BULEVARDUL

Vasile MUNTENIȚĂ

În Brăila, când spuneai că te plimbi sau locuieşti pe bulevard, toată lumea ştia că este vorba despre Bulevardul Carol sau Karl Marx sau… cum s-o mai fi numit el de-a lungul anilor.
Cu toate astea, în oraş mai erau încă vreo două străzi mai largi, care erau numite şi ele tot bulevarde.
În vremea copilăriei mele, bulevardul era ca un parc imens. Era ca o panglică verde, prinsă cu un capăt de malul Dunării, care, după ce descria un semicerc perfect, ajungea iar la Dunăre, cu celălalt capăt.
Trotuarele şi aleile de pe mijlocul bulevardului erau umbrite de salcâmi înalţi şi bătrâni. Printre ei își făceau veacul o mulțime de alte soiuri de arbori, arbuști și flori care-ţi încântau privirea, prin forme și culori. Bătrânii spuneau că negustorii și marinarii care poposeau pe la noi aduceau și răsădeau feluritele plante care, odată cu primăvara, colorau cosmopolit orașul.
Chiar daca veneau de pe nu ştiu care meleaguri, mai calde sau mai reci, la Brăila toate plantele lumii îşi găsiseră, atât o atmosferă foarte primitoare, dar şi nişte oameni grijulii şi cu mare drag pentru frumos.
Case mari, boiereşti, străjuiau bulevardul de o parte şi de alta. Fiecare casă avea frumuseţea, mărimea dar şi specificul ei arhitectural, după câtă dare de mână avea proprietarul, dar şi după etnia sau originea acestuia. Curţile largi şi bine întreţinute erau pline cu pomi fructiferi, salcâmi, platani sau castani, dar şi cu o puzderie de ronduri cu flori de toate culorile. Toate acestea, completau decorul de crâng, înverzit al bulevardului.
Nu rare erau curţile în care vedeai şi câte un brăduţ mai plăpând sau chiar mai falnic.
Dacă era să cauţi pe cineva sau să trimiţi pe vreun străin la vreo adresă, nici nu era nevoie să ştii numărul casei şi nici cum arăta aceasta, era suficient să-i spui :
– Vezi matale gardul ăla negru din fier forjat, unde-i salcâmul ăla înalt? Ei, acolo-i familia Tănase.
Sau
– Bre nene, vezi matale, poarta aia mare şi gardul roşu de cărămidă? Ei, acolo stă dom’ Gane machedonu’.
Gardul era alt chichirez care dădea culoare şi armonie casei şi străzii. Noi, copiii, abia aşteptam să iasă în primăvară primele cireşe sau să se pârguiască zarzărele, prunele, corcoduşele şi altele câte mai creşteau prin toate curţile. Cunoşteam foarte bine toate casele, dar mai ales gardurile. Ştiam exact ce pomi fructiferi erau în spatele lor, dar şi cât de greu sau uşor era să le escaladezi. Ştiam şi dacă stăpânul casei este un om mai bun sau vreun zgârâie brânză. Ne cam feream să fim alergaţi până la Piaţa Mare, doar pentru câteva acrituri de mere verzi sau caise pline cu viermi, şterpelite la ceas de seară sau chiar în miezul zilei, când lumea bună îşi făcea somnul de frumuseţe.
În vremea când bulevardul era încă întreg, locuiam în casa aceea care rămăsese singura nedemolată după construirea primelor blocuri. Chiar dacă era o clădire plăcută şi încă se ţinea bine, clădirea nu avea vreo importanţă mai mare decât altele, care fuseseră deja demolate. Mulţi se întrebau atunci, care ar fi fost secretul menţinerii ei „în picioare”.
Secretul era simplu. Acolo încă mai locuia un important fost comunist ilegalist, care nu voia să plece în ruptul capului din casa în care locuise vreo 30 de ani. Până la urmă l-au convins şi i-au repartizat un apartament, evident cu spaţiu excedentar, la unul din blocurile din aceeaşi zonă.
Casa avusese şi o curte imensă cu o poartă care dădea în Plevna, o stradă paralelă cu bulevardul.
Noi stăteam undeva în spatele casei, la un demisol. Deasupra noastră locuia domnu’ B, „ilegalistu”.
Credeam că Taică-meu, nici nu ştie cum îl cheamă. Din „ilegalistu”, nu-l scotea.
La mintea mea de atunci, după cum îl descria, dar mai ales după cum îl înjura, credeam că „ilegalist”, înseamnă ceva ca o jigodie de om, bandit, hoţ sau chiar… Doamne fereşte! – mâncător de copii. Mai târziu, după mulţi ani, aveam să realizez, că nici nu greşeam prea mult.
