ÎNFRUNTAREA NECUNOSCUTULUI

Istoria unei deplasări

Gheorghe INDRE

 

Dedic această evocare memoriei prietenului meu, ing. Adrian Grosu, un camarad de excepție și un om minunat, un umăr totdeauna de nădejde, întru liniștea drumului său pe tărâmul veșniciei.

Partea I-a

Contextul vremii

 

Anul 1993, trăit de mine, a fost un an oarecare în istoria omenirii, fără evenimente care să fi rămas în memoria colectivă, cu semnificații transformatoare, cu schimbări și transformări radicale in plan politic, cu evenimente dramatice și cu efecte pe termen lung cum au fost, de exemplu, anii 1989 sau 1991, 2003, 2011 etc.

Pentru trecătoarea și scurta mea existență, însă, anul 1993 aș putea zice că nu a fost unul oarecare, evenimentele înregistrate și experiențele trăite au marcat evoluția mea profesională și umană, mi-au îmbogățit experiența de viață, volumul de cunoștințe profesionale și mi-au deschis perspectiva asupra lumii contemporane, asupra dimensiunilor economice și sociale ale sectorului energiei în care activam din 1979.

În primul rând, trebuie să menționez că, în 1993,  am împlinit vârsta de 40 de ani, prag psihologic pentru mine, pragul de la care am început să realizez tot mai des și mai acut că rezerva de timp de care dispun este limitată, și că sarcina valorificării ei cât mai util pentru propria mea viață și devenire dar și pentru cei din jurul meu , față de care nu am putut și nu pot rămâne indiferent, nepăsător la suferințe și nedreptăți, la agresiuni venite din partea a numeroși semeni, posedați de lăcomie, de invidie și de dorința de  a domina și parveni cu orice mijloace și prin orice metode.

Așa cum am spus mai sus,  mie acest an insignifiant (la scara universală a timpului) mi-a adus, pe lângă tristeți , dezamăgiri, deziluzii și suferințe, firești în lupta cu greutățile vieții, și surprize plăcute, satisfacții și bucurii care cu siguranță au compensat toate celelalte trăiri menționate anterior și mi-au fortificat puterile pentru mersul înainte spre un viitor încărcat de incertitudini dar și foarte promițător în care speranța realizării profesionale și umane s-a dovedit a fi întemeiată și confirmată până la momentul în care scriu aceste rânduri, cu caracter de amintiri și rememorări plăcute și întrucâtva reconfortante.

Eram la 4 ani de la tragicele evenimente din decembrie 1989, care au dus, cum am spus de mai multe ori, la schimbarea radicală a lumii în care trăiam și m-am format ca om și specialist până în 1989. Schimbasem pentru a treia oară locul de muncă, domeniul de activitate aș putea spune, preocupările, provocările și prioritățile activității profesionale: de la jumătatea lunii noiembrie 1992, lucram în cadrul Serviciului de tarife pentru energia electrică și termică, din cadrul Direcției de strategie și dezvoltare economică, înființată în Regia Autonomă de Electricitate RENEL, în urma restructurării activităților din RENEL, pe modelul companiei naționale de electricitate din Franța, Electricite de France (EdF), restructurare realizată pe baza studiului contractat de RENEL cu compania de consultanță Bossard din Franța, referit în toate dscuțiile și materialele vremii ca studiu Bossard. EdF, era o companie integrată pe verticală, organizată la nivel național, care presta activitățile de producere transport, distribuție și comercializare sau furnizare a energiei pentru toate categoriile de consumatori din Franța.

 Unul din cele mai importante instrumente pentru gestionarea și garantarea rezultatelor și performanțelor economice  ale EdF era sistemul de tarifare, fundamentat încă din anii ꞌ50, ani de începere și derularea a complexului program de construcție la nivel național a parcului de centrale electrice nucleare, destinate în primul rând  nu să îmbogățească compania,  ci să satisfacă nevoia imperioasă de energie a unei economii în plină expansiune din una din cele mai dezvoltate țări ale lumii contemporane, care, după pierderea coloniilor, trebuia să rezolve problema energetică, cu puținele resurse interne pe care le avea. Franța nu dispunea rezerve de petrol, de cărbune, de gaze naturale, de mari căderi de apă, fapt pentru care inginerii din Franța  au propus statului francez un amplu program de cercetare, proiectare, realizare și exploatare de centrale electrice nucleare de mare putere, capabile să producă suficientă energie electrică de calitate pentru susținere a ambițioaselor programe de dezvoltare economică și socială, de creștere economică susținută, care s-au realizat în boom-ul de după al Doilea Război Mondial. Costurile de investiții asociate acestui program de dezvoltare a sistemului energetic național francez, care a presupus și realizarea infrastructurii de linii și stații de transformare și de conexiuni de înaltă și foarte înaltă tensiune pentru rețeaua de transport a energiei electrice și linii și stații de transformare de înaltă  tensiune pentru rețele de repartiție, și de  medie și joasă tensiune pentru rețelele electrice  de distribuție, fapt pentru care toate investițiile au fost făcute de statul francez, într-o companie de mari dimensiuni organizată așa cum spuneam la nivel național. Pentru susținerea economică a acestui program, a fost elaborat de economiștii și inginerii francezi un foarte dezvoltat sistem de prețuri și tarife pentru energia electrică bazat pe teoria costurilor marginale pe termen lung.

Studiul Bossard a recomandat atunci ca în cadrul RENEL să se înființeze o direcție specializată și responsabilă de gestionare a dezvoltări economice a regiei, (DSDE), în cadrul căreia să se creeze un serviciu specializat pe proiectare și implementarea tarifelor pentru energia electrică și pentru energia termică furnizată de RENEL consumatorilor, prin filialele sale.

Unul din obiectivele sistemului de tarifare era și implementarea unui set de politici și măsuri privind utilizarea eficientă a energiei prin semnalele de preț pe care diversele categorii de consumatori le primeau.  Pentru noi toți, membrii serviciului, gândirea era nouă, iar provocările foarte mari; sarcina mea era de a promova, prin sistemul de tarife, conceptul de gestionarea rațională a consumului de energie, concept foarte actual atunci în practica companiilor de electricitate din SUA și cunoscut sub numele de Demand Side Mangement (DSM), introdus de fapt de teoria economică a planificării integrate a resurselor, (Integrated Resource Planning), care considera că una din resursele ce trebuie avute în vedere în planificarea dezvoltării sistemelor energetice era reprezentată de utilizarea eficientă a energiei, în toate domeniile de activitate și la toate categoriile de utilizatori, realizată prin programe DSM. Toate aceste informații erau relativ noi pentru noi, era o perioadă de acumulări, de cunoștințe, metode și practici, fapt pentru care participările la conferințe de specialitate, obținerea de materiale și documentații, elaborare de studii și cercetări, publicarea de articole de specialitate, precum și schimburi de experiență și vizite la mari companii de electricitate din SUA și din Europa, erau foarte folositoare în rezolvarea problemelor și implementare cât mai corectă și mai eficientă a noilor tehnici și metode practicate în economia de piață. Toate aceste aspecte noi ale activității mele ca inginer electroenergetic au reprezentat atunci elemente de stimulare a dezvoltării profesionale de care vorbeam anterior.

RENEL era înscrisă în acea perioadă într-un program de parteneriat cu companii similare „surori” din SUA, program gestionat de  Agenția Statelor Unite de Dezvoltare Internațională  (USAID), prin care se sponsorizau programe de instruire și de perfecționare profesională a specialiștilor din RENEL, deosebit de utile în procesul de tranziție de la economia centralizată și dirijată dinainte de 1990 la economia de piață, bazată pe autonomie și pe competitivitate. În cadrul programului, USAID sponsoriza seminarii, în țară, stagii de pregătire a specialiștilor din RENEL, participări la Conferințe  și evenimente de specialitate, în SUA și vizite la companiile surori cu care RENEL era înfrățită în cadrul programului de parteneriat.

Faptul că stăpâneam bine limba engleză, făcusem în 1982 cursuri postuniversitare suplimentar față de cursurile din liceu și facultate, și studiasem serios limba franceză în anii de școală generală și în cei 5 ani de liceu, îmi dădea posibilitatea să beneficiez din plin de transformările amintite și să pot înțelege și valorifica documentațiile, studiile și lecțiile de la cursurile de pregătire și instruire.

Așa se explică faptul că, în decembrie 1993, am participat la un simpozion, privind Iluminatul electric eficient, (Efficient Lighting Symposium), organizat în SUA, la Sottsdale în Arizona, de institutul de cercetări Electric Power Research Institute (EPRI), Compania de Electricitate din Arizona și Primăria orașului  Scottsdale. După această explicitare a contextului  istoric al activității mele și a problemelor cu care ne confruntam, istoria, trăită intens, a acestei deplasări, plină de evenimente neprevăzute și a cărei experiență mi-a rămas vie în amintire, o voi continua în unul din numerele viitoare ale buletinului nostru.

Partea a II-a

Din evenimentele anului 1993

În cadrul parteneriatului strategic UPP, cu Compania Boston Edison, în cursul anului 1993, au avut loc mai mult vizite reciproce, în care specialiștii din cele două companii, beneficiau de cursuri de instruire și schimburi de informații. În primăvara anului 1993, la începutul lunii martie, am primit la București, la RENEL,  vizita unei delegații formată din inginerul Jym McElleny din cadrul Companiei Boston Edison și Rob Donovan, din cadrul USEA (United State Energy Association). Am primit sarcina de a-l însoți în cele 3 zile de ședere în România pe Jym, un irlandez simpatic, care mi-a mărturisit că este prima sa deplasare în Europa și că a fost  greu convins de șeful lui să accepte.

Era un sfârșit de iarnă năbădăios, ninsese foarte mult, străzile erau mărginite de troiene de zăpadă rezultate în urma efortului de curățare, pe trotuare erau multe porțiuni cu gheață si cu bălți, autoritățile hotărâseră interzicerea circulației autoturismelor personale, orașul era oarecum semi-blocat. În aceste condiții am parcurs drumul de la Hotelul Capitol  la sediul RENEL pe jos în fiecare zi și tot pe jos am străbătut centrul orașului arătându-i clădirile mai importante și povestindu-i despre semnificația și istoria lor. Jym mă asculta cu interes și curiozitate dar, din loc în loc, se oprea și fotografia porțiuni de stradă și bălțile de pe trotuar pe care trebuia să le ocolim. L-am întrebat de ce face aceste poze și mi-a răspuns râzând că vrea să îi arate șefului în ce condiții l-a trimis. Rob Donovan cu care m-am întâlnit în cursul discuțiilor, era un om jovial, plin de umor, care povestea hazliu despre întâlnirea sa cu tânărul Jym în aeroportul din Frankfurt. El era fost căpitan în marina americană de război și lucra în cadrul USEA, pentru organizarea desfășurării evenimentelor comune cu companiile din Europa de est. În cele trei zile am reușit să ne cunoaștem, fapt important pentru acțiunile și întâmplările care au urmat în acel an.

După vizita delegației americane la București, a urmat o deplasare în SUA a unei delegații de 4 persoane din care am făcut și eu parte, vizită sponsorizată de USAID tot în cadrul programului de parteneriat. Programul vizitei noastre a conținut două părți: prima, de două zile, în Boston, la sediul Companiei Boston Edison, iar partea a doua, o participare la cea de a 6-a Conferință de Demand Side Management, organizată la Miami Beach, Hotelul Hilton Fountain Bleu. Amândouă etapele au fost deosebit de interesante și intense din punctul de vedere al noutății și volumului de informații dobândite cel puțin în ceea ce mă privește. Relatarea detaliată a desfășurării lor ar putea constitui în sine pagini de experiențe inedite, de  descoperiri ale unei lumi cu totul nouă față de cea din care veneam. La Boston m-am reîntâlnit și cu Jym, care ne-a preluat de la Aeroportul Logan, în timp ce  participarea la Conferință a fost organizată de USEA, care a și sponsorizat pentru noi costurile aferente și ne-am reîntâlnit cu energicul și jovialul Rob Donovan, și cu colega și subalterna sa Shelly Irby, o afroamericană, tânără și deosebit de conștiincioasă în îndeplinirea sarcinilor pe care le avea.

Dar, evenimentele acelui an bogat pentru existența  mea și pentru completarea formării mele profesionale în domeniul analizelor economice și financiare specifice industriei de electricitate și al reglementării activităților acestui important sector economic, în condițiile economiei de piață, au continuat să se dezvolte  cu mult peste ce mă așteptam.

După vizita în SUA de la sfârșitul lunii martie, în luna mai, RENEL, USAID și USEA au organizat un seminar pe tema proiectării prețurilor și tarifelor pentru monopolurile naturale, cu o filozofie total diferită de modul strict contabilicesc în care se calculau tarifele și prețurile în economia centralizată din România dinainte de 1990. Am participat la acest seminar desfășurat la Centrul de Instruire și Perfecționare a Personalului din cadrul RENEL, sub conducerea și îndrumarea profesorului Michael Block de la Universitatea din Virginia și a unei echipe de experți din cadrul Companiei Boston Edison. Nelipsit ca organizator, a fost delegat de USEA și prietenul nostru de acum Rob  care, cu stilul lui și cu disponibilitățile de comunicare pe care le avea, a ajuns să fie îndrăgit de toți participanții la cursuri. La sfârșit, pe baza rezultatelor la  testele de final, profesorul Block a selectat un grup de participanți pentru un seminar regional ce urma să aibă loc, timp de două săptămâni, la Viena în iulie 1993, pe aceeași temă din domeniul micro-economiei privind analiza economică și reglementarea activităților și proiectarea prețurilor și tarifelor pentru companiile ce prestau în piață activitățile cu  caracter de monopol natural.

A fost așadar un an foarte generos care s-a încheiat din punctul meu de vedere cu o ultimă deplasare în SUA a cărei istorie mi-am propus de fapt să o relatez. Periodic primeam la RENEL informații și materiale publicitare privind evenimentele cu caracter profesional care se organizau, deoarece adresele și numele noastre erau cuprinse în bazele de date folosite de companiile organizatoare de asemenea evenimente, în distribuirea pliantelor pentru conferințe, simpozioane, seminarii, cursuri de instruire etc.

