FÂNTÂNA MEA DE NĂZĂRIRI

Tudor CICU

aceste cuvinte vor veni prea târziu

mai devreme sau mai târziu
aceste cuvinte ți se vor strecura înăuntru
prin fereastra deschisă;
și ele sunt un strigăt de avertizare
ca soarele coborât în spatele culmii
fără mișcare, fără gânduri pe un țărm amândoi
aveam mari speranțe,
dar am lăsat mai devreme sau mai târziu norocul
târât în volbura nopților
și mult încercat de galopul singurului căluț sălbatic
care mai aleargă în poezie.
numai impresia că-mi zboară gândul la ea
ori noaptea își cântă isprăvile
am îmbrăcat eu în cronici poveștile mele
sub aceste ramuri dezgolite de furtună.
vezi?… așa zboară cocorii
înainte de a se roti și lăsa la pământ
ca loviți de trăsnet prin plumbul iluziei.
am mândria mea că te-am născut într-o carte
și acum când e plină miriștea cîmpiei de ciulini
când aud cucul cântând în parul de la vie
sau marea e fântâna mea de năzăriri,
ca un lup flămând ridic ochii
să te văd de niciunde vâslind
în marea pe care nici pescărușii n-au reușit
cu strigătele lor în ultima noapte de dragoste
să cheme ploaia
să ridice punți de viscol și nesfârșite plecări
peste acel anotimp de întâmplări nemernice.

dacă n-ar fi apus mult înainte soarele

au deschis gura să spună toți deodată câte ceva
peste hohotele lor de râs
m-am dus și m-am așezat lângă apă
să-ți trimit un gând de sfârșitul acelei toamne
fără să înțeleg că nu mai puteam salva nimic
doar să mă rog
să mai ascult odată povestea ta
cu pletele udate de ploaie
a celor care n-au înțeles în întregime fericirea.
să fi împietrit din senin toate fulgerele
mult înainte de acest poem ce ți-ar fi ajuns la inimă
aici sub candela aprinsă ca de-o altă înviere
ori ca un dans, spuneai tu –
rămas în urma celui prins în joc de unul singur
să fluture batista
să cadă în genunchi în urma trenurilor șuierând de plecare,
după aceea să fi suflat din palme sufletul
să zboare descătușat, liber ca un fluture
peste livada de vișini, nu-i așa?
am fi oprit mult înainte de apus soarele
chiar dacă lumea, mă întreb
aparent fericită
sub hohotele lor de râs va roti în aer topoarele
abia în ultimul act al piesei.

mă trage vântul de haină

uneori mi se pare că suflă vântul
în limba ta, prea târzie toamnă!
și nu ar fi că vine și strigă fără gură
cu chipul celui bântuit de sete
așa cum mușcă focul,
dar în valea mea năpădită de buruieni
nu știu dacă și voi ați văzut
un mânz visând sub ochii unor lupi flămânzi?
poate că vina lui e și a mea
ori acolo unde mai scriu
pentru a visa tăcut ca un copac
și fac dragoste între atâtea frunze uscate
cum totul în vis e posibil,
le-am zis fluturilor să-ți bată în fereastră
și e cam tot ce mi se întâmplă.
pe măsură ce atâtea ne stau înainte
căutând firul multor năzăriri
cântecul meu se tot duce la vale
ca bulgărele de zăpadă
și tu spui să mă feresc de oglinda ursitoarelor
ca un ghem de fire, acele fire ce mă destramă.
ori mă trage vântul de haină,
ori tristețea e cea care stă la pândă
și ca fumul îmi suie la cer gândul
abia întors de pe frontul iluziilor mele,
iar tu tocmai orbecăi prin poveștile altora.

dar nici tu

semnele se arată pe cer întotdeauna
înainte de a fi tras înfrânt barca goală la țărm
dar mai bine nu mă întrebi, clar
de când sunt declarat copac
nimeni nu le-a spus ursitoarelor
că într-un cuib de pasăre cântătoare m-au pus.
uneori, aștept ca pe niște clape de orgă
inima mea să nu-și oprească bătăile
și viața, iată, îmi va arăta ștreangul
numai să nu ajung până la capăt.
zicea și bunicul –
(îmi arăta groparii care săpau în cimitirele cerului)
vezi și tu… cine s-ar fi gândit la asta?
acum ai mei fac asta de o vreme
și trag clopotul cu furia zilei de mâine
ori a celor prinși în sângele pietrei
trezește-te! mi s-a spus
azi ai întâlnire cu viața
felinare se aprind pe străzi
brodîndu-și umbra pe ziduri;
eu doar uneori m-am strâns în mine,
anumite amintiri nu-mi dădeau pace.
până ce într-o zi
ai dat buzna încoace bătând ca într-o tobă
arătându-mi pe mare barca în derivă
trăgea ca pe un schelet ștreangul
„ce rost are?… ce rost are?” – spuneai
și ca sub ploaie îmi vedeai ochii
dar nici tu nu mai văzuseși lacrimi atât de mari.