La faţă, locuia familia M, oameni destul de înstăriți şi cunoscuți în oraş. Domnul M era depanator de radiouri, patefoane şi altele. După cum trăiau, domnul M, avea cred pentru vremurile alea, un salariu destul de bun. Doamna M, pare-mi-se, era soră medicală sau poate funcţionară. Aveau un băiat cam de seama mea pe care îl chema George. De cele mai multe ori, George nu voia să mănânce nimic dacă nu mă chemau şi pe mine la masă. Bineînţeles că nu aşteptam să mă invite de două ori. Veneam cu mare plăcere, bucuros să iau prânzul sau cina cu prietenul şi partenerul meu de joacă. Pentru mine, masa la familia M, era singura ocazie când mâncam pâine albă. De cele mai multe ori mergeam împreună cu George să o cumpărăm.
Nu prea departe de casă, undeva pe Sfântul Constantin, între Unirii şi bulevard, era o brutărie. Franzela albă costa doi lei şi douăzeci de bani. Pâinea neagră era doar un leu. Ai mei cumpărau în fiecare zi numai neagră. Era mai ieftină, dar şi mai săţioasă, după cum ne amăgea maică-mea.
Deşi condiţiile de locuit şi de trai, pentru noi, nu erau dintre cele mai fericite, mulţumesc Lui Dumnezeu, nu am resimţit niciodată vreo discriminare şi nici nu am sesizat că mi-ar fi rămas vreo sechelă. Chiar aş îndrăzni să spun că mi-au fost de mare folos în educaţia şi formarea mea ca om. Am avut întotdeauna un reper, la care să mă raportez, atunci când îmi era mai bine sau mai rău.
Pentru mine atunci, ca în viaţa oricui, era acea perioadă, când singura grijă pe care o aveam, era doar… cu cine sau cu ce să mă mai joc, în ziua următoare.
Lângă noi, până-n Sfântul Constantin, era o casă imensă care avea în curte un atelier de reparat camioane, tractoare și orice fel de maşinărie. Toate astea ni se păreau atunci nişte chestii atât de fantastice, de parcă erau aduse de Făt Frumos sau poate chiar de Zmeul cel urât şi groaznic.
Ore întregi ne învârteam şi ne minunam de acele fiare amestecate şi îngrămădite. Ne cocoţam pe ele, şi le „conduceam” printre toate fantasmele copilăriei. Bârâiam din gura şi ţipam, ca şi cum ne-am fi luptat cu toate făpturile acelea înspăimântătoare, care se arătau doar în mintea noastră. Desigur că de fiecare dată le băteam, de le sărea apa din cap.
Vecinii noştri de alături, aveau şi ei doi băieţi, unul mai mic, iar celălalt mai mare decât noi. Diferenţa de vârstă nu ne împiedica să ne jucăm împreună şi să hălăduim prin toate curţile şi pe toate străzile.
Ar părea de necrezut să spui acum cuiva, că în timpurile acelea, doar dacă aveai noroc, vedeai pe străzi o maşină, două, pe zi.
Un eveniment deosebit și nu foarte rar, era, atunci, prezenţa pe bulevard sau în apropiere, a unei maşinării cu care oamenii îşi tăiau lemnele.
Lemnele şi cărbunii, erau singurii combustibli folosiți pentru încălzire, la care avea acces poporul muncitor, doar pe baza unor cartele. Tot cu cartelă făceai rost şi de gazul pentru lămpile de luminat sau pentru gazierele folosite la gătit.
Cum nu erau nici e-mail-uri şi nici sms-uri, după ce comandai şi plăteai, oricând puteai să te trezeşti în fața porții cu un maldăr de cărbuni sau de lemne. Nu rare erau dialogurile de genul :
– Vecine, sunt ale lu matale?
– Nu vecine! Eu n-am plătit cărbuni. Noi luăm brichete că avem godin.
– Înseamnă, că’s ale noastre.
Maşina de tăiat lemne isca un zgomot şi o hărmălaie care se auzea binişor de la mai multe străzi distanţă.
Până nu își termina treaba, nu plecam niciodată de lângă ciudățenia aia care avea un fierăstrău circular, dar și un fel de daltă imensă. Mișcată în sus și în jos de o bielă-manivelă, dalta despica și mărunțea butucii, atât cât că fie numai buni de băgat în sobă.
De cele mai multe ori părăseam „jucăria” doar aduşi acasă de vreunul din părinţi, care ne „remorca” de urechi sau de freză, până-n faţa porţii.