În a doua parte a lunii noiembrie, am primit, prin poștă, un pliant de prezentare a unui simpozion privind iluminatul electric eficient (Efficient Lighting Symposyum)  care urma să aibă loc în orașul Scottsdale din Arizona, organizat de primăria locală, EPRI și Compania de Electricitate din Arizona. Având în vedere preocupările noastre privind promovarea utilizării eficiente a energiei, m-am consultat cu șeful meu direct și cu directorul DSDE asupra oportunității de participare la acest eveniment în cadrul programului UPP. Am primit acceptul și am trimis un fax la USAID și la USEA în atenția lui Rob Donovan, exprimându-ne interesul de participare. Spre marea mea surprindere răspunsul a sosit foarte prompt și cu precizarea că, în cadrul programului UPP, USEA va suporta costurile deplasării, taxa de participare pentru o persoană și costurile cu cazarea și diurna.

Totul era foarte în scurt, trebuiau făcute formele interne pentru obținerea mandatului și ordinului de aprobare a deplasării din partea conducerii RENEL. Am făcut formele și am așteptat cu emoție răspunsul. Existau o serie de prejudecăți privind numărul deplasărilor oarecum justificate din punctul de vedere al președintelui RENEL, dar mă bucuram de sprijinul șefului de serviciu, directorului DSDE și al vicepreședintelui care coordona activitățile de investiții și dezvoltare. Un argument forte în favoarea noastră era faptul că regia nu trebuia să suporte costurile de deplasare, cazare și participare. O altă problemă importantă era obținerea vizei din partea Ambasadei SUA, deoarece trebuia luată pe pașaportul de serviciu care nu se elibera decât după semnarea documentelor de deplasare. Timpul fiind scurt și având scrisoarea din partea americană, colegii de la Serviciul pașapoarte mi-au propus să folosesc pașaportul personal, pe care ei au și reușit să obțină viza; costul acesteia l-am achitat din bani proprii.  Simpozionul urma să se desfășoare în zilele de 8, 9 și 10 decembrie. Am obținut viza pe data de 3 decembrie, am primit biletele de avion și programul prin DHL, însoțite de o scrisoare prin care mi se spunea că voi primi și informația de la locul de cazare, ce va fi comunicat ulterior, unde voi găsi și banii alocați, dar, din cauza compartimentului financiar, încă nu aveam aprobate formele interne, care le-au aprobat cu specificare expresă fără cheltuieli din partea RENEL.

Cu biletele de avion pe birou, vineri 4 decembrie, la prânz, am tresărit când secretara vicepreședintelui m-a invitat la șeful ei. Am intrat în birou și acel om deosebit, un ardelean cu  fața iradiind de cumsecădenie și lumină, s-a ridicat în picioare și, zâmbind, mi-a întins dosarul semnat cu precizarea „nu a fost ușor”, mult succes și ai grijă de tine, aștept cu interes și curiozitate raportul tău de deplasare. Am roșit tot, i-am mulțumit foarte mult și am alergat repede la etajul 4 pentru a-i duce șefului meu de serviciu vestea cea bună.

Mai aveam o singură problemă grea de rezolvat. Nu primisem informațiile promise privind aranjamentul pentru cazare, era vineri și numai era mult timp până la sfârșitul programului. Am trecut pe la șeful de serviciu de cooperare internațională care reprezenta oficial legătura executivă cu partenerii din SUA pentru derularea acțiunilor pe programul UPP. I-am explicat care este situația și amabil mi-a spus că trebuie să așteptăm până după ora 17 să înceapă programul la Washington și să o contactăm telefonic pe Shelly Irby de al USEA care rezolva de regulă aceste probleme sub coordonarea șefului ei Rob Donovan. Îi știam pe amândoi și mă cunoșteau și ei. La 17:30, a sunat, i-a răspuns Shelly și l-am rugat să mă lase pe mine să vorbesc dar nu a fost de acord, funcționara  a spus că știe despre ce este vorba, problema este rezolvată și va trimite un fax cu toate detaliile, spunându-i că este vorba de motelul Fairfield Inn. Disperat îi făceam semne să îi comunice numărul de fax, dar sigur pe el și oarecum autosuficient, a încheiat repede convorbirea, a mulțumit  spunând că așteptăm mesajul scris.  Apoi mi-a spus, sigur pe sine,  că Shelly știe cu cine a vorbit și îi știe numărul de fax. Am așteptat apoi aproape două ore fără nici un răspuns, el nu a mai revenit și am plecat acasă, îngrijorat, trist și total nelămurit.

Sâmbătă și duminică a nins mult astfel încât luni dimineața se depusese un strat gros de zăpadă, iar circulația era foarte mult îngreunată. Eu nu eram o personalitate care să beneficieze în RENEL de transfer din partea regiei de acasă la aeroport. Avionul companiei  Pan American decola de la Otopeni spre NEW YORK la ora 7 dimineața, așa că trebuia să ajung la ora 5 sau 5:30, îmi era teamă să nu pățesc ca în primăvară când a fost interzisă circulația autoturismelor personale.

Bunul meu prieten și fost coleg, Adrian, plecat azi în lumea celor drepți, a acceptat încă de vineri rugămintea mea de a mă lua cu mașina de acasă și să mă ducă la Aeroport la acea oră total nepotrivită, incomodă și, cum spunea un profesor al meu din politehnică, barbară.

A sosit la timp și am pornit spre Aeroport cu emoții, dar am ajuns la timp. Pe drum, Adrian mi-a dat 100$ și o rețetă pentru a cumpăra medicamente pentru tatăl lui. Mai aveam la mine 50$ și câteva monede pregătite pentru a putea folosi telefonul public.

Ajunși la timp la Otopeni surprizele nu conteneau să curgă. Din cauza ninsorii de peste noapte avionul american nu a putut ateriza și a fost dirijat spre Istanbul. Eram extrem de trist și de derutat, biletele de avion au fost cumpărate în scurt, fapt pentru care erau cu Austria Airlines de la București la Viena, cu compania TWA de la Viena la New York  la busssines class și tot cu o cursa TWA de la New York la Phoenix și la fel la întoarcere.

Aeroportul era foarte aglomerat. De la informații mi s-a sugerat,  ca o primă soluție, să folosesc o cursă Tarom de la Băneasa la Viena și voi putea lua cursa TWA sau să așteptăm curățarea pistei și voi putea lua cursa TAROM de la București la New York, urmând ca de acolo, după câteva ore de așteptare, să prind tot o cursă TWA spre Phoenix. După vreo două ore de așteptare s-a confirmat ca posibilă deplasarea cu cursa TAROM.  Lui Adrian i-am mulțumit și a plecat pentru a ajunge la timp la serviciu: lucra la DGTDEE, serviciul de tarife. Funcționarei de la Check In  de la Tarom i-am arătat că biletul de la Viena era bussines class și în consecință, de la București la New York  am călătorit la bussiness class, unde mai erau doar încă două persoane; a fost plăcut și confortabil dar din păcate am fost tot timpul preocupat și stresat de nesiguranța și necunoscutul care urma.

Am ajuns la New York după amiaza și primul incident minor l-am avut la controlul pașapoartelor. După ce a verificat viza și a desprins pagina atașată de ambasadă, m-a întrebat dacă am mai fost în SUA. I–am răspuns că fusesem în primăvară, la care, după ce a căutat în calculator, polițistul a spus că nu mă crede, că nu este adevărat. În primul moment am paralizat de frică, dar mi-am dat imediat seama despre ce era vorba. Pașaportul meu nu apărea înregistrat în baza de date și abia atunci am înțeles de  ce colega de la serviciul pașapoarte a venit și mi-a dat și pașaportul de serviciu înainte de plecare, spunându-mi că este bine să îl am la mine. I-am spus polițistului că am avut viza pe pașaportul de serviciu, iar acesta este pașaportul meu personal, m-a privit nedumerit și m-a întrebat unde este pașaportul de serviciu. I l-am arătat și i-am explicat că am folosit pașaportul personal de această dată din considerente de ordin birocratic pentru a câștiga timp. A verificat și mi-a spus apoi că este OK și am putut să trec, după ce a desprins hârtia atașată de ambasadă la foaia din pașaport. Mărturisesc că mă trecuseră toate transpirațiile. După preluarea bagajului, a trebuit să merg spre terminalul de unde trebuia să iau avionul spre Phoenix. În autobuz erau foarte mulți români, unii dintre ei locuiau acolo și așteptaseră cunoștințele ce veneau de la București. Lângă mine era un adolescent, care m-a întrebat de ce și cum am venit. Când i-am răspuns că sunt în delegație pentru o săptămână, m-a întrebat intrigat:

– Și te mai întorci înapoi?

– Bineînțeles, i-am răspuns.

Replica lui a fost dezarmantă:

– Vai ce prost ești, nu știi ce bine este aici, eu am venit cu familia acum zece ani și ne simțim foarte bine aici.

Am zâmbit cu înțelegere, ușor amuzat de entuziasmul lui. Aventura mea de decembrie  pe teritoriul american începea și dezvoltarea ei o vom urmări într-un număr viitor.

Partea a III-a

Surprizele drumului la ducere

Ajuns la terminalul de plecări interne, am verificat că mai aveam de așteptat câteva ore până la îmbarcare, după care prima mea grijă a fost să caut un telefon public de la care să vorbesc la Washington la USEA cu Shelly Irby, pentru a afla detaliile legate de cazare și a informa despre dereglarea totală a programului stabilit. Am încercat de câteva ori, fără a reuși, am consumat și monedele pe care le aveam, deoarece de la cele două numere de telefon la care am sunat mi s-a comunicat de fiecare dată că, fiind vineri, programul se terminase mai devreme și funcționarii au plecat. Eram de acum pe cont propriu, fără asistență și mi-am dat seama că va trebui să mă descurc singur. Încă din primul , m-au cuprins toate transpirațiile, deoarece avionul cu care trebuia să plec din New York, ajungea la Phoenix în Arizona, după 3 ore de zbor, în jurul orei locale 23:30, aproape de miezul nopții. Am petrecut orele de așteptare până la îmbarcare frământându-mă și făcându-mi în minte tot felul de planuri pentru ceea ce urma să fac și cum să procedez. Zborul a fost unul liniștit, priveam impresionat pe fereastra avionului, cât de iluminate erau orașele și ce mare diferență era față de situația de atunci de la noi, având în minte preocuparea pentru ceea ce aveam să aflu nou în legătura cu sistemele de iluminat public și mai ales cu utilizarea eficientă a energiei electrice în aceste sisteme. Spre deosebire de JFK, era un aeroport de provincie, mult mai mic, cu mult mai puține zboruri și din câte am înțeles urma să se închidă pentru curățenie după miezul nopții, cursa de la New York fiind cea din urmă pe ziua respectivă. Ceea ce știam sigur era că locul de desfășurare a simpozionului era hotelul Hyatt Regency Scottsdale Resort & Spa at Gainey Ranch, 7500 East Doubletree Ranch Road, Scottsdale, AZ, 85258, US.

Aveam deci adresa completă din pliantul de prezentare, aveam și telefoane la care puteam suna pentru eventuale informații de detaliu, dar știam că nu acolo era cazarea mea deoarece era un hotel de 4.5 stele foarte scump iar baremul meu de cazare nu acoperea costurile deci urma să dorm la un Hotel la marginea orașului. Pasagerii din avion au plecat și am rămas în sala de sosiri aproape singur și derutat am ieșit pe peronul din fața Aeroportului de unde plecau ultimele mașini și taxiuri și am rămas și acolo singur gândindu-mă posomorât că poate va trebui să aștept acolo dimineața pentru a suna din nou la Washington pentru informații.

Deodată, într-un scâșnet de frâne, semn al unei oarecare întârzieri, a oprit un taxi, din care a coborât precipitat și preocupat un om corpolent cu o față mare bonomă, care intrat în sala aeroportului după care a ieșit și s-a uitat în jur cercetător. Spre marea mea surprindere s-a apropiat de mine și m-a întrebat cu un zâmbet prietenos:

-N-ai văzut un japonez pe aici.

I-am mărturisit că n-am văzut la care el iritat și supărat a spus ceva de genul:

-Fi-ar să fie m-a apelat și a plecat, am făcut drumul în zadar.

S-a întors spre și m-a întrebat:

-Dar cu dumneata ce este? De ce stai aici?

I-am explicat că vin din Europa, din România, pentru o conferință privind iluminatul electric eficient, la invitația USEA, costurile urmând să fie plătite de Guvernul SUA prin USAID, dar din păcate nu am primit toate informațiile privind cazarea, nu am adresa exactă a hotelului și că știu precis este hotelul unde va avea loc conferința, spunându-i și toată dereglarea zborurilor din cauza vremii care a făcut să ajung la această oră târzie din noapte. I-am spus și faptul că la hotelul unde trebuia să dorm mă așteptau și banii pentru cheltuieli.

M-a ascultat cu atenția după care mi-a spus:

-Uite, eu înțeleg situația și pot să te ajut să ajungi la hotelul Hyat Regency, să vorbim cu ei pentru noaptea aceasta. Nu trebuie să îmi plătești nimic că eu scot banii pentru costul cursei de la cei care te-au invitat și nu au avut grijă ca totul să fi e în regulă.

-Este departe, l-am întrebat cu îngrijorare?

– 25 de mile dar eu o să merg nu foarte repede și o să îți pot vorbi despre oraș, despre istoria locurilor și clădirilor pe lângă care trecem.

Mi s-a părut un om de bună credință, și am acceptat propunerea lui salvatoare, pentru situația grea în care mă aflam. După ce am intrat în mașină, m-am mai destins, numai trebuia să aștept zorii în fața aeroportului. S-a ținut de cuvânt, pe drum mi-a spus că orașul a fost construit pe locurile unde au funcționat la început ferme, ranch-uri ale crescătorilor de vite celebrii cowboys din filme și îmi spunea numele acelor ferme care s-au păstrat. Noi ne îndreptam de fapt spre Gainey Ranch. Devenit ghid, șoferul îmi spunea că pentru a păstra farmecul și specificul construcțiilor de altădată, municipalitatea a interzis construcții cu mai mult de un etaj care erau întinse pe mari suprafețe. Orașul era feeric iluminat eram la numai două săptămâni de Crăciun.

La un moment dat, ca să mă mai liniștească, mi-a spus că, din experiența sa, el este convins că atunci când voi ajunge din nou la București pe biroul meu voi găsi cu siguranță o hârtie de fax pe care unul din șefii mei va fi scris foarte nervos și precipitat Dl Gheorghe Indre, f.f. urgent, cu toate detaliile comunicate de la Washington.

