nu prea tare. M-am gândit că, probabil, o fi căzut. Se mai întâmplă. Nu, n-a căzut pur și simplu. N-a reușit să iasă la timp din pârtia de picior și să evite ciocnirea frontală cu cei doi căluți cu care mă întâlnisem și eu. A reușit, în schimb, să-i pună la pământ. Și pe cei doi bidivii, și pe călăreți. Cât ne-am mai amuzat pe chestia asta…
În iarna următoare, am ajuns din nou, nu știu pentru a câta oră, în zonă. Deja am început să cunosc și locul pietrelor de pe Pietrosul… De data aceasta, trebuia să particip la o aplicație desfășurată de Brigada 1 Vânători de Munte cu Batalionul de la Borșa. În concepția aplicației, Batalionul trebuia să se deplaseze pe creasta Rodnei, care se afla mai la sud de vârful Pietrosul, până dincolo de acest vârf, și, acționând ca detașament de întoarcere, să atace, de-a lungul crestei, forțele inamice din trecătoare.
Comandantul batalionului a preferat însă să deplaseze întregul batalion, cu toată dotarea lui, nu pe această creastă puternic cornișată, cu o zăpadă grea, care crea, la tot pasul, pericol de avalanșă, ci chiar pe sub vârful Pietrosul, pe partea nordică a acestuia, până în zona Puzdrele. Hotărâre înțeleaptă și, mai ales, prudentă, care prevenea din start o posibilă situație neplăcută, chiar foarte gravă. Dar, desigur, această prudență avea și ea un preț. Desul de mare. Noul traseu traversa 13 văi destul de adânci și extrem de accidentate. Care trebuiau traversate.
Deplasarea a început dimineața, când abia mijeau zorile. Era impresionant să vezi un batalion, încolonat pentru un astfel de marș, pe o vreme atât de ticăloasă, încât nici câinele nu merita să fie lăsat afară. Dar batalionul și-a luat misiunea în serios, fără să-i prea pese de ce era pe-afară. Părea că nu vede nimic, deși vedea și vârful de ac din frunza de pin. A mărșăluit în ordine până în Moisei, apoi a luat-o brusc la stânga, pe sub faimosul turn de piatră, pe care tunau deja avalanșele de primăvară. Îți venea să le plângi de milă soldaților încărcați până la refuz și căluților care duceau țevile de tun, afeturile, aruncătoarele și tot felul de panere cu trebuințele aplicației. La un moment dat, un soldat a scos din buzunar o batistă înnodată. A desfăcut-o cu grijă și a luat din ea o bucățică de zahăr cubic. I-a dat-o căluțului, pe talvegul văii, înainte de a începe urcușul. Un altul a luat țeava unui aruncător de 82 în spate, pentru a ușura opintirea căluțului. Se mărșăluia încet, într-o tăcere de catedrală, pe sub pulpanele piscului avalanșelor.
În valea următoare, am văzut și eu un soldat, transmisionist, care se afla cam la capătul puterilor. Avea în spate un R 20, o stație dintre acelea mari, cât un pietroi șlefuit din comunitatea Babelor din Bucegi și, în față, o raniță cât toate zilele. M-am apropiat de el și l-am întrebat:
– Ești în emisie?
– Nu. Până la ora 18:00, avem interdicție radio.