Aproape de noi, până-n Sfântul Constantin, era o sifonărie. De aici cu numai douăzeci şi cinci de bani, puteai să cumperi un pahar cu sirop de trandafiri. Cum n-aveam întotdeauna atâta bănet, ne mulţumeam şi doar cu câte un pahar de sifon simplu, pe care îl primeam gratis de la dom’ Ghelase sifonaru’.
De altfel, de cele mai multe ori, când aveam la noi nişte mărunţiş, preferam să mergem până-n colţ la tramvaie, să cumpărăm seminţe prăjite. Colţul cu tramvaie, era evident intersecţia bulevardului cu Sfântul Constantin, unde se întâlneau tramvaiele de pe bulevard cu cele ce mergeau spre cimitir. În această zonă, găseai aproape la orice oră din zi sau noapte, cel puţin două chivuţe care vindeau seminţe. Lumea nu dădea buluc, dar nici de clienţi nu duceau lipsă. Vocile lor cu intonaţia binecunoscută, se auzeau de departe :
– Seminţe prăjiteee aveeem ! De bostan şi floareee, mamăăă! Caldeleee, călduţeleee…!
Cu 25 de bani, cumpărai un cornet cu seminţe de floarea soarelui, iar cu 50 de bani unul cu seminţe de bostan.
Tot din acest colţ urmăream, din când în când, şi spectacolul oferit de trecerea vreunui cortegiu mortuar în drumul răposatului spre cimitirul Sfântul Constantin. Piesa cea mai interesantă era desigur dricul cu cele două perechi de cai mascaţi, echipaţi cu un harnaşament specific. Dacă dricul era alb, însemna că cel pe care-l plimba, fusese o persoană tânără. Dacă dricul era negru, mortul trecuse de prima tinereţe, poate chiar de-a doua.
Întotdeauna în fruntea cortegiului era vreun zălud, care ducea crucea. Pe cruce, era scris şi numele mortului. După cum era scris, dar mai ales după cum se bâţâia zăludul, rareori îţi dădeai seama cum l-a chemat pe răposat.
Cel care căra crucea, era slecţionat de regulă, din gaşca de „atârnăi”, de la poarta cimitirului. Ăştia, săracii, erau toţi cam ,,duşi cu pluta”. Însă atunci când primeau importanta sarcină de a deschide parada mortului, dacă li se mai și lega de brațul stâng câte-un prosop, se trezea ceva în ei, care-i făceau să se îmburice şi să se creadă alţi oameni.
Năravul însă nu se lăsa aşteptat. De fiecare dată, cel cu crucea pe umăr nu rata ocazia să-şi facă numărul de giumbuşlucuri şi scălămbăieli, spre hazul nostru, dar şi al altora. Ori se înjura cu vreun cunoscut de pe marginea străzii, ori o lua la picior şi se depărta de cortegiu atât de mult, de nu mai ştiai dacă este vreo înmormântare sau dacă zănatecul n-a furat cumva, vreo cruce din cimitir. De aceea aproape la fiecare intersecţie, când coloana se oprea să se cânte „veşnica pomenire”, săracul tembel, nu scăpa fără vreo înghionteală în coaste sau vreun şut în cur, de la vreo rudă a mortului.
În urmă, veneau rudele şi cei apropiaţi. Unii boceau de mama focului, alţii erau mai indiferenţi sau chiar veseli. Ăştia veniseră la mort din obligaţie sau doar să mai mănânce şi să mai bea un pic, la parastas. Aşa după cum ziceu unii „spectatori”, de pe trotuar. Pe margini, lumea comenta şi îşi dădea cu presupusu’ despre cauza morţii, celui care stătea întins pe năsălie. Întotdeauna, indiferent la câţi ani murise, se spunea: ,,A murit de tânăr, săracu!”
La intersecţie, se aruncau bani. Noi ştiam foarte bine cam când şi cam pe unde ajung cele mai multe monede şi eram primii care le adunam. Le cheltuiam imediat pe sifon sau pe seminţe. În spatele cortegiului, negreşit mergea fanfara, care avea acelaşi repertoriu pentru toţi clienţii: Valurile Dunării şi un marş funebru. Marşul ăsta îl ştiam pe de rost şi îl îngânam şi noi când mergeam cu „caloianu” sau ne jucam de-a’nmormântarea.
Între centrul de pâine şi colţul bulevardului, unde era o cârciumă, apăruse prin anii ’70 vestita simigerie „La cornul de aur”. Din păcate, era mandatarilor n-a durat prea mult şi multe afaceri ale celor ce începuseră „să sugă sângele poporului” au fost interzise.