Când am ajuns la hotel, primul lucru care m-a impresionat a fost spectacolul iluminatului ornamental care la noi încă nu era nici pe departe atât de elaborat. Șoferul mi-a luat bagajul și m-a însoțit până la recepție unde am explicat situația. Recepționera mi-a zis că știe de viitorul eveniment și a cercetat o listă de participanți care urmau să fie cazați la ei în hotel. Numele meu nu era pe acea listă. Văzând scrisoarea de invitație, mi-a spus zâmbind că ce poate face ea pentru mine este să îmi ofere o cameră, la prețul negociat pentru ceilalți participanți 130 USD. Mi-am făcut socoteala și am acceptat acest aranjament. După ce a văzut că mi-am rezolvat problema zâmbind cu toată fața de acum prietenul meu a completat un formular de factură A4 cu valoarea înscrisă de 25 USD, pe care l-am semnat scriind și numele în clar, spunându-mi încă odată, că va recupera el costul cursei, după care ne-am despărțit cu strângere de mână eu mulțumindu-i iar el urmându-mi somn ușor și ședere plăcută. Recepționera mi-a dat cheia de la cameră și a chemat un băiat tânăr spunându-i să mă conducă. Acesta mi-a luat geamantanul, eu știam din primăvară că de regulă li se plătește un bacșiș, așa că știind că nu am mărunțiș i-am zis în drum :

– Voi americanii, care trăiți în această lume scăldată în lumină și bunăstare, habar nu aveți ce însemnă, mizeria și sărăcia din alte zone ale lumii.

M-a ascultat surprins, iar când am ajuns la cameră mi-a urat zâmbind noapte bună, înțelesese că nu e cazul să aștepte nimic de la mine.

În cameră am găsit TV cu ecranul iluminat și o urare de bun venit pe numele meu. După care se derula automat un set de precizări privind regulile de securitate pe perioada de ședere în hotel din care am reținut următoarele:

1. În hotelul nostru, nu stați în camera fără siguranța pusă (consta într-un lanț care dubla încuietoarea din broască);
2. În hotelul nostru, nu deschideți nimănui dacă nu așteptați pe nimeni cunoscut, chiar dacă după uniformă pare a face parte din personalul hotelului;
3. Dacă totuși bate și insista cineva sunați la recepție pentru a întreba dacă are ceva să vă comunice;
4. În hotelul nostru, păstrați banii și bunurile de valoare doar în seiful din cameră care se închiriază pentru 4 USD/ zi.

Toate aceste informații veneau pe fondul stresului și nesiguranței în care mă aflam încă în așteptarea rezolvării problemelor mele. În cameră, era o carte de telefon de mari dimensiuni pe care urma să o folosesc dimineață pentru a suna la USEA.

Se făcuse aproape două noaptea, eram frânt, după un duș, m-am culcat și am dormit câteva ore un somn agitat marcat de coșmaruri în care eram admonestat de șefii de la București.

Dimineața devreme la 7 m-am trezit cu grija de a suna la USEA pentru a explica situația. M-am lămurit cu cartea de telefon, am sunat și am vorbit cu Rob căruia nu îi venea să creadă ce auzea. M-a liniștit mi-a dat adresa hotelului FAIRFIELD INN SCOTTSDALE NORTH,13440 North Scottsdale Road, Scottsdale, AZ, 85254, US. Apoi m-a rugat ca după ce plătesc costul facturii pentru cazare să fac o copie după factură și să i le transmit deoarece acești bani îmi vor fi decontați, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată.

Dimineața, după conversația avută la Washington, am coborât la recepție, am solicitat factura în care era inclus și costul convorbirii, și am transmis o copie prin fax la numărul primit de la Rob, după care am achitat și costul faxului. Costul camerei era negociat la jumătate din prețul normal și după ce am achitat totul am constatat că mi-au rămas puțin peste 10 USD din toți banii cu care venisem. Am întrebat dacă pot găsi un mijloc de transport în comun și am fost îndrumat spre biroul de transporturi. Acolo, o domnișoară zâmbitoare s-a uitat la mine ciudat când am întrebat de autobuz și mi-a răspuns politicos:

-Îmi pare rău domnule, trebuie să luați un taxi.

Când i-am spus însă adresa hotelului la care trebuia să merg, m-a îndrumat spre o stație de autobuz pe North Scottsdale Road, care intersecta East Doubletree Ranch Road, strada pe care se afla hotelul Hyat Regency. Am primit și o hartă cu traseul însemnat, îmi era ușor de mers. Mi-a mai spus că am de mers pe jos, circa o milă. Am servit un mic dejun de 5 stele după care am mers în cameră, mi-am împachetat totul, mi-am luat lucrurile am predat camera și am plecat. Se făcuse ora nouă dimineața și soarele începea să strălucească ziua temperatura ajungea la peste 35° C, mi-am luat paltonul pe mână, geamantanul în cealaltă mână și am pornit pe jos, cum cred că, rareori, poate niciodată, vreun client a ieșit din acel elegant hotel. Până la intersecție mai erau vreo 300 m, pășeam pe trotuar fascinat de frumusețea din jur, când după vreo 50 m în spatele meu pe stradă a oprit în scrâșnet de frâne un taxi negru elegant din care a coborât o șoferiță drăguță, înaltă cu aer de star feminin din filmele de la Hollywood, care m-a întrebat unde merg dacă nu cumva poate să-mi fie de ajutor. Parcă retrăiam scena din seara trecută, aceeași amabilitate incredibilă și surprinzătoare. I-am spus că vreau să ajung la FAIRFIELD INN SCOTTSDALE NORTH, și mi-a luat rapid geamantanul l-a aruncat în portbagaj și m-a invitat să urc. Se vedea că nu sunt din partea locului, m-a chestionat și i-am spus că vin din Europa, din România, pentru un seminar de două zile pe probleme de iluminat.

– Cum, ai făcut 12000 de mile, pentru asta? – a întrebat mirată. Tu trebuie să fii ori nebun, ori un super expert în această problemă.

I-am răspuns că nu sunt în niciuna din aceste situații, dar am avut șansa unui sprijin din partea guvernului SUA prin USAID și nu puteam să renunț la un asemenea exercițiu de perfecționare profesională. În partea dreaptă, spre răsărit, paralel cu drumul nostru se zărea la distanță un lanț muntos care era situat în deșert și am întrebat-o cum se numesc munții din zare. Mi-a răspuns scurt: „Superstition mountains !”. M-am gândit ce nume poetic și plin de mister caracterizând parcă modul aventuros în care mă apropiam de destinația călătoriei mele de la București. Am ajuns repede și locul mi s-a părut de la început învăluit într-un aer de capăt de lume. Costul cursei a fost 8 USD și 25 de cenți. I-am dat 8 USD nu aveam mărunt, mi-a mulțumit și cu un zâmbet profesional mi-a urat mult succes după care a plecat. Persoana de la recepție m-a privit cu căldură și curiozitate, mi-a zâmbit și mi-a spus că mă așteptau de ieri, camera fusese plătită și pentru noaptea care trecuse, am completat formularele de înregistrare după care mi-a înmânat un plic în care erau banii pentru diurnă însoțiți de o scrisoare și de programul detaliat al deplasării mele. Biletele de întoarcere le primisem la București. Mi-a dat apoi cheia de la cameră și mi-a urat ședere plăcută, precizându-mi orarul pentru micul dejun. Hotelul era cu un singur nivel din motivele pe care deja le știam, iar paralel cu una din laturile clădirii, pe toată lungimea ei, lucea apa albastră a piscinei. Am urcat la etaj în cameră și după multe ore de stres și oboseală m-am destins și m-am relaxat nevenindu-mi să cred că tot calvarul primei părți a acelei deplasări, drumul de plecare, se sfârșise.

Nu bănuiam însă că zilele care vor urma vor fi la fel de intens trăite și la fel de pline de surprize nebănuite care vor face din această deplasare o experiență existențială memorabilă și plină de învățăminte de o mare diversitate ce vor fi relatate în continuarea acestei istorisiri dacă spațiul tipografic al Mesagerului energetic o va permite.

Partea a IV-a

Acomodarea

Camera era modestă, dar confortabilă, baia foarte curată, am simțit nevoia să fac încă un duș și după ce mi-am despachetat lucrurile, m-am întins pe pat relaxat; știam, de la vizita anterioară în SUA, că, în unul din sertarele noptierei, voi găsi o Biblie. Am luat-o și am deschis-o la Evanghelia după Matei Capitolul 6 unde știam că este rugăciunea Tatăl nostru, pe care am citit-o și recitit-o pentru prim oară în limba engleză, până când am memorat-o și, în acest exercițiu, toropit de oboseala acumulată, am adormit într-un somn profund și liniștitor vreme de două sau trei ore. M-am trezit spre prânz și, după câteva mișcări de destindere, am simțit că mi se face foame, semn bun că intram într-un normal după lungile ore de stres și îngrijorare.

Am ieșit din cameră în soarele strălucitor al acelei zile, am parcurs tot balconul lung, din care se intra în camere și  care se derula paralel cu zidul piscinei cu o apă limpede și albastră, în jurul căreia șezlongurile erau goale, nu eram în sezon de vacanță, am coborât cu harta primită de la recepție în mână și, după ce m-am îndepărtat de hotel, m-am îndreptat spre un restaurant-pizzerie din apropiere, observând imensitatea parcării pe lângă care treceam, în majoritate goală și ea. Nici țipenie de trecător, eram singur pe șoseaua cu trei benzi pe sens care mărginea nordul orașului, era însă un continuu vuiet de mașini nervoase în ambele sensuri. Privind la aceste lucruri mi-am zis că se vede că această țară a fost construită pentru mașini nu pentru pietoni, distanțele mari și graba permanentă care se simțea în aer îmi confirmau și îmi întăreau această convingere. Am ajuns la restaurantul situat la circa un kilometru și am intrat, curios și dornic să mănânc, având însă în vedere puținii bani pe care îi aveam ținând cont de faptul că cheltuisem banii prietenului meu și toți cei 50 $ ai mei.

Era o sală mare, cu mese  de două și patru persoane, foarte curat, dar ce m-a surprins plăcut că undeva pe partea laterală era o bucătărie deschisă în care lucrau câțiva brutari și bucătari care preparau aluatul de pizza și toate ingredientele sub ochii clienților și o coceau într-un cuptor mare introducând-o pe vatra încinsă cu lopeți de lemn cu coadă lungă. Întregul proces era spectaculos, iar mintea mea a fugit spre copilărie spre cuptorul de pâine al mamei, pe care îl ardea cu lemne și coceni de porumb până când vatra se încingea la roșu și, pe vatra încinsă, curățată de jar, introducea pâine dospită și frământată în casă în covata de lemn specială, uneori pe foi mari de varză, folosind lopata de pâine cu coadă lungă asemenea acestor brutari tineri și energici. Din aluatul de pâine, mama cocea și plăcinte umplute cu varză călită sau cu brânză și mărar, delicii ale îndepărtatei copilării care, ciudat, acum mi se părea atât de aproape. După ce am privit câteva momente la tot acest spectacol, m-am așezat la o masă de două persoane unde imediat s-a înfățișat o chelneriță drăguță cu un zâmbet larg pe față care mi-a înmânat lista de bucate ce conținea oferta de mâncare și băuturi a localului. I-am zâmbit la rândul meu și m-am cufundat în parcurgerea acelei cărți de bucate cu accent în principal pe prețuri dar atent și la varietatea sortimentelor de salate, pizza, ciorbe, supe, friptură de pui, de porc, de vită, pește etc., ajutat și de faptul că în dreptul fiecărui element de pe listă era și o poză cu aspectul mâncării pe farfurie. Aveau bineînțeles și o lungă listă de băuturi nealcoolice răcoritoare și alcoolice spirtoase, vinuri și bere.

Am luat o pizza, o ciorbă și o coca cola ținând cont de constrângerile financiare. Nu a durat mult, totul a fost foarte bun; după circa o oră și jumătate am părăsit restaurantul, ieșind din nou în parcarea imensă pe care am traversat-o pentru a ajunge la șosea.

Următoarele ore le-am petrecut într-o plimbare pe străzile din vecinătatea hotelului. Era un cartier rezidențial, foarte liniștit dar extrem de pustiu. Erau orele după amiezii, poate nepotrivite pentru o plimbare, dar am remarcat că toate casele și curțile erau în spatele unor garduri înalte care ascundeau aproape totul; din spatele porților te întâmpina, din când în când, hămăitul, lătratul sau mârâitul vreunui câine de pază. Nu era însă nici o curte care să nu aibă lângă casă o piscină de dimensiuni apreciabile, ceea ce explica umiditatea mare din aerul fierbinte al după amiezii: erau peste 300C. Singurul om pe care l-am întâlnit în acea hoinăreală a fost o tânără, îmbrăcată în ținută sport, care făcea jogging, și care a trecut pe lângă mine în sens opus afișând și ea un zâmbet larg și prietenos.

Reîntors la hotel, prima mea grijă a fost să mă informez asupra posibilităților de a merge, cu autobuzul, la locul de desfășurare a seminarului. Recepționera mi-a arătat pe hartă locul unde era stația terminus a unei linii de autobuz, care urma exact traseul pe care venisem cu taxi și nu era departe de hotel, circa 100 m, spunându-mi să fiu atent la traversare și atenționându-mă că, pentru traversare, trebuie să comand culoarea verde a semaforului. I-am mulțumit și pentru că tot aveam timp la dispoziție am și parcurs tot traseul până la capătul liniei de autobuze, unde am descoperit și trecerea de pietoni semaforizată. Informația referitoare la comanda culorii verde  era utilă deoarece, în București, încă nu existau treceri de pietoni semaforizate și comandate prin buton. Cu această ocazie, am constatat cu surprindere că aerul se umple de un zgomot familiar, un șuierat ascuțit, care mă trimitea din nou în diminețile de vară ale copilăriei petrecută la Luna, în vecinătatea pistei de aterizare și decolare a avioanelor militare de vânătoare, care veneau vara tocmai din sud de undeva de lângă Craiova. Am aflat astfel că, în vecinătatea hotelului situat la marginea dinspre deșert a orașului, funcționa o fabrică de avioane, care avea bineînțeles un aerodrom de încercare a produselor. Era pentru a doua oară în cursul aceleiași zile când locul acesta situat parcă la capătul lumii îmi părea prin anumite aspecte atât de apropiat de îndepărtatele plaiuri de unde veneam.

Tot restul după amiezii și al serii l-am petrecut în Hotel în fața televizorului care avea un număr de peste 100 de canale de televiziune comerciale. Am încercat să aleg ceva pentru vizionare, exercițiul era interesant, dar toate filmele, emisiunile de talk-show, sau transmisiile sportive erau foarte frecvent  întrerupte de reclame, ceea ce făcea din urmărirea lor un test de încercare a răbdării și genera o tentație permanentă de a schimba canalul. Oricum, curiozitatea mea era foarte mare și multe din informațiile și imaginile pe care le descopeream erau noi și suficient de atractive pentru a umple orele pe care le aveam la dispoziție.