I-am cerut să-mi dea stația mie, o bucată de drum. S-o duc eu. S-a uitat la mine nedumerit, chiar buimac, bâiguind ceva. Nu-i venea să creadă. Un colonel, mai scund ca el cu un cap, cu petlițe roșii, să-i ia lui, ditamai vânătorul de munte, stația, în loc să-i mai dea încă una, s-o ducă și pe aceea!… Așa, de-al dracu. Să se călească! Asta, chiar minune! Desigur, în viziunea lui, nu a mea. Am luat stația în spinare. Era destul de grea. Douăzeci de kilograme. Dar eu eram învățat cu așa ceva. Purtasem ranița de soldat al Armatei Române, sute de kilometri, zece ani în flancul drept al unui pluton, la talpa armatei, dar nu numai ranița, ci, adesea, la aplicații, și propriu-zisa de la mitraliera ZB, spre exemplu, sau afetul și toată mizeria noroaielor și drumurilor fără drum ale gușterilor, cum se numeau pe atunci grănicerii, și ale iepurilor de câmp, cum se mai numesc, și azi, ca și ieri, acești copii ai pământului îmbibat cu sângele celor care i-au precedat în această nebunie a războaielor om contra om, numită, cu pieptul bombat și ochii ficși, cu onoare și vitejie, Război, examenul suprem al bărbăției și onoarei. În realitate, cea mai mare mizerie a omenirii, iadul ei cel adevărat. Aceasta este definirea telurică a războiului. Și, oricum, nu aveam stația în spate și ranița în față, ca el. Sau ca mine, din alte vremuri. Și, pe deasupra, mă mai antrenam și eu puțin pentru vremurile care aveau să vină…
Pe atunci, eram tot timpul în formă. Alergam, din când în când, de unul singur, maratonul, pe un traseu măsurat de mine cu compasul – 42,125 km – în 3 ore și treizeci de minute, și, zilnic, un traseu de 10-15 km, făceam gigantica, la bară fixă, nu în papuci de gimnastică, ci în cizme și cu centura cu diagonală pe burtă, echipat ca la război, înotam opt ore fără să-mi pese de trecerea timpului și de cursul apei, stăteam o oră, întreagă, neclintit, pe Vârful cu Dor, spre exemplu, dezbrăcat până la brâu, iarna, cu schiurile în pauză și bustul în bătaia viscolului sau a vântului de creastă. Și, în acele clipe de singurătate absolută, eram, cred, cel mai fericit om din lume…
În raionul final, i-am înapoiat stația soldatului – și așa, era ora 18:00 și trebuia să deschidă stația și să treacă pe recepție, iar eu am asistat, în continuare, la organizarea siguranței apropiate a staționării, la ridicarea corturilor și campării într-o zonă invizibilă pentru inamic și foarte greu detectabilă de mijloacele de cercetare, oricât de performante ar fi fost ele. M-au impresionat calmul, liniștea și meticulozitatea soldaților și gradaților – fiecare știa exact ce are de făcut –, semn că s-au pregătit serios pentru acest exercițiu. Și mi-am adus aminte de cei zece ani ai mei petrecuți în flancul drept al unui pluton, de visurile mele de atunci, de momentele grele, de curajul meu nebun, adesea imprudent, dar și de bucuria de neegalat a reușitelor, atunci când ele veneau după teroarea și răbdarea cu care îmi căram mereu pietroiul, pietroiul meu, spre undeva, sus, sus de tot, sau spre nicăieri, în bătaia vântului de creastă. Nu era important să duci acel pietroi undeva. Sus, în vârf, la vreo destinație cu totul și cu totul specială, sau doar în inima ta. Important, foarte important era să-l cari…
Toată noaptea m-am gândit dacă Dragotescu, comandantul batalionului, a procedat bine sau nu, abandonând creasta Rodnei și deplasându-se pe un traseu mult mai dificil, extrem de greu, care a scos untul din cai și din soldați, dar nu le-a pus nicio clipă viața în pericol. Poate că eu, în locul lui, aș fi ales creasta, cel puțin pentru un detașament înaintat al detașamentului înaintat. Aș fi ajuns la misiune mult mai repede și aș fi fost, poate, mai puțin vulnerabil. Chiar dacă asta ar fi fost mai mult aventură decât curaj chibzuit.