Când se întâmpla, de nu mai găseam nimic interesant de văzut şi făcut prin curţile noastre, travesam bulevardul şi ne apropiam de cârciuma de la colţ. Aici câteodată, aveam ocazia să ne distrăm de spectacolul oferit din plin, de cei care-şi depăşeau limitele rezistenței la băutură. După un pahar în plus, cheflii începeau să fredoneze cântecele deocheate, să danseze sau să facă tot felul de giumbușlucuri şi scamatorii. De prestaţiile lor, evident râdeau doar ei şi uneori… doar noi.
Deşi cârciuma îşi schimbase de mai multe ori firma, în oraş era arhicunoscută sub numele de: „La şapte mirese”. Cei mai mulţi însă, îi spuneau: „La şapte ţurci”. Despre istoria ei, dar mai ales despre substratul acestei denumiri, nu aveam noi să aflăm decât după foarte mulţi ani.
Ceea ce nu înţelegeam atunci deloc, era zâmbetul involuntar al părinților care se transforma într-un râs în toată regula, atunci când le spuneam unde fusesem. Dar mă-ntreb eu acum, cum să nu râzi, când un prichindel de cinci şase anişori, îţi spune că a fost şi el să se joace şi să se distreze puţin vis-à-vis, la… şapte ţurci?
Nu departe de noi, spre Regala, era o curte imensă cu un gard de lemn destul de înalt. Spre deosebire de tipicul zonei, după care cam toate casele erau la faţă, iar curţile erau în spate, aici era invers. Casa destul de măricică, era construită în fundul curţii, spre Plevna.
În casa asta, locuia o familie de ţigani cu o droaie de copii. Pe lângă cei vreo patru cinci băieţi şi fete, mai mărişori, mai aveau încă doi băieţei micuţi şi foarte drăgălaşi, care erau şi cei mai… bronzaţi. Ăştia mici, cât era ziulica de mare, se jucau în puţa goală într-o groapă cu nisip, aflată undeva într-o margine a curţii. Mergeam adesea în curtea lor, unde întotdeauna ne găseam şi noi câte ceva de joacă.
Împărţeam cu ei feliile de pâine cu magiun, marmeladă sau untură, pe care ni le mai dădea mama, să nu „lihnim” de foame, cât stăm pe afară. Ei împărţeau cu noi floricelele de porumb sau grâul fiert, de care aveau din belşug, dar şi multe altele. La acea vreme, pentru foarte multe familii, toate astea erau considerate cele mai mari bunătăţi.
Tatăl lor, muncea undeva în port, iar maică-sa era o cunoscută florăreasă, în Piaţa mare. Am rămas prieteni cu ei mulţi ani, chiar şi după ce ne mutasem de pe bulevard. Cu doi dintre fraţi, Vasile şi Anghel, am fost şi colegi de şcoală generală.
Nu departe de casa lor, era un cămin de copii, cu program prelungit. Aici mă înscriseseră ai mei şi pe mine. Frate-meu Fanache, fiind mai mic, mergea la creşa din aceeaşi incintă. Ne aduceau dimineaţa foarte devreme, de cele mai multe ori adormiţi şi ne luau spre seară, când se întorceau de la muncă.
La cămin nu am mers mai mult de un an, un an jumate. Tot ce îmi mai amintesc despre acest loc, este că avea în curte nişte leagăne, în care ne „uţuiam” mai toată ziua. În rest, construiam castele, cu niște cuburi colorate din lemn, mai făceam trenuleţul sau jucam alunelul.
Aveam o educatoare foarte grasă şi foarte nesuferită. Arătarea asta avea un obicei pervers şi de neînțeles. Atunci când pentru te miri ce, pedepsea copiii, fie că era băiat sau fetiţă, îi dezbrăca în pielea goală. După asta, îi urca pe un scăunel şi-i arăta la toată grupa. Nu-mi amintesc să fi jucat şi eu vreodată, în „piesa” asta.
M-am întâlnit cu ea după mulţi ani. Nu mai era educatoare, dar tot nesuferită şi foarte grasă rămăsese. N-am băgat-o în seamă şi nici nu mi s-a făcut vreodată dor de ea.
Duminica, de regulă, la intersecţia bulevardului cu Regala, în zona care acum se cheamă Piaţa Hristo Botev, pe trotuarul dinspre Gării, se făcea câte o piaţă ocazională, unde puteai cumpăra cam de toate.