A urmat o noapte cu somn profund, mult mai relaxant și mai odihnitor decât în noaptea anterioară, visele nu  au mai fost coșmaruri, iar în ziua următoare dimineața  m-am trezit într-o formă bună, pregătit să intru în conținutul de fond al acelei deplasări care începuse  plină de peripeții.

Partea a V-a

În miezul trebii-prima zi

Lucrările simpozionului au durat trei zile: 8, 9 și 10 decembrie, plasate în mijlocul săptămânii, miercuri, joi și vineri. În perioada respectivă companiile aviatice practicau o reducere de 50% dacă desfășurarea călătoriei se făcea în cursul unui sfârșit de săptămână în zilele de sâmbătă și duminică.

Miercuri dimineața, m-am trezit, cum spuneam, odihnit și pregătit sufletește și mental să încep programul propriu-zis pentru care am făcut acest lung drum. Dimineața la 630 am coborât la micul dejun, la restaurantul din hall-ul hotelului. Oferta era diversificată, eram obișnuit cu atmosfera, totul era foarte curat și foarte plăcut, relaxant și destins am plecat spre stația de autobuz, a cărei poziție o cunoșteam deja, deplasarea prin aerul răcoros, îmi făcea bine; în stație, fiind capăt de linie, autobuzul aștepta, orele de plecare erau afișate foarte vizibil, eram singurul pasager care a urcat în mașină, biletul se cumpăra de la șofer.

– Bună dimineața!

– Bună dimineața, domnule! mi-a răspuns șoferul deosebit de politicos.

I-am cerut un bilet până la stația din apropierea hotelului Hyat Regency, rugându-l să îmi spună când trebuie să cobor.

– Luați loc mi-a răspuns, eu o să vă anunț, stați liniștit.

Drumul de parcurs era același pe care îl făcusem când am venit cu taxiul, cei aproximativ 8-9 km și străbăteam pe North Scottsdale Road, care mărginea orașul spre nord avansând paralel lanțul de munți din zona deșertului. Ziua era  încă răcoare, dar se anunța creșterea temperaturii care, spre prânz, avea să ajungă la 360C.

Am ajuns devreme, după circa 15-20 minute, au urcat și au coborât foarte puțini călători pe parcurs, iar când am ajuns, anunțat fiind cu o stație înainte, am constatat că din nou eram numai eu în mașină ca pasager. Am coborât, salutând, iar șoferul mi-a urat să am o zi frumoasă. După coborâre, am identificat cea mai apropiată trecere de pietoni, am comandat semaforul și am traversat, de acum eram oarecum familiarizat cu împrejurimile observate în dimineața anterioară. Ajuns la intersecția cu aleea ce ducea spre hotel, deoarece era devreme, am decis să mai fac o plimbare de-a lungul drumului, tentat și fascinat de frumsețea locului. Pe marginea trotuarului cu o lățime considerabilă erau plantați, de o parte și de alta, arbori de lămâi, portocali și măslini. Ceea ce m-a impresionat în primul rând era faptul că trotuarul șerpuia ocolind copacii ca într-o îmbrățișare prietenoasă, în pomi de lămâi și de portocali erau atât fructe coapte, cât și flori, fructe verzui, coroanele erau tunse și aranjate frumos în formă de cupolă sferică și sub fiecare, pe un cerc  de circa  doi metri, era un adevărat covor galben, portocaliu sau negru de fructe pe care nu le culegea nimeni. Mi se părea o mare bogăție ținând cont de prețul fructelor în țară. La un moment dat, m-a surprins sub un pom dimensiunea foarte mare a fructelor negru-albastru și deși bănuiam că sunt măsline m-am gândit la prunele de pe dealurile noastre și fără să mai analizez arborele, am întrebat o pereche de pensionari, pe care i-am întâlnit, și care m-au salutat cu un zâmbet larg și prietenos:

– Sunt măsline, observați  forma și frunzele pomului, mi-au răspuns amuzați, înțelegând că eram tare străin de locurile acelea.

Le-am mulțumit ușor jenat, le-am zâmbit recunoscător la rândul meu, privindu-i admirativ cum se îndepărtează, ținându-se de mână, într-un gest și cu un aer de tandrețe adolescentină.

M-am întors la intersecția cu East Doubletree Ranch Road, care ducea spre hotel, de pe care mă luase taximetrul, și am parcurs agale cei două trei sute de metri până la intrare, încântat de verdele intens al împrejurimii, de curățenia care strălucea peste tot, cu atitudinea de vilegiaturist aflat într-un minunat loc de vacanță. În hall-ul hotelului, pe panoul cu evenimentele zilei, era posterul Simpozionului cu indicarea sălii de conferințe și existau săgeți care  dirijau participanții. Sala era la demisol, avea un hall spațios mobilat cu fotolii și mese rotunde, iar la o masă lungă era deja la post personalul Secretariatului; m-am prezentat, mi-au solicitat pașaportul și au verificat listele cu participanții înscriși, totul era în regulă, numele meu era inclus în listă, taxa de participare pentru toate evenimentele din cursul celor trei zile era achitată, o domnișoară plină de farmec și amabilitate, mi-a căutat ecusonul și mi-a oferit mapa personalizată pregătită de organizatori în care era dosarul cu materialele Conferinței, programul difuzat pe care îl știam, deoarece îl primisem prin poștă și la București, și pliante de prezentare a firmelor care erau principalii organizatori și sponsori ai evenimentului. Mi-a zâmbit larg, mi-a urat bun venit în Arizona, ședere plăcută și mult succes în participarea la Simpozion. I-am mulțumit, zâmbindu-i, și m-am îndreptat spre  un fotoliu la una din măsuțele din hall, la care în celălalt fotoliu era așezat deja un domn între două vârste, foarte elegant, cu înfățișare de american prosper și sigur pe sine, care, în atitudinea generală, mi-a răspuns la salut afișând un zâmbet larg și prietenos. După ecuson și mapă, mi-am dat seama că și el este participant la Simpozion.

 Curios și nerăbdător, am scos dosarul pe masă și am început să îl răsfoiesc cu atenție. Conținea reproduceri tipărite ale prezentărilor din Agendă. Un prim grupaj se referea la aspectele de utilizare eficientă a energiei electrice în sistemele de iluminat, atât pentru interior, cât și pentru exterior, iluminat ornamental și iluminat public stradal. În primăvară, participasem, la Miami, la A 6-a Conferință Națională de Demand Side Mangement (DSM) și de mai bine de 2 ani la serviciu eram preocupat de tehnicile și metodele de DSM pentru promovarea lor la utilizatorii de energie din România și pentru stimularea răspândirii lor prin sistemele de tarifare ale energiei electrice și energiei termice. Al doilea grupaj de prezentări se referea la experiențe privind metodele de planificare integrată a resurselor IRP, filozofie în care economisirea energiei la toate categoriile de utilizări era privită ea însăși ca o resursă ce putea și era recomandat să fie considerată de planificatori în definirea balanțelor energetice și identificarea soluțiilor optime de valorificare a resurselor primare cu atenție la minimizarea impactului asupra mediului înconjurător. Urma un grupaj de prezentări privind calitatea serviciului de alimentare cu energie electrică, parametrii pentru calitatea fizică și indicatorii de calitate ai serviciului, durata medie a unei întreruperi a sistemului de distribuție, frecvența medie a întreruperilor de sistem, numărul mediu de consumatori afectați la o întrerupere,  frecvența medie a întreruperii pe utilizator (SAIDI, SAIFI, CAIDI, CAIFI) conform abrevierilor din limba engleză. În 1990, începusem pregătirea pentru doctorat, pentru un subiect privind Fiabilitatea sistemelor de distribuție a energiei electrice, studiasem toate aceste probleme și îmi erau de asemenea familiare și, probabil, pe fața mea se putea citi satisfacția de a descoperi că nu îmi erau străine noțiunile din cuprinsul paginilor pe care le răsfoiam. Ultimul grupaj de probleme se referea la sistemele de iluminat, proiectarea lor, exploatarea, reciclarea deșeurilor generate de lămpile compact fluorescente, care reprezentau atunci soluția recomandată pentru iluminatul eficient.

Am închis dosarul și l-am repus în mapă.

John, colegul de pe foliul alăturat, m-a urmărit în tot acest timp, după care, citind pe ecuson, m-a întrebat de unde vin. I-am răspuns că sunt din România și am beneficiat de o sponsorizare din partea USAID, în cadrul unui program de parteneriat între companiile de electricitate din România și SUA, parteneriat derulat prin USEA. M-a ascultat cu atenție, după care mi-a spus că el lucra în direcția tehnică a primăriei din orașul Cleveland din statul Ohio. M-a întrebat dacă mai vizitasem SUA și i-am spus despre participarea la Conferința din primăvară la Miami. I-am spus că sunt curios să ascult prezentările despre calitatea serviciului de alimentare și indicatorii de sistem, la care el mi-a spus că la ei întreruperile nu sunt frecvente și de regulă sunt de scurtă durată, rețelele de distribuție urbane au o bună performanță. S-a uitat la mine insistent și total surprinzător m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să rămân să lucrez în SUA, el ar putea să mă ajute dacă aș fi interesat. I-am mulțumit și i-am răspuns că nu sunt interesat, sunt căsătorit, am o căsnicie fericită, deși nu avem copii și sunt legat foarte tare sufletește, de țară, de părinți, de familie, de morminte și de multe alte aspecte care m-ar împiedica sufletește și mental să îmi părăsesc țara.

Am intrat în sală și ne-am așezat alăturat pe unul din rândurile din mijloc. Imediat după intrare, brusc, nivelul de iluminare s-a micșorat după o foarte scurtă întrerupere, l-am privit pe John, care încurcat mi-a spus că s-a trecut pe iluminatul de siguranță, semn că se pierduse alimentarea din rețea. Au trecut câteva minute bune, circa un sfert de oră, de la momentul în care trebuia să înceapă lucrările, unul din oficiali din partea organizatorilor ne-a comunicat situația și a spus că vom începe, deoarece domnul viceprimar al orașului Scottsdale era presat de timp și cu această introducere l-a invitat să ne prezinte salutul oficialităților locale. Ușor jenat și oarecum amuzat, viceprimarul a început să vorbească fără microfon strigându-și salutul suficient de tare ca să se poată auzi în întreaga sală. John  m-a privit cu un surâs amar și mi-a spus că se mai întâmplă și la noi așa.

A fost primul eveniment surpriză al acelei zile. Totul s-a derulat apoi normal, la scurt timp după plecarea oficialului a revenit tensiunea și s-a trecut la prezentări.

Pe următoarele scaune de pe rândul pe care stăteam s-au așezat Pablo un inginer din cadrul companiei de distribuție a energiei electrice din Tucson și colega lui, Helen, care era profesor la Universitatea din Tucson. Erau niște oameni foarte sociabili și plăcuți care au rămas și ei plăcut surprinși când le-am spus de unde vin, m-au privit cu multă căldură și simpatie, iar în cursul acelei zile am reușit să mă apropii de ei simțindu-i la final  ca pe niște prieteni vechi. Treptat, treptat, începeam să nu mă mai simt atât de străin.

La lucrările simpozionului participau, conform listei, peste 150 de persoane cu calificări și profesii diferite, ingineri, arhitecți, juriști, economiști, experți în probleme de mediu, consultanți de afaceri, funcționari publici etc.  Tema era de mare actualitate și de mare interes: dezvoltarea instalațiilor de iluminat oferea multe oportunități de afaceri și antrena colective de experți de o mare diversitate, care lucrau sinergic, perfect coordonați, așa cum am înțeles din mai multe prezentări făcute.

Masa de prânz era inclusă în program și plătită din taxa de participare.  A avut loc la un restaurant al hotelului de  5 stele amenajat  pe una din elegantele și strălucitoarele terase. Erau mese rotunde de 8 persoane, cu fețe de masă de un alb impecabil, scaunele îmbrăcate și totul era foarte curat și foarte studiat.  Personalul servea la masă meniul care era prestabilit și nu erau locuri stabilite. Împreună cu cei trei prieteni ne-am așezat la una din mese alături de alți patru participanți.

În timpul discuțiilor, după o observație pe care am făcut-o pe marginea unei prezentări, care era de fapt mai mult un comentariu personal pentru a-mi clarifica unele detalii, vecinul de lângă mine, după ce mi-a lecturat ecusonul, surprins de intervenția mea și, după cum mi-a spus, de corectitudinea și claritatea exprimării în engleză, m-a întrebat de unde vin de fapt și cu ce ocazie.

Când a aflat că beneficiez de o sponsorizare din parte Guvernului SUA, mi-a aruncat o privire în care era un amestec de dispreț și compasiune, nemascate, ci dimpotrivă accentuate de un rictus al feței.

– Adică din banii  noștri ai contribuabililor, care muncim pe brânci pentru a alimenta bugetul. Avem atâtea probleme de rezolvat aici acasă, iar ei aruncă banii în acte de caritate.

– Vă rog să mă scuzați domnule, am replicat, cu un aer de vinovăție, după care am tăcut, împovărat de o tristețe și o jenă aprope dureroase.

Nimeni de la masă nu a  mai spus nimic, atmosfera devenise destul de apăsătoare, conversațiile puține, în aer se simțea o tulburare nedorită și neașteptată, până atunci, toată desfășurarea mesei a fost una foarte plăcută, reconfortantă în care părea că toți savurează bucuria de a fi împreună și calitatea produselor oferite de bucătăria excelentă a hotelului. Mi-am dat seama că trebuie să fiu mai atent, că nu toți participanții și oamenii cu care mă întâlnesc sunt mândri sau încântați de politica de sprijinire a țărilor din estul Europei, indiferent cât de motivată era ea de către decidenți. Domnul care a avut acea reacție era consilier juridic, un om instruit, cu un aer distins, un om liber, dar cu opinii personale total diferite de cele oficiale, pe care nu ezita să le exprime, indiferent de urmări, și care părea că nu sunt respinse total sau calificate în vreun fel de ceilalți participanți.

După acest incident, ziua a decurs normal, cu prezentări și informații interesante, care m-au bucurat și cu aceeași amiciție și căldură din partea celor trei cunoștințe  noi cu care am comentat în pauze despre simpozion și despre alte aspecte din viețile noastre.