Totuși, în zori, având în vedere că aveam același grad cu conducătorul aplicației, l-am felicitat pe comandantul de batalion, pentru prudență și înțelepciune și pe comandantul brigăzii pentru că i-a aprobat o astfel de hotărâre. La urma urmei, era normal să fie așa. Doar nu erau nebuni, ca, de dragul unui principiu care sună frumos, să riște înghițirea unui batalion întreg de vreo avalanșă. Ar fi fost de pomină…
Viața mea, în redacție, se derula mai degrabă în afara redacției. Jurnalistul este, mai degrabă, un singuratic, un luptător de adâncă singurătate, decât un coechipier, un privilegiat sau un demiurg. Trecusem aproape prin toate unitățile armatei, cunoscusem deja, pe viu, atât prin experiența mea directă de comandant de subunitate, de stat-majorist în comandamentul unei brigăzi operative, cu o mulțime de probleme – de la cele operative la cele ale pregătirii de luptă și gestionării efective a patru sute de kilometri din frontiera sfântă a României în una dintre zonele cele mai fierbinți –, iar această realitate mă scotea cumva din acel sedentarism cuminte și bine așezat în truisme și în prietenii trainice și, inundat de diversitate, înotam efectiv prin ea.
Zilele petrecute în redacție erau puține și prea-pline de treburile redacționale. Eu nu constatasem, însă, în vremea aceea, această realitate și, oricum, nu-mi păsa de ea, pentru că eram prea ocupat cu alergătura din poligon în poligon, din unitate în unitate, de la o aplicație la altă aplicație… Iar acolo, în dinamica aceea de câmp de luptă, în care gândul și simțurile erau întinse la maximum, nu mai aveai timp de altceva. Adesea îmi spuneam că singura deosebire, esențială desigur, între acest mod de viață al unităților, la care participam și eu din plin, și cel dintr-un război adevărat, era aceea că aici nu se moare. Dar țipătul din ricoșet al glonțului, impactul de tunet al proiectilul, foșnetul lugubru al rachetei, mușcătura din timpan a salvei de artilerie, ronron-ul specific al șenilelor, strigătul PRND-urilor plouate de sub aripa avionului pe obiectiv, vuietul bombelor sau impactul rachetei sol-aer, acolo, sus, pe cerul de la Capul Midia, ca să nu mai vorbim de simfoniile de foc de la aplicațiile cu trageri de luptă de la Cincu, de la Babadag, de la Mălina etc. nu se deosebesc cu nimic de cele din război.
Experiențele de acest gen, pentru mine, sunt la ordinea zilei. N-am scăpat niciunul dintre aceste evenimente, iar când trăiești în miezul lor, ca un observator cu scaun la cap și ca un jurnalist care trebuie să le transforme în cuvinte, te legi mai mult de ele decât de redacție și chiar de restul lumii. Sunt obiectul muncii tale, al creației tale. Trebuie să le traduci în cuvânt, să le întorci pe toate fețele, să le faci anamneza literară sau de care vrei tu, să adormi cu ele pe balotul de paie din poligon și să te trezești dimineața sau la miezul nopții, dacă inamicului îi vine chef să atace, și să-ți ciulești urechile și creierii să înțelegi exact ce le trece lor, pizmașilor, prin cap, pentru ca, din ceea ce scrii tu despre ce fac ei, să poată învăța chiar și ei.
Treabă complicată, pe care n-o poți face oricum, dar, dacă ești jurnalist specializat în probleme ale pregătirii de luptă, trebuie să fii mai mult decât dat dracului, așa cum zicea colonelul Dragoș Drăgoi, DD, prdcesorul meu, unsul cu toate alifiile, trebuie să ai în cap toate războaiele lumii, cu sublimitățile și mizeriile lor, dar nu pentru că așa vrei tu, ci pentru că așa trebuie, pentru că așa sunt ele făcute. Și ele sunt făcute așa, pentru că tot așa este și mizeria asta de lume minunată în care trăim totuși mult prea puțin și prea întâmplător, pentru a afla de ce trăim așa și nu altfel.
Gheorghe Văduva
Fragment din romanul „Ancore pe nori”