OTRĂVIREA IERBII 

Gheorghe INDRE

 

Motto:

„Chiar dacă slava ierbii acelui ceas s-a stins pe veci

Noi nu vom pregeta, vom căuta puteri în ceea ce-a rămas”

William Wordsworth

 

Iarba reprezenta pentru zonele de câmpie, de deal și de munte o bogăție de preț, în special pe solurile mai sărace, unde nu se înființau culturi. Era cel mai bun nutreț pentru animale: vaci, oi, capre, fiind în același timp o superbă podoabă a locurilor. Pajiștile acoperite cu iarbă păreau, la început de primăvara, când verdele crud, viu și tonic strălucea în lumina soarelui, parcă date cu o pensulă uriașă de un talentat artist plastic sub ochiul grijuliu, inspirat și competent al unui arhitect peisagist.

Spre sfârșitul lui mai și în prima jumătate a lui iunie, pajiștea exploda într-o  bogăție  de  forme  și   culori   ale   plantelor   de câmp,împrăștia în jur discret, la vremea primei coase, parfumul lor combinat; era o mare plăcere și o reală bucurie să umbli prin iarbă, să admiri și să simți slava și măreție ei.

Pajiștile de iarbă înflorite au invitat, de-a lungul timpului, la trăirea multor povești de dragoste autentică, eliberată de prejudecăți și opreliști, izvorâtă din iubire și pasiune și însoțită de o totală dăruire. Din asemenea situații s-au născut copii nelegitimi, sentimentele și pasiunea nu s-au oficializat întotdeauna în căsnicii și familii, iar copiii rezultați erau denumiți în popor „copii din flori”, copii rămași de regulă cu mamele lor, acest fapt marcându-le întreaga existență. Emoționantele versuri ale poetului romantic englez William Wordsworth, pe care le-am ales ca Motto, sunt preluate de fapt din filmul „Splendoare în iarbă”, film de mare succes realizat de regizorul Elia Kazan în 1961.

Întreținută și curățată de mărăcini, spini și alte buruieni, cu terenul nivelat prin risipirea moșuroaielor făcute de furnici și cârtițe, pășunea cu iarbă naturală era rezervorul  de hrană pentru turmele de vaci, iar iarba uscată după cosire se transforma în fânul atât de intens mirositor și de prețios pentru furajarea animalelor pe timpul iernii. Munca la fân în toiul verii, sub arșița soarelui, nu avea același rezultat ca secerișul grânelor, dar avea o frumusețe aparte, un soi de puritate a lucrului făcut cu drag, cu pricepere și îndemânare.

Animalele rumegătoare nu mănâncă buruieni cu frunza lată, iarba fiind din acest motiv cel mai valoros constituent al furajelor din pășunile întinse în livezi și fânețe.

Dacă, în urmă cu doar câțiva ani, ierburile erau îngrijite și valorificate, de când gospodăria țărănească tradițională a căzut în dizgrația locuitorilor satelor, de când animalele de lapte se cresc în ferme mari, aducătoare de profit pentru proprietarii potentați financiar, în satele de deal unde erau turme de vaci și de bivolițe, turme și stâne de oi și de capre, acestea, în mare majoritate, au dispărut.  Laptele  și  brânza se cumpără acum din rafturile supermarketurilor, hipemarketurilor, tuturor categoriilor de magazine alimentate de regulă cu mărfuri importate, în care produsele gospodăriilor de țară – câte au mai rămas

– nu mai au loc. Pe puținii producători individuali  de lapte și brânză îi mai întâlnești în marile orașe     în piețele cu produse alimentare sau pe marginea străzilor din vecinătatea acestor piețe. Atente și veghind permanent, autoritățile centrale  și  locale,  în formele lor de exprimare a noii griji față de om

– devenit și denumit de acum „consumator”, alungă vânzătorii  ambulanți  și  acordă  amenzi  celor  care se încăpățânează să revină, de cele mai multe ori, din disperare. Totodată,  potențialii  cumpărători  sunt avertizați, permanent și pe multiple canale de comunicare, asupra riscurilor pe care și le asumă prin nesăbuința și îndrăzneala de a cumpăra din locuri și spații neautorizate de la acești producători.

Toate aceste măsuri concertate aruncă în derizoriu valoarea ierbii din fânețe și zădărnicesc preocuparea și posibilele intenții de a mai crește animale în gospodăriile țărănești. De fapt cuvântul țăran nu mai este folosit, nu de  altceva,  dar,  în  valul de entuziasm oficial european de promovare a globalizării, aduce aminte de cuvântul țară, care de asemenea este un obstacol în atingerea obiectivelor politice ale guvernelor de după 1989 și, mai ales, ale acelora de după 2007, când România a devenit nu țară membră, ci stat membru cu drepturi depline al UE, dar având și obligațiile liber asumate de a renunța la o parte din suveranitate și a o limita la prevederile impuse prin Tratatul de aderare la UE și prin politicile elaborate de guvernanții de la Bruxelles.

În sate devine o adevărată aventură cumpărarea unui litru de lapte sau a unui kilogram de brânză,    ca să nu mai vorbim de smântână și de alte produse lactate tradiționale. Ba mai mult grajdurile au dispărut dintre acareturile din gospodărie, așa cum au dispărut și fânarele, construcții elegante din lemn, cu pod și acoperiș înalt, în care era depozitat fânul pentru furajarea animalelor.