M-am întors la locul de cazare, cu autobuzul, am ajuns în jurul orei șase după amiaza, satisfăcut de plinătatea acelei zile din viața mea, pe care am privit-o ca pe toate celelalte sub semnul romantic al geniului eminescian „Nu e păcat/Ca să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat?”, formulat în ultima strofă din poezia Stele-n cer, despre care se presupune că a fost ultima poezie scrisă  de marele geniu creator al poporului român.

Seara am petrecut-o revăzându-mi notițele, retrăind momente din acea zi oarecare și așteptând cu curiozitate următorul dar al vieții.

Partea a VI-a

În miezul trebii-zilele 2 și 3

Trebuie să reamintim, cititorului acestor rânduri, că toate întâmplările, faptele și acțiunile relatate s-au petrecut în decembrie 1993, în ultimul deceniu, al ultimului secol al mileniului 2 după Hristos, când lumea omului de rând era mult mai săracă, mai plină de siguranță și mai lipsită de amenințări. Nu existau pentru el laptop-uri, internet, telefoane mobile, tablete, microfoane și camere de vederi de mici dimensiuni, și nici marea varietate de dispozitive de înregistrare și stocare a datelor și informațiilor de care dispunem noi astăzi și care, pe de o parte, ne simplifică viața, ne înlesnesc modul de comunicare și viteza de transmitere a gândurilor și sentimentelor, pe de altă parte măresc viteza de transformare și schimbare permanentă a lumii din jur, măresc viteza de deplasare atât a mijloacelor civile, cât mai ales a armelor aducătoare de groază și moarte.

Așadar, pentru înțelegerea corectă a tuturor evenimentelor relatate, trebuie să avem în minte toate aceste lucruri, așa cum pentru înțelegerea comportamentului și atitudinilor din Evul Mediu timpuriu trebuie să ținem cont de faptul că cel mai rapid mijloc de deplasare era calul și atelajele trase de cai, iar cele mai performante arme erau săbiile și arcul cu săgeți și catapultele pentru lovirea de la distanță; nu existau în acea perioadă armele de foc, nici mijloacele mecanice de deplasare. Forța animală a cailor, cămilelor, elefanților, boilor, taurilor, doar ea era la dispoziția oamenilor pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntau.

În dimineața zilei de joi 9 decembrie, m-am trezit, în camera de hotel, odihnit și relaxat, în Arizona, unde climatul de deșert blând face iarna cu temperaturi ce pot urca în timpul zilei la 250C, ziua anterioară fusese chiar mai cald la prânz, m-am pregătit să încep ziua și să pot coborî, la micul dejun, în jurul orei 730.

În programul Simpozionului era precizat că, la sfârșitul zilei, va avea loc un eveniment de socializare cu masă festivă pentru care era recomandată ținută neoficială, era recomandat, chiar, costum de excursie. Mi-am pregătit un pantalon, un pulover pentru că seara era rece, temperatura putea să scadă până la 40C în cursul nopții, și o geacă de bluejeans pe care să le iau cu mine, vorbisem cu John care mi-a spus că pot să mă schimb în camera lui și să îmi las acolo costumul pentru a doua zi, astfel scăpasem de un stres, deoarece nu stăteam în hotelul în care se desfășura evenimentul.

După micul dejun, am parcurs din nou pe jos drumul până la stația de autobuz, aerul era plin de șuieratul ascuțit al motoarelor de avion care mă trimetea iarăși cu gândul la zilele de vară din anii copilăriei, iar spre surprinderea mea în autobuz era același șofer, care mă reținuse, și m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și cu un salut prietenesc:

– Bună dimineața domnule, cum ați dormit ?

– Bună dimineața! Foarte bine, vă mulțumesc, am răspuns zâmbind.

– Am să vă anunț când să coborâți, stați liniștit a spus el după ce i-am achitat biletul pe care mi l-a înmânat.

Erau încă o dată tonice și reconfortante aceste schimburi de replici, îmi creau un sentiment de siguranță foarte necesar în acele momente în care mă aflam singur, într-o lume nouă și pe care o cunoșteam foarte puțin și mai mult din filme și cărți.

Am ajuns la Hyat Regency în jurul orei 830, m-am întâlnit cu John, care m-a invitat să las geanta cu hainele de schimb în camera lui.

Desfășurarea lucrărilor a început și a decurs de data asta fără incidente, din cele prezentate am reținut încă o dată accentul care se punea pe lucrul în echipe complexe pentru conceperea și realizarea proiectelor, atât pentru construcții și clădiri, cât și pentru celelalte categorii de lucrări în care iluminatul juca un rol foarte important, iluminat în parcuri, iluminat stradal, ornamental etc.

Reducerea consumului de energie electrică pentru iluminat se realiza cu lămpi compact fluorescente. De asemenea, în realizarea instalațiilor de iluminat, se foloseau o serie de echipamente a căror reciclare era foarte importantă pentru evitarea poluării la dezafectare, colectarea și depozitarea acestora. Existau companii de consultanță și companii de servicii specializate pentru abordarea acestor categorii de probleme și rezolvarea lor sistematică, plecând de la crearea și îmbunătățirea cadrului legislativ și de reglementare, până la efectuarea efectivă a lucrărilor și operațiunilor necesare.

Erau deosebit de interesante și discuțiile libere din pauzele de cafea. Îmi amintesc că, în una din aceste pauze, s-a apropiat de mine un domn masiv, corpolent, cu o față mare și luminoasă, acoperită în mare parte de o barbă neagră și bine îngrijită, care a stat în spatele meu la coadă la cafea și a surprins câteva fragmente din conversația cu John. Foarte jovial, mi-a întins mâna, s-a prezentat și, lecturând ecusonul, m-a întrebat curios cum am ajuns acolo. I-am povestit că vin din București, capitala României, o fostă țară comunistă din Europa de Est, unde lucrez în cadrul Regiei Autonome de Electricitate a țării. L-am întrebat, la rândul meu, unde lucrează, mi-a spus că este inginer la General Electric și că în companie au un sindicat foarte mare și puternic și că, în opinia lui, situația lor ca angajați era asemănătoare cu cea de la noi de dinainte de ꞌ89: program de 8 ore, leafă fixă, sarcini precis definite în fișa postului și un regim destul de protecționist.

L-am ascultat cu interes nu total surprins deoarece în primăvara acelui an, când am vizitat Compania soră a RENEL, Boston Edison, în cadrul programului UPP, în discuțiile cu inginerii de la dispecer am auzit același tip de discurs, în care americanii îi compătimeau și râdeau sarcastic de japonezi care nu știu decât să lucreze tot timpul ca niște mașini.

Dintre comunicările audiate îmi mai amintesc și azi intervenția cu caracter mai general, mai filozofic despre importanța superiorității progresului tehnologic în apariția, evoluția și dispariția civilizațiilor de-a lungul istoriei omenirii. Totul era foarte logic, frumos și bine argumentat și pleda pentru susținerea cercetării și inovării ca motoare ale dezvoltării durabile a societății omenești.

La sfârșitul programului, după ora 17, în parcarea din fața Hotelului au sosit trei autocare mari, pentru efectuarea deplasării la masa de seară anunțată în program. Pablo ne-a invitat pe mine și pe John să mergem împreună cu mașina lui.

A fost alocată o jumătate de oră pentru pregătirea plecării, timp în care ne-am schimbat hainele și am coborât din nou în parcare.

Eram toți 4 bine dispuși și destinși în automobilul confortabil, care a demarat urmărind primul autobuz care a plecat. A ieșit din Scottsdale, a intrat în Phoenix în downtown, spre mirarea celor trei americani și bucuria mea care vedeam, măcar din mașină, centrul orașului Phoenix. La ieșirea din centru, surpriza mare era viteza cu care autocarul se deplasa, schimbând benzile și supunându-l pe Pablo la o adevărată probă de șoferie, un gen de cursă de urmărire desprinsă parcă dintr-un film polițist. Surprins, Pablo exclama mereu „O doamne Dumnezeule, tipul ăsta este nebun, să alergi așa cu autocarul plin cu oameni, prin această aglomerație, este incredibil”. Pe măsură ce ne apropiam de marginea orașului John îmi arăta oameni ai străzii, oameni fără case, care dormeau pe stradă înveliți în pătură și însoțiți, eventual, de către un câine. Era pentru prima dată când vedeam în realitate asemenea situații care spre surprinderea mea nu erau puține și contrastau total cu luxul și eleganța cartierului rezidențial prin care mă plimbasem cu două zile în urmă. După aproape o oră, misterul s-a dezlegat, autocarul era gol, fusese contramandat, iar șoferul s-a grăbit să ajungă la garaj și să plece acasă.

Un râs nervos ne-a cuprins pe toți, iar Pablo a devenit extrem de iritat, nu cunoștea orașul și în acea perioadă nici vorbă de GPS, se întunecase și trebuia să ne descurcăm doar cu harta pe care, la lumina lanternei, o urmărea Helen în calitate de copilot de ocazie. Cu mari eforturi și după mai bine de o oră eram din nou pe șoseaua de nord de unde plecasem și pe care o parcurgeam în sensul de mers spre hotelul în care eram cazat, am recunoscut împrejurimile și eram bucuros că la întoarcere voi rămâne acolo fără a să trebuiască să îi cer un serviciu de taxi lui Pablo. Am ieșit din oraș și am intrat în zona de deșert unde cred că am mai parcurs vreo 30 de Km până la ranch-ul unde avea loc petrecerea și în curtea căruia erau parcate celelalte două autocare.

De unde credeam că vom sosi primii cumva să mai prindem măcar un sfert de oră din lumina crepusculară a acelei zile, am ajuns ultimii în întuneric total, petrecerea era în toi, era o mare veselie, se dansa pe muzică country ca în filmele cu Cowboy, se servise primul fel de mâncare, ceea ce gazdele ne-au asigurat și nouă (spre surprinderea mea era mâncare tradițională, fasole boabe cu cârnăciori și pâine coaptă pe vatră, precedată de un aperitiv de 50 grame de whisky). A fost foarte plăcut, a urmat friptură de vacă și porc cu murături, totul în cel mai autentic stil popular, cu carafe cu vin și cu bere distribuită la cerere, care îmi aduceau aminte din nou și de dansurile populare și petrecerile de la nunțile de la țară de la noi.

A fost o seară foarte plăcută, am râs destinși rememorând detaliile pățaniei prin care trecusem și care dădeau întregii zile o culoare și un farmec aparte care mă răscolesc chiar și acum, după atâția ani, când scriu aceste rânduri.

Am ajuns la Hotel sera în jurul orei 11, grație amabilității lui Pablo, le-am mulțumit pentru acea seară de neuitat. După un duș reconfortant, am adormit ușor, un somn odihnitor din care m-a trezit apelul de trezire de la ora 7 pe care l-am solicitat la recepție seara când am sosit.

Ziua de vineri 10 decembrie, era ultima zi a lucrărilor și începeam să simt regretul că urma să mă despart de toate detaliile acelor zile pe care le-am recepționat și le-am trăit, cu mare intensitate și bucurie. Ca la orice asemenea manifestare, numărul participanților în a treia zi s-a redus, prietenii mei erau însă prezenți și ne-am revăzut cu mare plăcere.

John m-a invitat în cameră, unde am îmbrăcat costumul lăsat și am împachetat în geantă hainele neoficiale, de excursie. I-am mulțumit încă odată pentru ajutor și i-am spus că voi părăsi acele locuri cu multe amintiri de neuitat, în care vor dăinui imaginile și calitatea oamenilor pe care i-am cunoscut și de care am putut să mă atașez într-un timp atât de scurt. Am mai avut o masă de prânz împreună și câteva pauze de cafea, după care, l-a sfârșitul zilei, ne-am despărțit, strângându-ne călduros mâinile și sperând că, cine știe, poate ne vom reîntâlni cândva, lucru care, din păcate, nu s-a mai petrecut.

Ajuns la hotel, după amiază, am solicitat recepționerei să îmi cheme o mașină pentru transferul la aeroportul din Phoenix, de unde avionul spre New York urma să decoleze a doua zi la ora 10 dimineața. Mi-a spus că va solicita mașina pentru ora 715, să am timp pentru micul dejun care se servea cu începere de la ora 630. I-am mulțumit și i-am solicitat un apel de trezire la ora 6.

Ajuns în cameră am început să îmi pregătesc bagajul, știam că dimineața va fi o zi grea, eu avem la mine și hainele de iarnă potrivite vremii de la București, așa că trebuia să aranjez bagajul cu multă atenție.

Nu bănuiam însă ce surprize mă mai așteptau pe drumul de întoarcere a căror istorisire o voi face în paginile următoare.

Partea a VII-a

Întoarcerea. Drumul de la Phoenix la New York

Frumoasa, amabila și săritoarea taximetristă care mi-a asigurat marți dimineața transferul de la Hyat Regency la Fair Field Inn, m-a informat că mă aflam la 12.000 mile de casă, iar în dimineața zilei de sâmbătă 11 decembrie, începeam să refac drumul înapoi spre țară. În minte îmi veneau versurile din poezia Sergentul scrisă de Vasile Alecsandri: „Mai lungă-mi pare calea, acum, la-ntors acasă…”, numai că eu nu eram rănit și, mai ales și mai ales, nu mă întorceam dintr-o luptă, ci dintr-o experiență care mi-a fost benefică, foarte instructivă și mai ales foarte reconfortantă din multe puncte de vedere. În plus, drumul urma să îl parcurg în cea mai mare parte a lui, în zbor peste mări și țări, ca în basmele românești, calul înaripat hrănit cu jeratic fiind înlocuit de marile avioane, contemporane, hrănite și ele cu focul rezultat din arderea carburantului. Un zâmbet interior m-a bine dispus la realizarea acestor asocieri izvorâte  din substanța minunaților ani ai copilăriei.

M-a deșteptat la ora 600 apelul de trezire primit de la recepție, m-am pregătit și la 630 eram la masă la prima oră. Era foarte devreme, fapt pentru care puțini clienți ai hotelului erau prezenți în sala de mese a restaurantului.

Servirea micului dejun la hotelurile contemporane are aspectul unui ritual, în care toată lumea se comportă conform unei proceduri nescrise, mai întâi te duci și alegi un loc la o masă, după care urmează aducerea mâncărurilor, de regulă oferta este destul de diversificată, urmează alegerea și aducerea băuturilor răcoritoare, în cazul acela sucuri naturale de citrice, proaspete, alegerea pâinii pe care de regulă o poți prăji, apoi alegerea și prepararea băuturilor calde: ceai, cafea, lapte, cacao etc. și de abia apoi începe servirea mesei. Totul se face într-o atmosferă de calm, din difuzoare picură o muzică liniștitoare, conversațiile se poartă în șoaptă și în total respect față de ceilalți. Sunt create condițiile să te simți bine, relaxat și să poți să te bucuri de oferta hotelului. Totul este foarte curat, atent studiat și aranjat, iar personalul este amabil și foarte serviabil. De cele mai multe ori acest moment al zilei este unul din cele mai plăcute și promițătoare în privința a ceea ce va urma.