înainte de plecare

ai un tren la noapte, îmi spuneai
povestim ce mai e, cum mai e…
motivând vânătoarea cailor care se împușcă
dacă slavă domnului ar fi ieșit ca-n poveste;
chiar era beznă până departe
puteai să și fluieri
chiar au fost niște semne
aparent fără nicio noimă
chiar apăruse un cal
și se vedea că era un cal sălbatic.
iau un braț de coceni
scapăr chibritul și arde
calul ăsta nu e singur mi-am zis.
dar întotdeauna se întâmplă așa
să aduci ce trebuie focului,
uneltele de scris, basmul în doi
sub mesteceni în poleiuri de lună,
ar fi putut să fie chiar și o pădure acolo
să arunc gresia și oglinda
doar să întind aripi a zbor
s-ar fi putut să izbutesc.
ți-am strigat cu toată puterea mea
gândește-te cât ai de câștigat
să fi fost un căluț cu aripi,
blajin ca un abur de ploaie
nu șuierul acelui tren ca la ruleta vieții,
nu doar năluca lui mi-ar fi hrănit speranțele
ci înainte de plecare
ca la o moară a risipirilor
să fi găsit și un dram de noroc.

după aceea s-a lăsat ticăloasa tăcere

pe o asemenea ninsoare
dragostea, spuneai
întârzie să ne ia în piept viața
dar ea își pusese cercel la ureche
și a decis să locuiască într-un basm.
tu erai prea tânără și umăr la umăr
am mers împreună în dunga aceea de zare
prin nesfârșite punți de viscol.
mi-aduc aminte tot timpul buzele noastre în murmur
cântecul acela spunea așa:
„i-am spus unei fete versuri de tine…”
mi-ai întins brațul
îmi dorisem clipa aia ani de-a rândul
cum se mai întâmplă cu iubiții prin parcuri.
nu a fost niciodată lună îndeajuns
iar între mine și tine ai îmbrățișat toți copacii
le-ai făcut cu mâna păsărilor desprinse de ramuri
și ai plecat odată cu ele.
să-mi fi spus:
„ești doar o umbră în acest tablou;
iubirea te-a prins pe o mare care se clatină,
nu-mi pune încă rochia de mireasă
că luna și ea scapără un chibrit care adună uimirea,
singurătate noastră, a amândurora…”
nu se aud în urmă decât glasuri lângă niște cruci
și câtă vreme să fi trecut? – parcă veacuri
peste memoria mea s-a lăsat întuneric
în tablou a rămas cimitirul albit de zăpadă
și acei gropari ai sorții, tăcuți
cu cazmalele pe umăr.

aici vorbeam eu cu duzii

aș fi vrut să le strig cosașilor de pe deal: m-am întors!
și erau semne că sunt pe aproape
dar e un viscol în mine, mamă!
parcă n-aș avea nici un fel de trecut.
aici își legăna sora mea păpușile ei de porumb
tot aici vorbeam eu cu duzii
întrebându-i de ce bat în ferești.
acum tufele au crescut pe ziduri
iedera aleargă nestingherită spre acoperiș
hornul din chirpici se destramă printre urzici
respirând atâta nepăsare.
dar unde e, mamă, casa noastră?
pe trepte zornăie cioburi și frunze
mă întreb dacă n-ar fi cumva povești!
mă opresc și e atâta tăcere
cineva parcă ar chema umbra morților noștri la masă
dar cui îi mai pasă…
atâtea războaie s-au dus între aceste ziduri.
caut fotografia în care mă țineai în brațe
unde am pus-o?
ursita nu venise încă la geam când vorbeam eu cu duzii
poate că numai odată la o mie de ani, spuneai
„ce-ai zis tu copile”? – era glasul tău
știi? mi-a fost teamă să deschid ușa
de plumb îți erau ochii și totuși ai tăcut
trântesc poarta și ajung în stradă
mă urmărește întrebarea ta mamă
dar tu treci ușor, acolo, sus
lumânarea din palma ta
dă și din lumina ei, stelelor, pe rând.

un prea lung coridor

la microfoane se anunța plecarea trenului
un vuiet ca al mării
la ureche
nu ai cum, din acest vis
nu se poate ieși oricum.
există o ușă, insistam eu –
dar ce ușă te mai poate scoate
dintr-un câmp de luptă părăsit?
spuneai și tu cea care rătăceai
ca o umbră în biserica acelui vis
prin care se cernea la nesfârșit zăpada;
asta era cu puțin înainte de prima ninsoare
și poate că ningea
sau era doar vuietul unei furtuni îndepărtate
ca acel glas stins odată cu trenul plecat nicăieri:
dar, după ce mor, vreau să mă duci acasă!
te vedeam cum dansai în jurul focului
un foc de-a destinul-păpușar
în care mi se ghicise
întețit ceva mai înainte de șatra ce tocmai
cu luntrea luneca acum, spre mijlocul apei
și rămăsesem doar eu
ca gânditorul lui Rodin
căutând un coridor, o fereastră
ceva orbitor ca o flacără
să-mi stârnească imaginația
în care tu chiar erai marea mea dragoste
dar lungul coridor era lung și pustiu.

acum e târziu

n-am să-ți spun dacă te-am iubit,
cât te-am iubit…
era vară și visam fiecare
greierii-n iarbă, necontenit
cântau care de care
poestea unei iubiri, nesfârșit.

n-am să-ți spun și cât am sperat
tu, eu… separat
că-n seara furtunilor întețite
care dintre ursite-a trădat
răsucind doar cuțite
„Pentru ce, Doamne?”- mai știu c-am urlat.

acum e târziu, prea târziu
chiar nu mai știu
am tot rătăcit înspre tine pe drum
vântul mării, acest zurbagiu
și luntrea mea… de acum,
talazuri mari o împing în pustiu.

Tudor Cicu