Ţăranii de prin satele apropiate, aveau aici un vad bunicel, pentru a-şi vinde câte ceva din cele ce mai produceau prin gospodării. Cei mai mulţi veneau din Nazîru sau din Ghecet, de peste Dunăre.
Ţin minte că, odată, am fost cu maică-mea şi am cumpărat de la nişte lipoveni peşte, dar şi nişte ţipari. Nu mai văzusem ţipari până atunci. Când i-a scos lipoveanul din coşul de nuiele, în care erau ţinuţi cu gheaţă, am crezut că sunt şerpi. M-am speriat aşa de tare, că am început să plâng. Altminteri, mi-amintesc că n-aveau oase şi erau foarte gustoşi, aşa cum îi prepara mama.
În această piaţă ocazională, am văzut pentru prima dată, îngheţată şi halviţă. Am mâncat atunci din amândouă.
Îngheţata se vindea dintr-un butoiaş de lemn, băgat în alt butoi mai mare, care era garnisit cu gheaţă. Îngheţata nu mi s-a părut ceva ieşit din comun. Eram obişnuit cu senzaţia de răceală în gură, din vremea iernii, când mai sugeam câte-un ţurţure de gheaţă. Chestia aia, de-i zicea „îngheţată”, mi se părea atunci, doar un pic mai dulce decât gheaţa ş-atât.
Halviţa în schimb, era într-adevăr cu totul altceva. Aroma deosebită, umplutura aceea cleioasă şi dulce prin care mai găseai de ronţăit câte-o alună sau un miez de nucă, mi se părea mult mai bună, decât bomboanele sticloase, de care mă cam săturasem.
Nişte figuri deosebit de pitoreşti erau bragagiii şi iaurtgiii. Bragagiii, cu fesuri turceşti pe cap, duceau în spate un fel de bidon legat cu bretele, în care braga era ţinută la rece. Când te serveau se aplecau în faţă, iar printr-un tub asemănător cu cel de la ceainic, pe principiul vaselor comunicante, braga se scurgea direct într-o cană de lut, pe care o ţineai în mână.
Cam acelaşi echipament aveau şi iaurtgii. Ăştia, erau îmbrăcaţi cu straie populare, iar pe cap purtau căciuli sau pălării cu boruri foarte largi. Recipientul în care-şi ţineau produsul, era de regulă din lemn. Uneori veneau cu cobiliţe şi ciubere pline cu iaurt, smântână sau lapte proaspăt. Preţurile nu erau mari, iar lumea cumpăra fără vreo tocmeală .
Când nu își vindeau marfa în piețe, din zori până seara târziu și unii și alții, își făceau auzită prezența pe străzile orașului, prin anunțurile lor cântate, de genul:
– Iaurrr’…giuuu ! Iaurrr’…giuuu ! …
Sau
– Bragaaa…giuuu ! Bragaaa…giuuu !
Dar iaurgii şi bragagii nu erau singurii comercianţi ambulanţi, care se auzeau pe străzi. Strigătele lor, se intersectau, cât era ziulica de mare, cu cele ale geamgiilor, chivuţelor cu haine vechi, dar şi ale poştaşilor sau ale celor ce se plimbau cu ursul şi te invitau să vizitezi menajeria sau spectacolele de circ.
Împreună cu alte veşti, zgomote de căruţe, maşini, sirene de vapoare sau alte zumzăieli şi foşnete, acest mod cântat al comercianţilor de tot felul, completa „muzica” zilnică, atât de îndrăgită şi de neuitat a Brăilei de atunci.

Vasile MUNTENIȚĂ

VASILE MUNTENIȚĂ

Vasile Munteniţă este de profesie inginer electroenergetic. S-a născut la 15 iunie 1952. Deşi locul naşterii este în satul Vultureni, cunoscut în vechime ca Fleaşca Bărăganului, a trăit toată copilăria şi adolescenţa în Brăila, pe malul stâng al Dunării. Greutăţile şi asprimea vieţii, din perioada anilor ’50 -’60, nu i-au afectat aproape deloc nici frumuseţea şi nici magia copilăriei. De-a lungul vieţii, a avut nenumărate ,,încercări” literare, atât în poezie, cât şi în proză. Nu a publicat, niciodată nimic, din motive încă nedesluşite. La începutul anilor ’90, a cochetat şi cu jurnalismul, fiind unul din pionierii televiziunii locale din Brăila, ca reporter şi producător de filme documentare. Meseria de inginer şi ascensiunea profesională, nu i-au mai lăsat însă loc până acum şi pentru alte preocupări.