Așa a fost și pentru mine în acea dimineață agreabilă de decembrie. După servirea mesei am  urcat pentru ultima oară în cameră, am luat bagajul pregătit și am coborât la recepție să aștept mașina comandată.

La ora 715 a intrat pe ușă un om jovial, care imediat ce m-a văzut mi-a zâmbit larg, cu un bună dimineața tonic,  și mi-a spus că dacă sunt gata putem pleca. Mi-am luat la revedere de la fata de la recepție, mulțumind pentru găzduire și spunându-i că m-am simțit foarte bine la ei, m-am întors și am observat că șoferul îmi luase deja geamantanul și l-a pus în compartimentul de bagaje al microbuzului de 14 locuri, după care m-a invitat să urc și eu și, fiind primul lui pasager, mi-a spus că dacă vreau pot să mă așez pe scaunul de lângă el, pentru a vedea mai bine orașul. Retrăiam întâlnirea cu șoferul care m-a ajutat la aeroport, acum însă eram mult mai destins și relaxat și așteptam drumul spre aeroport ca pe un început de excursie.

Șoferul microbuzului era un om în vârstă, bine încărunțit, dar cu o statură atletică, un om încă în putere, cu o față mare, cu trăsături regulate, un om foarte plăcut. Imediat ce am plecat mi-a spus:

– Dumneata pari a fi din Europa și mă întreb cu ce ocazie ai ajuns aici?

– Sunt din Europa de Est, din România, și am venit pentru a participa la un simpozion pe tema iluminatului electric eficient.

S-a luminat dintr-o dată și a început să-mi povestească despre viața lui, mi-a spus că și rădăcinile lui sunt în Europa, părinții lui au emigrat din Slovacia și că noi suntem vecini. Mi-a mai spus că el este pensionar, iar această slujbă îi umple timpul și îi completează veniturile. A locuit în Chicago, unde a lucrat ca polițist până la pensionare, după care s-au mutat aici în Arizona, o zonă mai liniștită și cu costuri mai mici, unde au cumpărat o casă în care locuia împreună cu soția lui.

– Nu-i așa că nu ai avut timp să vizitezi orașul? Uite eu, am aici mai multe pliante care prezintă orașul Phoenix și zona Scottsdale. Ia din fiecare câte un exemplar și când vei avea timp, te vei putea uita peste ele pentru a-ți aduce aminte, ceea ce am și făcut, mulțumindu-i.

Am străbătut mai multe străzi din cartiere rezidențiale din Scottsdale, asemănătoare cu cel prin care m-am plimbat în prima zi, oprindu-ne la adresele de unde trebuiau luați clienții. În fiecare poartă aștepta de regulă o pereche de oameni în vârstă, pensionari, cu bagajele pregătite pentru a pleca fie în excursii, fie în vizite la copii, rude sau prieteni în SUA sau în afara țării. Deși aveau vârste înaintate, erau încă în putere, senini și plini de energie și entuziasme, auzindu-i vorbind, salutându-se și spunând unde merg, mi-am adus aminte de excursia din vara anului 1989 pe care o făcusem la Leningrad, astăzi Sankt Petersburg, unde în Catedrala Sfântul Issac am întâlnit un grup de turiști americani, în mare parte oameni în vârstă, pensionari, cu o parte din ei am stat de vorbă, surprinzându-i că, deși veneam din România, o țară pe atunci comunistă, vorbeam fluent limba engleză și știam, în opinia lor, multe lucruri despre istoria Rusiei și despre geografia SUA.

Acolo, în microbuz, mă gândeam că dacă vom avea șansa de a ajunge la pensie vom putea și noi să călătorim și să ne bucurăm de frumusețile și bogăția materială și spirituală a acestei lumi. Microbuzul aproape se umpluse și am ajuns la Aeroport în jurul orei 815, avionul spre New York urmând să plece la ora 10 (ora locală), când la New York, din cauza diferenței de fus orar, era ora 13.

Am avut de așteptat mai puțin de două ore în aeroport, timp în care am făcut formalitățile de îmbarcare, am predat bagajul de cală, am trecut prin filtrul de  securitate și m-am îndreptat mai apoi spre poarta de îmbarcare, unde am așteptat sosirea celorlalți pasageri.

Era o dimineață senină ce aducea aminte de o dimineață de vară de la noi, se încălzise bine, iar eu purtam pe mână geaca de piele pentru iarnă care nu avea loc în bagaj și păream în total dezacord cu temperatura și atmosfera de afară; știam însă că la București mă aștepta iarna cu zăpada și frigul pe care le lăsasem în urmă cu câteva zile.

Am început să observ pasagerii care urmau să se îmbarce împreună cu mine în avion. Erau oameni destul de diverși, o parte din ei erau chiar perechi de pensionari cu care venisem în microbuz, mi-a atras privirea o familie de indieni, părinți și copii, îmbrăcați de vară, tricouri, și pantaloni scurți, probabil de la New York urmau să plece undeva în sud, tot într-o zonă cu vară. Pe scaunele de lângă mine, în sala de așteptare se așezaseră doi tineri cu care am intrat în conversație, și care mi-au spus că sunt studenți și pleacă în Europa, în Olanda, pentru petrecerea sărbătorilor de iarnă și a vacanței de Crăciun.

După îmbarcare, am constatat că avionul era aprope plin, dar spre surpriza mea plăcută cele două scaune de lângă mine erau neocupate. M-am așezat la geam, pregătit să observ tot ce se putea vedea  jos; era o zi senină cu atmosfera  clară și era prima dată când traversam teritoriul SUA din sud vest  spre nord est pe lumină. Când venisem a fost întuneric pe întreaga durată a zborului.

Așezat comod în scaunul din avion, mă gândeam cu un aer senin că sunt foarte aproape de casă, că în 12 ore voi ajunge din nou la București, deși urma să mai fac două escale: una la New York peste câteva ore și a doua la Viena în ziua următoare, pe 12 decembrie.

Într-adevăr în prima parte  a zborului se vedea foarte frumos, descopeream orașul văzut de sus și împrejurimile lui, după care am avansat spre inima deșertului  cu peisajul său arid și puțin populat, am văzut și Marele Canion cu panglica albastră a fluviului Colorado, șerpuind pe fundul hăului străjuit spectaculos de imenșii pereți de stâncă roșiatică.

Eram fascinat de imaginea imenselor spații nelocuite, la distanțe foarte mari unele de altele se vedeau ferme a căror imagine o știam din filme și din pagini ale revistei de geografie National Geografic. Am survolat zona orașului Chicago din statul Illinois și zona marilor lacuri.

În avion ni s-a servit masa de prânz al cărei cost era inclus în prețul biletului de avion, atmosfera era foarte plăcută, personalul de bord era foarte amabil, primele două ore petrecute în avion au fost foarte relaxante, zborul până la New York dura 3 ore și ajunsesem în nord deasupra statului Michigan, atmosfera devenise mult mai puțin transparentă, eram deasupra unui strat gros de nori albi și văluriți ce aminteau de crestele înzăpezite ale vârfurilor de munte.

– Ce se întâmplă doamnă, nu am înțeles mesajul:

– Aeroportul JFK din New York este indisponibil din cauza gheții și a vremii și vom fi nevoiți să aterizăm la Philadelphia.

– Bine, dar eu am legătură peste oră spre Viena?

-Toată lumea are legături, stați liniștit, o să avem grijă de dumneavoastră,    mi-a răspuns precipitată, după care s-a îndepărtat grăbită.

În avion s-a aprins semnalul legați centurile, nimeni nu se mai putea deplasa de pe scaun, și se auzea doar rumoarea generată de comentariile și îngrijorările pe care și ceilalți le exprimau în conversațiile lor și în dialogurile cu personalul de bord.

Dintr-o dată, plutirea lină a păsării de oțel și aluminiu a încetat, au apărut frecvent golurile de aer iar înaintarea se asemăna cu zdruncinăturile înregistrate de o mașină care parcurge în mare viteză un drum foarte accidentat, plin de gropi. Din partea echipajului se repetau  îndemnurile la calm și la răbdare și treptat în cabină s-a lăsat o liniște apăsătoare încărcată de emoțiile și spaimele resimțite de toți. Un plâns de bebeluș, care părea că simte și el starea de îngrijorare, spărgea această liniște în ciuda eforturilor părinților de a-l potoli. Eram deasupra orașului Detroit și coboram de acum nu spre New York ci spre noua noastră destinație de ocazie, aeroportul internațional din Philadelphia.

Concentrat și foarte atent la ce se întâmplă, auzeam șoaptele  rugăciunilor rostite în fața și în spatele meu. Zborul în aceste condiții a durat aproape o oră după care urma să aterizăm.

Aterizarea în Philadelphia a fost o adevărată probă de profesionalism din partea echipajului: dinspre ocean vântul sufla cu foarte mare putere, mai erau și golurile de aer, pe măsură ce se reducea altitudinea și ne apropiam de oraș se vedeau construcțiile foarte înalte, zgârie norii de care ne apropiam tot mai mult și pe deasupra cărora trebuia să trecem în zbor. Echipajul făcea eforturi să mențină avionul orizontal, înfundat în scaun priveam cum ba una ba cealaltă din aripi se curba periculos în impresia mea, era redresată după care fenomenul se repeta pe cealaltă parte  și deși aveam mare încredere în funcționarea  întregului format din echipaj și aparat, tresăream de fiecare dată îngrozit ca nu cumva o aripă să atingă înaltele vârfuri ale clădirilor survolate. Aterizasem de multe ori până atunci dar niciodată nu am asistat la desfășurarea operațiunii, și nu am trăit această desfășurare cu atâta  emoție și groază.

În timpul acestor manevre dificile de apropiere pentru aterizare, în avion s-a așternut la început o liniște de mormânt, spartă brusc de hohotele de râs ale celor doi studenți, care întâmplător ocupau celelalte trei locuri de pe același rând cu mine, și pe care se părea că toate mișcările de pasăre rănită pe care le făcea avionul îi amuzau. Îi priveam surprins și mă gândeam că nu era un râs de bucurie, ci mai degrabă o descărcare spasmodică, care acoperea, sub aerul de bravură adolescentină, starea de teamă și de neliniște, mascată de această manifestare nefirească.

Piloții au reușit aterizarea cu bine, un oftat general de eliberare a tensiunii și un ropot de aplauze le-au răsplătit performanța și competențele. Aeroportul era plin de avioane, toate programările inițiale erau dereglate și au fost nevoiți să parcheze în acea aglomerație undeva destul de departe de clădirea aeroportului, într-o zonă de margine.

Niciodată nu am văzut până atunci atât de multe avioane îngrămădite, intrate parcă unele în altele foarte aproape, dirijate cu mare precizie. Vântul bătea atât de tare încât și după aterizare se puteau observa deplasările aripilor în plan vertical și se resimțea vibrația întregii structuri. Afară din avion era foarte frig și am fost nevoiți să așteptăm două ore până când au fost create condițiile pentru a coborî și a fi duși în aeroport într-o sală de așteptare unde ne-au fost aduse și bagajele, pe care a trebuit să ni le identificăm și să le luăm fiecare pentru ca nu cumva să se rătăcească.

Ajunși în sala de așteptare din aeroport ni s-a spus că transferul de la Philadelphia la New York va fi făcut cu autocarul și că trebuie să avem răbdare să așteptăm sosirea acestui mijloc de transport terestru. Între Philadelphia și New York distanța este de aproximativ 150 Km. În aeroport era de asemenea rece, am desfăcut geamantanul, am îmbrăcat un pulover și am îmbrăcat geaca de iarnă. În numai câteva ore îmbrăcămintea mea de iarnă devenise folositoare și adecvată condițiilor. Mă uitam cu compasiune și cu tristețe la unii din colegii din grup care nu aveau haine groase în bagaje și tremurau de frig, se mișcau tot timpul pentru a se mai încălzi.

Am intrat în sala aeroportului în jurul orei 8 seara iar așteptarea autocarului a durat mai bine de 2 ore. De fapt au venit, în jurul orei 22, câteva autocare cu locuri mai puține în care ne-am îmbarcat împărțindu-ne în grupuri. Îmbarcarea s-a făcut pe baza listei de pasageri sub asistența personalului de bord.

Șoferul microbuzului în care am urcat era un individ scund, rotofei, cu ochi foarte vii și plin de viață. El ne-a ajutat la depozitarea bagajelor în spațiul rezervat și, fiind foarte deschis, l-am întrebat dacă pot să mă așez pe scaunul de lângă el  deoarece nu am mai fost niciodată la New york.

– Ești invitatul meu, mi-a răspuns cu un zâmbet larg pe buze.

Ne unea, pe toți pasagerii, un interes și o dorință comună: să ajungem sănătoși pe Aeroportul JFK și să reușim să ne continuăm cu bine drumul spre destinațiile spre care am pornit împreună din Phoenix.

Ne-am urcat în autocar și, după o ultimă verificare, simpaticul șofer a pornit  cât a putut de repede.

Stați liniștiți, am spus râzând, eu sunt ghidul dumneavoastră, sunteți pe mâini bune. Aveți grijă însă că eu vin din țara lui Dracula.

Am parcurs 10-12 Km, iar din spate se auzea un murmur tot mai intens presărat cu întrebări și discuții între pasageri, după care l-am văzut pe șofer că se uită spre mine cu o față răvășită și îmi spune:

– Ups, am greșit drumul, trebuie să ne întoarcem! și atunci am înțeles nedumeririle din spate, erau pasageri care cunoșteau orașul.

A întors mașina la prima ocazie și am refăcut înapoi kilometrii parcurși, după care ne-am înscris pe direcția corectă. Era târziu, se apropia miezul nopții. La jumătatea distanței dintre cele două orașe am făcut o pauză în parcarea unei stații de alimentare cu carburant în care funcționa un restaurant Mac Donald  cu program non-stop, pentru a putea mânca ceva. Am intrat toți înăuntru și s-a format  coadă pe lângă care am trecut și am făcut o vizionare a ofertelor fiind interesat bineînțeles și de prețuri. M-am lămurit repede după care m-am așezat la o masă mai lăturalnică așteptându-mi colegii să servească produsele cumpărate.

