NICOLAE IORGA – CĂRTURARUL-MARTIR

Narcis ZĂRNESCU

La 11 iunie 1908, când se aniversau șase decenii de la izbucnirea revoluției din Muntenia [1848-1849], Neamul Românesc, revista bisăptămânală întemeiată de Nicolae Iorga cu doi mai înainte, la 10 mai 1906, anunța că „mai mulți profesori au luat hotărârea de a ține cursuri de vacanță la Vălenii de Munte. Astfel că în ziua de 2 iulie 1908, ziua comemorării morții lui Ștefan cel Mare are loc inaugurarea Universității populare din Vălenii de Munte”.

Douăzeci și șase de ani, mai târziu, în publicația sa, devenită Neamul Românesc pentru popor, [nr. 18, 1934], Nicolae Iorga reamintea scopul acestor cursuri:

„Am deschis aceste cursuri de vară cu scopul dublu de a trezi sufletul românesc de pretutindeni [s.n.] și de a schimba prin acest suflet chiar formele de stat în care trăia poporul nostru […]. Am fost un luptător pentru împlinirea granițelor, dar și pentru ridicarea sufletească a claselor oropsite”.

Acest îndemn revoluționar și profetic – „trezirea sufletului românesc de pretutindeni” – este singular pe harta unei Europe zguduită de discursurile războinice ale lui Hitler și Mussolini. Totuși, în atmosfera zbuciumată a anului 1934, apare la București Revista Fundațiilor Regale; Constantin Noica publică Mathesis sau bucuriile simple, iar D. D. Roșca Existența tragică. Încercare de sinteză filosofică. Emil Cioran lansează Pe culmile disperării, iar Lucian Blaga Censura transcendentă, al treilea volum din Trilogia Cunoașterii. Petre P. Negulescu tipăreşte Geneza formelor culturii, iar Tudor Vianu Estetica. Spiritul românesc, în ipostaza de conștiință filosofică și conștiință istorică, oscila între visare și realitate, între cartezianism și irațional. Ars de nostalgii, se încăpățâna să își continue misiunea de căutare a echilibrului și a armoniei.

Cuvântarea de deschidere a Universității populare din Vălenii de Munte a fost susținută de Barbu Ștefănescu Delavrancea. Se intitula „Poezia populară românească”. În anii care vor urma, cărturari cunoscuți ca Gheorghe Munteanu-Murgoci, Vasile Bogrea, Alexandru Lapedatu, Ștefan Bogdan, Xenopol, Ioan Cantacuzino, Simion Mândrescu, Ion Ursu, Nerva Hodoş se vor perinda la catedră, dăruind cunoaştere şi nobleţe intelectuală celor însetați de învățătură.

La 1 iulie 1912, discursul lui Iorga dobândește din nou forța unui manifest spiritual vizionar :

„Chemarea unei universitați populare e să vulgarizeze diferitele elemente ale științei în lumea celor care n-au ajuns să-și procure o cultură universitară, iar chemarea cursurilor de față e să împrăștie anumite elemente de cultură îmbinate cu un anumit spirit, pentru a grăbi ridicarea neamului nostru din starea de azi […]; cu alte cuvinte, caracterul deosebit al cursurilor de la Văleni stă în tendința lor de a împrăștia cultura în vederea celor mai grabnice necesități morale ale sufletului nostru național [s.n.]. Suntem un neam fărâmițat și cea dintâi datorie a ceasului de față e să strângem aceste fărâme prin imprimarea aceluiași spirit de cultură”1.

Suntem în Casa lui Iorga. Suntem în Paradisul lui Iorga și cred că una din modalitățile de a-l evoca și proslăvi este să ne amintim cât mai multe din rostirile și rosturile lui. Ne aflăm aici, în acest spațiu mioritic special, pe care l-aș numi spațiul iorgian sau vălenian. Și dacă tot am rostit acest cuvânt – vălenian –, aș vrea să analizez puțin tensiunea care există in acest toponim : Vălenii-de-Munte.