La un moment dat din grupul nostru s-a desprins un domn, cu figură de intelectual, care purta o pereche de ochelari cu dioptrii mari. După aspect îmi era clar că era indian la origini, îmbrăcat în costum cu cravată, foarte corect, și a venit la mine cu un zâmbet prietenos zicând:

– Pot să vă ofer ceva de mâncare? Vă rog să veniți și să alegeți ce doriți?

Surprins, am roșit, i-am mulțumit și i-am spus că nu-mi este foame, am mâncat în avion și îmi este suficient:

– Vă rog, a insistat, este plăcerea mea, vă dau și cartea de vizită și veți putea să îmi înapoiați banii prin poștă dacă gestul meu vă deranjează.

– Am luat cartea de vizită, i-am mulțumit din nou și l-am refuzat încă o dată, cât am putut de politicos, rugându-l să nu insiste.

S-a scuzat și s-a retras, zâmbind stânjenit. Și acum când scriu aceste rânduri simt cum un val de sânge îmi inundă obrajii, și tresar interior la amintirea delicateții acelui om.

Când am ajuns la New York, l-am rugat pe șofer să îmi spună, în limita posibilului, pe unde intrăm și trecem. Am reținut că mi-a spus despre Tunelul olandez, dar era întuneric și nu se putea vedea mare lucru din oraș. Ce m-a șocat în acea noapte rece de iarnă a fost imaginea unui biciclist care pedala liniști pe una din străzi.

Am ajuns la terminalul de plecări interne de pe JFK, unde ne-ar fi lăsat avionul din Phoenix în jurul orei 130. Era un ger tăios, ninsese mult și era un strat gros de zăpadă, iar dinspre ocean sufla un vânt aspru, ce amintea de iernile geroase din copilărie și de imaginile din filme despre iernile siberiene.

Ne-am luat fiecare bagajul și am intrat la un ghișeu de informații al companiei TWA unde am primit fiecare câte o pernă și o pătură și ni s-a recomandat să ne găsim un loc, pentru a ne întinde până mâine dimineață. Pe suprafața acoperită cu mochetă albastră a podelei din acea sală erau întinși oameni care dormeau sau încercau să doarmă, pereții acelei mari încăperi erau din sticlă groasă și în anumite zone nici nu acopereau totul până la podea.

Am căutat un locșor mai adăpostit, mi-am  așezat valiza, peste ea, am pus perna primită și, învelit în pătură, m-am întins și eu așteptând sosirea dimineții salvatoare, plin de neliniște și îngrijorări. S-au făcut mai bine de 12 ore de la plecarea din Aeroportul din Phoenix, drum care în condiții normale se făcea în trei ore de zbor, confortabil.

Gândeam POZITIV, ca și Scarlett O’Hara,  „Mâine va fi o nouă zi!”

Partea a VIII-a

Întoarcerea. Drumul New York -Viena-București

În mod normal ar fi trebuit, conform biletelor, să plec din New-York spre Viena la ora 18 în ziua de 11 decembrie 1993, iar noi am ajuns conform relatării anterioare la 130, pe data de 12, practic în noaptea de sâmbătă spre duminică. Încercarea de a mă odihni pe podeaua rece a acelei uriașe încăperi s-a dovedit a fi o iluzie. Totuși în cele câteva ore care au trecut până în jurul orei 7, am ațipit de câteva ori în reprize de somn agitat, bântuit de neliniști și îngrijorare. Nu știam cum mă voi descurca cu formalitățile de îmbarcare, cu actualizarea biletelor, dar mai ales nu aveam bani, ceea ce îmi crea o stare de stres. Înțelegeam mai bine ca oricând de ce se spunea în popor că „Sărac înseamnă pe jumătate bolnav!”.

Dimineața, am predat pătura și perna primite, am reușit să merg la un Rest Room și să mă spăl pe față și pe ochi și, revigorat, mi-am luat geamantanul și am ieșit în aerul rece de afară, urmând aleea înzăpezită care ducea de la terminalul de plecări interne spre terminalul de plecări internaționale unde trebuia să fac din nou formalitățile pentru rezervarea locului pentru avionul de după amiază; totul se decala deocamdată cu 24 de ore.

Ajuns în sala de plecări a terminalului, am identificat rândul la care se aștepta pentru ghișeul companiei Trans World Airlines (TWA). Și aici era o aglomerație de nedescris, pe jos, pe suprafața acoperită cu mochetă albastră erau încă întinși mulți pasageri, având alături bagaje, așa cum dormiseră sau încercaseră să doarmă în cursul acelei nopți nebune.

Coada la ghișeu era foarte lungă, trebuia să mă înarmez cu multă răbdare și să îmi adun puterile pentru a-mi păstra calmul și luciditatea. În grupul cu care am venit în microbuzul care ne-a adus de al Philadelphia erau și Dennis Kajala, profesor de drept la Universitatea din Tucson și Paolo, un tânăr și entuziast inginer automatist, șeful rețelei de calculatoare la Politehnica din Milano. Am plecat împreună în acea dimineață și mă bucuram că erau amândoi foarte prietenoși și, în plus, ne-a fost ușor să găsim subiecte comune de conversație, plecând de la fireștile comentarii pe marginea întâmplărilor acelei zile până la aspecte de cultură generală și informații despre viețile și activitățile noastre.

În timp ce coada șerpuită avansa în pas de melc, îmi aduc aminte de un tânăr, cred că era student după înfățișare și atitudine, care dormea pe jos alăturat cozii la bilete; s-a trezit buimac,  s-a frecat la ochi, a privit intrigat în jur  după care a rostit cu putere dar pe un ton șugubăț:

– Ce dracu căutați voi toți în patul meu?

Un hohot general de râs ne-a cuprins pe toți cei din jur, ironia acelui protest a înveselit puțin frunțile încruntate de oboseala de peste noapte și problemele inerente generate pentru fiecare de acea severă perturbare de moment a cursului normal al vieții. Mă gândeam că, la noi în popor, atitudinea acelui tânăr inspirat și cu un ascuțit simț al umorului intra în categoria de comportament salvator care face haz de necaz pentru a trece mai ușor peste momentele critice ale vieții.

A durat mai bine de 3 ore parcursul anevoios al acelei cozi șerpuitoare până am ajuns la ghișeu. Din spatele acelui ghișeu mă privea o funcționară obosită și tracasată, dar care nu a uitat să afișeze zâmbetul profesional și să îmi răspundă foarte amabilă la salut:

– Bună dimineața domnule!

– Călătoresc la București, prin Viena, am spus!

 Am pus bagajul pe bandă pentru cântărire și i-am înmânat biletele. Între New York și Viena aveam bilet la Bussines Class, iar de la București la Viena la clasa economic. Mi-a luat biletele mi-a eliberat tichetul de îmbarcare, mi-a pus eticheta pentru bagaj pentru destinația București și mi-a restituit documentele; făcea totul foarte repede, fiind presată de dimensiunea cozii. Văzându-mi biletul nu a uitat însă să îmi spună cu un zâmbet larg:

– Bucurați-vă de Ambassador Club din aeroportul nostru.

Era prima dată când călătoream cu bussiness class și nu citisem pe bilet avantajele oferite, așa că nu știam că acel club, recomandat la ghișeu, era un fel de sală de așteptare Clasa I de la gară, cu niște posibilități de relaxare și de servit băuturi alcoolice, răcoritoare, dulciuri și snack-uri etc., de mare diversitate, al căror cost era acoperit de prețul biletului. Am aflat toate acestea abia 11 ani mai târziu când am efectuat o călătorie la Bussiness Class, pe distanță foarte mare. M-am dus în dreptul restaurantului unde scria Ambassador Club și când am văzut prețurile afișate în vitrină, gândindu-mă că trebuie să plătesc, bineînțeles că am dat înapoi și nu am îndrăznit să intru.

La plecarea de la ghișeu nu am avut perspicacitatea de a verifica toate documentele restituite, operație pe care am făcut-o de abia după vizionarea vitrinei despre care am vorbit. Surpriza neplăcută pe care am avut-o a fost să constat că funcționara nu mi-a eliberat și tichet de îmbarcare pentru cursa Viena –București. Am intrat în panică, mă gândeam că voi fi într-o mare încurcătură la Viena, de unde urma să plec la numai o oră după sosire. Drumul meu de întoarcere continua să îmi ofere  peripeții ca într-un film cu regie proastă, plină de neprevăzut. Am fost nevoit să mă așez din nou la coada imensă, am stat însă mai puțin de data asta, circa o oră și un sfert. Ajuns din nou la ghișeu, nedumerită, doamna drăguță m-a întrebat despre ce este vorba. I-am explicat problema, a pus mâna pe telefon, s-a uitat în calculator apoi și, după vreo 10 minute de așteptare, mi-a zâmbit din nou eliberator și mi-a înmânat tiketul de îmbarcare de care aveam nevoie. M-am scuzat pentru neatenția mea, s-a scuzat și ea pentru eroare, imputând graba și stresul, după care, în sfârșit, am respirat ușurat: știam că de acum totul este o chestiune de răbdare și, în mod normal, dacă nu va apărea nimic neprevăzut, la ora 6 după amiază voi reuși să mă îmbarc pentru Viena.

După rezolvarea și a acestei încurcături m-am reîntâlnit cu Dennis și cu Paolo. Se făcuse deja ora 1 după amiază, și la propunerea lor am intrat împreună la un restaurant pentru a servi masa. Dennis înțelesese că eu stau modest cu banii din discuțiile anterioare în care le-am povestit și lor cum de am ajuns eu să particip la Simpozionul ținut în Scottsdale, neuitând să le menționez și toate peripețiile prin care am trecut.

Am acceptat de data aceasta invitația lor, mai ales de dragul conversației și a sentimentului de înțelegere și solidaritate pe care îl simțeam din partea fiecăruia.

Dennis era un om inteligent, sensibil și foarte deschis, se vedea în comportamentul și în atitudinea lui știința comportamentului cu oamenii, o tehnică aparte a comunicării, rafinate și perfecționate în anii de activitate la catedră și în munca cu studenții. Știa să asculte, era receptiv la ceea ce i se spunea și, la nou, dar mai ales era foarte clar și elocvent atunci când spunea ceea ce credea că trebuie spus. Era un om matur cu o bogată experiență de viață și cu mari disponibilități sufletești. La Universitate, preda dreptul proprietății intelectuale, protecția drepturilor de autor, iar mie îmi era oarecum familiară materia deoarece după primii ani de stagiatură în perioada 1986-1990, am lucrat la IDEB atât ca inginer de exploatare în cadrul secției PRAM, cât și ca responsabil pentru activitatea de invenții și inovații din întreprindere, alocată în cadrul serviciului tehnic, misiune pentru care am făcut cursuri de pregătire și perfecționare pe această temă, atât cu personalul specializat din cadrul Ministerului Energiei Electrice, cât și sub îndrumarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci-OSIM, un curs de câteva luni cu scoatere din producție, organizat în cadrul centrului de pregătire a cadrelor CEPECA din Băneasa. Iată de ce mă interesau toate părerile și lucrările lui privind îmbunătățirea legislației în acest domeniu și modalitățile de aplicare în practică în SUA în contextul economiei de piață care era în curs de introducere și în societatea românească a vremii. Discuțiile cu el pe această temă erau pentru mine, dornic de cunoaștere și înțelegere  cât mai corectă și completă a lucrurilor, ca  o prelungire pe alt teritoriu al efortului de instruire pentru care venisem la acel eveniment. Dennis era un om de statură medie, brunet, cu o față triunghiulară, cu trăsături puternic masculine, purta ochelari de vedere și îmi amintea în aspect și în  atitudine  de talentatul și cunoscutul actor, scriitor, comedian și regizor de film, Woody Allen.

Paolo  era total diferit, era un tânăr inginer, foarte entuziast, îndrăgostit de profesia sa, și lucra așa cum am spus ca administrator al rețelei de calculatoare din cadrul Universității Politehnice din Milano. Primul lucru care m-a întrebat a fost dacă am adresă de poștă electronică, de e-mail. În primul moment, am fost derutat deoarece la birou aveam un calculator personal, echipat cu procesor 486 care încă nu era legat în rețea, nu lucrasem niciodată cu e-mail, el a fost primul om care mi-a vorbit despre această cale de comunicare.

Era adevărat că nu a durat foarte mult până când am avut acces la internet și am primit și o adresă de e-mail oficială și posibilitatea de a-mi crea un cont personal de e-mail.  Paolo era un tânăr simpatic, înalt și suplu, cu o față cu trăsături regulate, avea aerul unui actor de cinema de succes, vorbea mult și numai despre calculatoare și viitorul lor, era convins că informatica și calculatoarele combinate cu dezvoltarea continuă a tehnologiilor de telecomunicații vor accelera evoluția tehnicii și științei și vor aduce progrese în economie și în toate domeniile vieții sociale. Era tonic și plăcut să îl ascuți. Am făcut schimb de cărți de vizită dar nu am ținut legătura și nu am mai avut ocazia să ne întâlnim vreodată în toți acești ani.

Cele câteva ore petrecute împreună au fost deosebit de plăcute și interesante. Paolo avea avion spre Milano după plecarea avionului nostru spre Viena deoarece și eu și Dennis mergeam la Viena de unde el urma să plece în Slovacia, la prietena lui, pentru a petrece împreună sărbătorile și vacanța de iarnă, iar eu urma să plec acasă la București. Spre marea mea bucurie, și el avea bilet la Bussiness Class, iar la ghișeu am primit locurile unul lângă altul ceea ce ne-a oferit o bună ocazie de a continua conversația și de a ne cunoaște mai bine.

Înainte de a ne îndrepta spre poarta de îmbarcare, atât eu, cât și Dennis ne-am luat la revedere de la Paolo, eu i-am mulțumit și i-am spus că mi-a făcut mare plăcere să îl cunosc, să stăm de vorbă și să petrecem împreună momentele de neuitat ale acelei zile. I-am urat mult succes în carieră și în viața personală.

După îmbarcare, zborul până la Viena a decurs fără probleme, a fost chiar o mare plăcere, condițiile și tratamentul oferit de companie pasagerilor de la Bussines class a fost pe măsura prețului și a notorietății companiei TWA.

În timpul celor 8 ore de zbor, am stat de vorbă pe îndelete cu Dennis. I-am povestit despre mine despre parcursul meu profesional, menționându-i și preocupările privind promovarea mișcării de realizare a invențiilor și inovațiilor și curiozitatea și interesul meu pentru domeniul juridic în care el era specializat. Am vorbit și despre viața personală, relatându-i faptul că, deși aveam o căsnicie fericită de mai bine de 13 ani, nu aveam copii ceea ce o consideram o mare neîmplinire.

Stârnit sau poate stimulat de deschiderea mea, mi-a vorbit și el despre activitatea lui profesională, despre domeniul juridic al protecției proprietății intelectuale, despre legislația aplicabilă în SUA, opiniile lui critice și propunerile și preocupările sale de-a lungul timpului de îmbunătățire a cestei legislații. Pentru mine, era foarte interesant, deoarece, așa cum am mai spus, explica totul foarte clar, profesoral și mă bucuram să constat că înțeleg un teritoriu al cunoașterii și activității umane atât de diferit de profesia și calificarea mea de bază.

Mi-a mai spus și faptul că și viața lui personală  semăna oarecum cu a mea, deoarece fusese căsătorit timp de 15 ani cu o japoneză, fără să reușească să aibă copii împreună. Mi-a vorbit despre cât de complicată este viața de familie în condițiile în care există mari diferențe culturale care trebuie acceptate și surmontate, cât de dificil a fost să înțeleagă și să se apropie de modul de viață japonez, de fiecare dată când a fost în vizită în Japonia la familia soției pe care o iubea foarte mult. Cu toate strădaniile lor comune, în cele din urmă, căsnicia lor s-a destrămat. A cunoscut-o mai apoi pe Katrina o tânără femeie din Slovacia care trăia și ea drama destrămării unei căsnicii tot după mai bine de 15 ani, din care au rezultat și doi copii, un băiat și o fată aflați la vârsta adolescenței, pe care i-a cunoscut și el în SUA, atunci când s-au întâlnit prima dată. Atât mama, cât și copiii vorbeau bine limba engleză, nu era greu de comunicat, dar existau o serie de probleme de diferențe de mentalitate specifice noii generații. S-a îndrăgostit de Katrina, sentiment împărtășit și de ea, iar acum mergea pentru prima dată în vizită la familia ei în Slovacia; corespondaseră tot timpul și erau hotărâți să se căsătorească, iar ea și copiii să vină și să se stabilească în SUA. Era foarte îngrijorat și emoționat, nu știa cum vor evolua lucrurile, cum va fi primit și, având experiențele anterioare, se gândea că are din nou de înfruntat diferențe de ordin cultural și religios, pentru care îi trebuia mult tact, multă răbdare și înțelepciune.

Dacă cineva ne-ar fi observat și înregistrat conversațiile, ar fi putut jura că suntem doi vechi și buni prieteni, cum de fapt am rămas o bună bucată de vreme, timp în care am corespondat regulat. Îmi aduc aminte că, în acei primi ani care au urmat, m-am bucurat să aflu că s-au căsătorit, că ambii copii au reușit să se integreze în noile condiții și că am primit din parte lui Dennis o poză cu el și cu soția lui la maternitate, la nașterea fetiței lor comune, pe care o păstrez și azi în arhiva personală, ca o dovadă a realității evenimentelor petrecute în acele zile de trăire intensă și a urmărilor plăcute generate de acele evenimente. În ianuarie 1998, când a avut loc următoarea mea vizită în SUA pentru un curs de perfecționare de două săptămâni la Universitatea din Florida, l-am sunat pe Dennis și am avut bucuria unei conversații telefonice, a fost însă ultima noastră luare de contact, viața cu dezvoltările ei tumultoase și neprevăzute nu ne-a mai oferit ocazia de a păstra legătura.

Drumul acela de la New York la Viena, din decembrie ꞌ93, a rămas pentru mine o amintire luminoasă, ca o înșiruire de momente trăite cu strălucire de cristal de diamant din montura unei bijuterii de mare valoare, pe care te strădui să o păstrezi închisă și bine păzită, pentru simpla bucurie de a o revedea din când în când.

După despărțirea de Dennis, în aeroportul internațional din Viena, am mai avut de așteptat una sau două ore, nu-mi mai amintesc precis, până la îmbarcarea pe avionul pentru București.  Acolo, în Viena, ținând cont de lungul drum parcurs, mă simțeam ca acasă, mă gândeam că, la o adică, de aici pot ajunge acasă și pe jos, deoarece Horea a făcut acest drum la împărat pentru drepturile românilor transilvăneni. Totul a decurs fără incidente, iar când am ajuns pe Aeroportul Internațional București Otopeni am răsuflat ușurat, mai zburasem de multe ori dar acea aterizare m-a bucurat cel mai mult, mi se părea că trecusem printr-un șir de  încercări menite să marcheze pragul atingerii maturității depline. Eram foarte obosit pentru a ajunge acasă cu autobuzele. A mai durat două ore, aveam și un sentiment de culpabilitate pentru că nu am putut  să comunic și să o informez pe soția mea care, eram convins că își făcuse multe griji.

Ecourile și concluziile acestei experiențe, așa cum s-au derulat și formulat ele, voi încerca să le sintetizez în câteva pagini viitoare ce vor încheia istoria acestei deplasări memorabile pentru mine.

Partea a IX-a

Ecouri imediate, comentarii și concluzii

Conform programului inițial, trebuia să ajung în București, pe Aeroportul Internațional Otopeni, duminică pe 12 decembrie 1993, în jurul orei 14. Evenimentele care s-au petrecut au condus, în cele din urmă, la o decalare cu exact 24 de ore, fapt pentru care am ajuns luni, 13 decembrie la ora 14.

Luni trebuia să încep serviciul la ora opt dimineața; colegii mei de birou mă așteptau cu nerăbdare să le povestesc cum a fost, ce am aflat, ce se poate aplica la noi sau se poate cuprinde în strategiile și politicile energetice, pe care noi eram chemați și desemnați să le elaborăm, în serviciul în care lucram, din punctul de vedere al sistemelor de tarifare a energiei electrice și energiei termice.

Vestea că nu am sosit, că nu m-am prezentat la serviciu și nici nu am comunicat nimic, a generat o stare de agitație și nedumerire pentru foarte mulți colegi. Directorul DSDE, când a aflat, l-a rugat pe șeful meu să ia legătura cu soția mea și să se informeze pentru a putea. la rândul dumnealui. să informeze conducerea RENEL. Când a aflat de la soția mea că nici ea nu știe ce s-a întâmplat, au început să se nască tot felul de supoziții, unii având experiență cu deplasările, cum era și șeful meu de serviciu, ținând cont că era iarnă și că se puteau schimba oricând condițiile meteorologice, erau convinși că este vorba de o întârziere cauzată de fenomene neprevăzute. Alții credeau că am decis să nu mă mai întorc.

Ajuns acasă, cu mijloacele de transport în comun, eram  frânt de oboseală. Dar eram în același timp foarte fericit, mi se părea că vin după o mare încercare a destinului. După bătălia cu dificultățile întâmpinate, primul lucru pe care l-am făcut a fost să pun mâna pe telefon și să o sun la serviciu pe soția mea, pentru a-i comunica sosirea, pentru a-i risipi grijile și a o informa că totul este în regulă. După un duș fierbinte, m-am băgat în pat, eram la mine în cel mai confortabil și liniștitor loc din lume, înconjurat de lucruri dragi și de toată atmosfera de pace și siguranță. Totul era în ordine, în casă era curat și toate erau aranjate la locul lor de Adi, cu mare grijă și mare știință și cu preocuparea de a crea cea mai primitoare atmosferă posibilă. În conversația telefonică am rugat-o să nu anunțe la serviciu la mine, deoarece le voi spune eu în ziua următoare toate detaliile și explicațiile de cuviință. Am adormit buștean, un somn odihnitor, ca în anii copilăriei în casa părintească.

A doua zi, dimineața, imediat ce am intrat în birou, am observat că pe masa mea de lucru se întindea un fax pe care regretatul meu coleg și prieten, pe atunci director al direcției de personal, scrisese: „D-lui Indre, F.F.f. urgent” și semnase cu semnătura lui inconfundabilă, lăbărțată pe 3 spații.  Mi-au revenit în minte spusele șoferului de taxi care m-a dus de la aeroport la Hyat Regency, și mi-am dat seama o dată în plus ce bogată experiență de viață avea acel om simplu și cumsecade. Era fax-ul de la USAID prin care Shelly Irby comunicase datele privind hotelul la care urma să fiu cazat. Împreună cu șeful meu m-am prezentat la domnul director al DSDE și le-am relatat toate pățaniile, explicând cauzele pentru care am întârziat. Calm și foarte echilibrat, directorul m-a ascultat cu răbdare și interes, după care mi-a zâmbit și mi-a spus:

– Bine ai venit, aștept să redactezi raportul de deplasare pentru a-l putea prezenta conducerii. Sunt convins că va fi interesant și folositor. Mă bucur mult că te-ai întors sănătos și fără probleme și îți doresc în continuare mult succes.

– Vă mulțumesc, domnule director, am răspuns fericit că nu mi-a reproșat nimic și convins că va informa corect conducerea regiei despre cele întâmplate.

Raportul de deplasare l-am redactat de mână și l-am  dat dactilografei pentru introducere în calculator și tipărire. Așa era modul nostru de lucru atunci, astăzi meseria de dactilograf aproape a dispărut. Mi-au ieșit 16 pagini scrise de mână. Folosind însemnările proprii și documentația am explicat destul de detaliat conținutul prezentărilor, încercând să subliniez aspectele de noutate și posibil de a fi puse în practică și în activitatea noastră viitoare. Era un raport neobișnuit, detaliat și redactat foarte cursiv, plăcut la lectură, în care se vedea lipsa mea de experiență în redactarea unui astfel de document. Directorul DSDE, după ce l-a citit și l-a aprobat, ne-a cerut să transmitem o copie la Direcția tehnică din cadrul DGTDE (Direcția Generală de Transport și Distribuție a Energiei Electrice) a RENEL. Directorul direcției tehnice a DGTEDE, care mă cunoștea deoarece lucrasem împreună și la IDEB și la DGTDEE, m-a sunat și m-a felicitat, spunându-mi că a dispus să fie difuzat la toate cele 42 de Filiale de rețele electrice din cadrul RENEL. I-am mulțumit și m-am bucurat că efortul și strădania mea nu au fost zadarnice, că au avut ecou și poate au folosit celor care au avut curiozitatea să îl citească.

Acum, de la înălțimea vârstei și a poziției de pensionar, poate puțin prea nostalgic, nu pot să închei relatarea istoriei acestei deplasări de referință pentru mine, fără a trimite un gând de mulțumire și recunoștință către toți cei care au făcut posibilă trăirea acestei experiențe de neuitat, din țară și din afară, către oameni cu care mi s-a intersectat în mod fericit existența, care, prin acțiunile și deciziile lor, au contribuit și ei, conștient sau nu, voit sau întâmplător, la formarea mea ca om și ca specialist în domeniul fascinant și de foarte mare importanță economică și socială al industriei energetice din România.

Mulți dintre aceștia ne-au părăsit pentru totdeauna, cu unii dintre ei mă mai întâlnesc în visele mele nocturne, mă surprind în fragmente, de acțiuni, de ședințe, de discuții aprinse care îmi par aievea și, pe măsură ce înaintez în vârstă, mă vizitează tot mai frecvent. Sunt însă și mulți pe care încă îi mai întâlnesc cu mare drag și cu multă plăcere și cu care mai colaborez în cadrul activităților organizate de CNR-CME. Prin posibilitatea oferită de CNR-CME de publicare a primelor episoade ale acestei „istorii” în paginile Mesagerului Energetic la rubrica Pasiuni și preocupări extraprofesionale nutresc speranța că voi aduce un strop de nostalgie pe chipul celor ce, implicați atunci, vor retrăi anii aceia de mare optimism și sinceră implicare.

În zilele astea,  tot documentându-mă, am descoperit că profesorul Dennis Karjala1, nu Kajala, cum era în memoria mea, s-a stins în 2017, la 78 de ani (era născut în 1939). Pe wikipedia și pe internet, am găsit multă informație despre el și despre lupta lui în Senatul SUA pentru a stopa o lege incorectă, în opinia lui, privind extinderea termenului de Copy right pentru produsele software2. Le-am citit, cu ochii aproape în lacrimi; atunci când ne-am cunoscut, urma să împlinească, pe 19 decembrie, 54 de ani. Era foarte îndrăgostit de viitoarea sa soție, Katarina, cu care a mai avut un copil, pe lângă cei doi ai ei pe care tot el i-a crescut. Dar, cel mai interesant lucru, cea mai interesantă oarecum potrivire, este că, initial, a făcut studii de inginerie electrică, a luat Masterul, a făcut Doctoratul și de-abia după aceea a făcut dreptul și a ajuns unul din marii profesori americani în dreptul protecției proprietății intelectuale. Am înțeles, de atunci, că era un om special, aparte înzestrat, vorbea japoneza, a predat la universitatea din Tokio, vorbea germana, a predat și a făcut cercetări la Berlin, engleza, franceza și mai apoi slovaca. Eu cred că a fost unul dintre cele mai mari daruri ale vieții mele întâlnirea cu el, faptul că mai bine de 5 ani am corespondat prin scrisori, chiar dacă, în final, am întrerupt total această legătură sub presiunea vieții și a timpurilor.

În cariera mea, au urmat foarte multe deplasări, am reprezentat, în evenimente de mare diversitate, interesele și poziția RENEL, CONEL, Ministerului Economiei și Industriilor, ale SC Electrica și Translectrica. Am întâlnit, în aceste experiențe, sute de oameni, foarte calificați, oameni interesanți,  de mare valoare umană și profesională, dar nici una din aceste experiențe existențiale nu a avut dimensiunea sufletească și umană a acestei deplasări la capătul lumii, mai exact, în centrul lumii noastre moderne, America. Cu siguranță, fiecare ar merita analizată și rememorată, fiecare a avut specificul, dificultatea, emoțiile și valoarea ei și, poate, dacă timpul, sănătatea și puterile îmi vor îngădui, voi mai împărtăși din aceste fragmente de viață.

Această deplasare într-o lume știută, dar necunoscută și neexplorată niciodată de mine și de pașii mei, a constituit însă prima mare înfruntare a necunoscutului, în și din viața mea activă de inginer în domeniul energiei, fascinantă și importantă pentru atunci și pentru acum, pentru ce va fi urmat și pentru ce va fi rămas, pentru acel trecut și pentru acest viitor.

Gheorghe Indre

 

1  https://en.wikipedia.org/wiki/Dennis_Karjala

2  https://apps.law.asu.edu/files/faculty/cvs/karjaladennis.pdf