Pe de o parte, valea, cu etimologii multiple şi ipotetice. Pe de altă parte, muntele. Iorga a ales acest loc pentru școlile lui de vara. Sau poate acest loc l-a ales pe Iorga și l-a așteptat. Vălenii-de-Munte, un toponimic care cuprinde adâncimile văii și înălțimile muntelui ; văile și dealurile blagiene, spațiul mioritic transpus aici, pe Valea Teleajenului, într-un singur cuvânt : Vălenii-de-Munte. Acesta pare a fi blazonul ascuns al lui Nicolae Iorga, o imagine geografică și sonoră a personalității sale contradictorii, cristalizată din căderi dramatice și înălțări uluitoare, până la ultima înălțare la cer. Căci Vălenii-de-Munte au fost și punctul de plecare către moarte, spre satul Strejnicu, toponimic cu embrion de strajă – străjer, predestinat : aici, unde a fost ucis cărturarul-martir, spiritul său și-a zidit un punct de strajă. La fel însă ca toți eroii, martirii și sfinții strămoșești, Iorga se află dintotdeauna la hotarele țării și ale istoriei noastre. Un înger atotputernic.

1 Cursurile de vara din Valenii-de-Munte. Anul al II-lea. 1909. Editura Tipografia „Neamul românesc”. 1910.

Astăzi, aflându-mă aici, mă întreb dacă ar fi posibil să respir măcar un atom din aerul respirat acum mai mult de un veac de marele nostru istoric ? Cum ar fi ca o moleculă din aerul care i-a luminat pentru o clipă neuronii să treacă, tot pentru o clipă, prin gândurile mele ? Astăzi, voi avea prilejul să ating pământul pe care a călcat Iorga, odinioară. Să mă preumblu prin odăile, prin care cărturarul-martir trecea ca o furtună sau mai adăsta o secundă? Poate că, din când în când, tălpile mele se vor potrivi cu pașii lui, când rătăcea în meditațiile sale istorice sau chiar când avea să fie târât cu bestialitate prin această curte, prin această Universitate de vară, spre Golgotha sa, care îl aștepta.

Iorga este un superlativ. Când spunem Iorga spunem grandoare, geniu, unicitate, incomensurabil, incomparabil. Personalitate controversată, Iorga avea darul și harul ubicuității. Era, simultan, pe marile scene culturale ale lumii. Acribia cercetătorului era dublată de frenezia profetică a oratorului. Viziunea sa istorică era sintetică, holistică, globalizatoare, avant la lettre. Un precursor necunoscut și neexplorat, din această perspectivă, al lui Toynbee şi Wallerstein; al lui Niall Campbell Ferguson sau Peter Sloterdijk.

Simultan profesor, istoric, cercetator, publicist, orator, politician, dramaturg, poet. Socrate şi Don Quijote. Ultimul rol pe care l-a jucat, desprins parcă dintr-o tragedie de Shakespeare, a fost cel de martir, ucis pentru ideile sale.

Ca să ne împrietenim mai mult cu ideea de precursor al istoriografiei contemporane, voi enumera câteva concepte, lansate de mari istorici din secolul XX sau XXI, ctitori ai istoriografiei moderne, pe care le-am descifrat în palimpsest, și în opera lui Iorga – precursorul, sub alte denumiri, dar cu un conținut semantic similar. Vom reaminti conceptele devenite anonime, prin repetiţie şi stereotipizare, precum Deep History [istoria profunda] sau Big History [Marea Istorie] ; dar şi conceptualizarea fluxului temporal, propusă de Fernand Braudel, ca longue durée [durata lungă]. Conceptul, generator de neştiute orizonturi epistemice, numit de Reinhart Koselleck, Zeitschichten [istoria conceptuală]. Sau fisiunea conceptuală copleşitoare, produsă de istoricul german Sebastian Conrad : Globalgeschichte [istorie globală], Kolonialgeschichte [istorie colonială], Geschichte der Geschichts-schreibung [istoria istoriografiei].

Unii istorici moderni confruntă aceste domenii cu perspectivele deschise de istoria globală. Astfel, putem observa importanța acordată sincronicității în studiile globale actuale, sincronicitate înscrisă explicit, nu de puține ori, în scrierile lui Iorga ; un instrument indispensabil pentru a revizui „ficțiunile diacroniei naționale” sau pentru „a te orienta între ficțiunile continuității și promisiunile „momentului”. Ne putem întreba, astăzi, din nou, ce este istoria globală? Cum se globalizează scrierea istoriei? De ce şi-au asumat istoricii misiunea de a scrie istoria globală? Cărui tip de public sunt destinate aceste noi istorii globale?

Sebastian Conrad, unul din filosofii contemporani ai istoriei, practic necunoscut la noi în ţară, subliniază necesitatea de a depăși studiul conexiunilor. Un istoric global trebuie să gândească în termeni de integrare, căutând dinamica conexiunii in acel puzzle numit trecut. Ca paradigmă distinctă, cu accent pe integrare și transformări globale structurate, istoria globală nu înseamnă doar mobilitate, interacțiuni și conexiuni, ci și mecanisme specifice ale modului în care lumea s-a globalizat.

Iorga a fost un pionier a ceea ce știința istoriografiei numește astăzi thinking globally. Unele concluzii ale istoriografilor moderni par comentarii puerile ale marilor sinteze iorghiene2:

„Așadar, integrarea nu este o problemă de amploare (întreaga planetă) și de cantitate (cantitatea comerțului), ci de calitate: comercializarea lucrurilor și a relațiilor sociale creează o coerență sistemică, deoarece permite compatibilitatea și schimbul între zonele geografice, granițe culturale și etnice.”3

Iată ce scria Iorga în prefața la Istoria poporului românesc, volum apărut în 1922, la Editura Casa Școalelor. Crez și profeție de credință, viziune globalizantă asupra istoriei :

„În primul rând, am voit să expun dezvoltarea națiunii române […], să observ națiunea însăși că ființă viețuitoare și să-i urmăresc mersul ei lăuntric. […] În al doilea rând, am voit să descriu această dezvoltare în legătura sa cu popoarele învecinate, pentru ca să utilizez astfel înrâuririle ce le-au exercitat alte popoare asupra românilor, precum și acelea care au pornit de la dânsul, pentru priceperea istoriei universale, care există, fără îndoială, ca istorie culturală”4.

2 Histoire des roumains et de leur civilisation, Istoria românilor prin calatorii, Ideea Daciei românești, Istoria Evului Mediu,  Byzance apres Byzance, Histoire de la vie byzantine ; Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité etc.
3 Serge Gruzinski, How to be a global historian [https://www.publicbooks.org/how-to-be-a-global-historian/].
4 N. Iorga, Istoria poporului românesc, Bucuresti, Editura Casa Scoalelor, 1922, vol. I, pp. 9-10. Traducere din limba germana de Otilia Teodoru Ionescu.

La 27 noiembrie 1940, Nicolae Iorga a fost ridicat din casa sa de la Sinaia de un grup de legionari şi asasinat lângă Strejnicu. A doua zi, corpul cărturarului-martir a fost găsit împuşcat de nouă ori într-un şanţ, „pe şoseaua Ploieşti-Strejnic, cam la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a şoselei, pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea”. Asasinii nu au fost prinşi niciodată. După asasinarea sa, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Ștefan cel Mare a ctitorit peste 40 de lăcașuri sfinte, mânăstiri și biserici. Iorga, un uriaș printre pigmei, a ctitorit peste 1 000 de volume și mai mult de 20 000 articole și recenzii.

Iorga a fost o personalitate poliedrală, în fața căruia predecesorii și contemporanii săi, de-acolo de unde se află, prin lumile transcendente, ar trebui să i se închine, chiar dacă se numesc Cantemir, Nicolae Milescu, Ion Heliade-Rădulescu, Haşdeu, Eminescu. Nu mai vorbesc de posteritatea sa, din toate domeniile pe care le-a stăpânit și le-a gestionat. O posteritate epigonală, bicisnică și nevolnică.

Știm că Nicolae Iorga a fost un geniu. Un om uriaș cât un popor paradigmatic : Poporul român. Noi, poporul român, nu vom uita niciodată uciderea acestui savant-martir. Uciderea lui a avut monstruozitatea unui genocid. Pogromul nostru absolut a fost uciderea lui Nicolae Iorga: un om care a trăit ca un erou și a murit ca un martir, pentru ca memoria istorică românească să rămână veșnic o rană deschisă.

Narcis Zărnescu