Mândră de realizările și progresele lor, o vecină din sat îmi spunea că ei au transformat grajdul în garaj, la care i-am răspuns: „Nu-i nici un bai, de acum o să mulgeți mașina!” Temerarii care încă mai au grajd  cu animale în curte trebuie să înfrunte reclamațiile vecinilor modernizați, că le poluează atmosfera cu mirosul gunoiului de grajd și solicită autorităților să ia măsuri. Când femeia care ne aducea lapte mi-a spus cu tristețe această nouă problemă cu care se confruntă, nu am putut să nu mă gândesc cu durere  la problematica foarte actuală a poluării produse de marile ferme de animale din SUA, Argentina și, de fapt, din toate statele contemporane unde se cresc animale și se consumă mari cantități de produse lactate și carne de vită; poluare cu gaze de seră, comparabilă sau uneori chiar mai mare și mai periculoasă decât cea generată de arderea de cărbune în centralele electrice sau de consumul de hidrocarburi pentru industria transporturilor de mărfuri și pasageri.

Iarba reprezenta o bogăție și pentru livezile   cu pomi  fructiferi,  sporind  gradul  de  valorificare  a  fertilității  solului  și  favorizând   creșterea  atât de necesarelor albine pentru sănătatea planetei. Chimizarea intensă, creșterea foarte mare a numărului de stropiri cu insecticide și fungicide pentru combaterea bolilor și dăunătorilor pomilor fructiferi otrăvește iarba din livezi, făcând-o impracticabilă pentru hrana animalelor. Otrăvirea ierbii este în  acest caz o consecință a tehnologiilor contemporane folosite în pomicultură, bazate pe utilizarea intensă   a substanțelor chimice tot mai diversificate și mai specializate, produse de industria chimică, care asigură creșterea eficienței și a cantităților produse, cu efecte nu numai asupra calității produselor, ci și asupra sănătății consumatorilor.

Nemaifiind prețuită iarba din grădinile cu pomi fructiferi și din lipsă de forță de muncă, pentru simplificarea procesului de întreținere, proprietarii acestora recurg la erbicidarea grădinilor folosind erbicid total, care se dovedește a fi dintr-un anumit punct de vedere foarte eficient,  ușurând  mult  munca dar cu consecințe negative pentru calitatea și fertilitatea solului. În aceste acțiuni, iarba ajunge să fie otrăvită în procesul de eliminare totală a celorlalte buruieni, cum sunt: pirul, loboda, volbura dar mai  ale rugii de mure, spinii și mărăcinii, puieții de salcâm, plopi, salcia etc., care tind să împădurească grădina și a căror combatere tradițională solicită mult efort și adeseori o istovitoare cantitate de muncă manuală, pentru grădinile de mică dimensiune unde mecanizarea lucrărilor nu se poate realiza.

În ultima perioadă se vorbește tot mai frecvent despre agricultura bio, eco, despre produsele bio, eco în care volumul de substanțe chimice folosite este mult mai redus sau nu se elimină complet, cu promisiunea că se folosesc doar îngrășăminte naturale și metode de cultură mai puțin poluante. Prețurile însă sunt simțitor majorate, reflectând și creșterea costurilor asociată eforturilor de producere bio. Generalizarea cererii pentru asemenea produse ar putea reprezenta o speranță pentru stoparea sau cel puțin diminuarea acțiunilor de otrăvire accidentală sau voită a ierbii.

Trist și dezarmant este însă fenomenul de abandonare a fânețelor, care rămân necosite și se deteriorează de la an la an, împăduresc și se transformă într-un veritabil paradis al rugilor și mărăcinilor.

Puținii locuitori ai satelor pe care îi mai preocupă lucrarea pământului sunt tot mai în vârstă și tot mai fără de putere. Copiii și nepoții lor fie pribegesc prin Europa și prin lume, fie iau drumul orașelor, declarând ritos că pe ei nu îi mai interesează agricultura, atitudine care îmi aduce aminte de povestea din trilogia marelui William Faulkner, în care Flem Snopes descoperă că nu este nicio pricopseală cu lucratul pământului și alege negustoria ca soluție pentru viitor, în timp ce vărul lui, Mink Snopes rămâne prizonier al locului natal, legat de pământ și roadele sale.

Din nefericire cuvântul „iarbă” este asociat ca termen generic și pentru canabis, hașiș și marijuana, care se fumează pentru a obține stări de extaz și a căror utilizare poate produce dependență, fiind droguri foarte periculoase pentru sănătatea fizică și mintală. Și această utilizare a cuvântului poate fi asociată cu o otrăvire a ierbii din pajiștile copilăriei.

Tutunul, ca plantă tehnică, cultivat pentru producerea țigaretelor, este de asemenea  catalogat ca o iarbă cu efecte distrugătoare pentru sănătatea fumătorilor dacă este utilizat pe termen lung, fiind denumit popular „iarba dracului”.

Este cert însă că, în România zilelor noastre, pe lângă trista înclinație spre otrăvirea ierbii, uriașele resurse naturale, precum fertilitatea încă bună a solului, nu sunt prețuite și valorificate. Observând aceste fenomene distructive, un hâtru coleg de  serviciu cu care lucram împreună în perioada marilor stări conflictuale din anii 90, obișnuia să afirme că, dacă locuitorii din Somalia ar avea iarba de la noi, „ar paște-o” și nu ar mai muri de foame, ei fiind confruntați cu sărăcia și ariditatea deșertului.

Și, văzând covoarele de iarbă ce colorează primăvara, vara și uneori până toamna târziu, dealurile și câmpiile nelucrate, strălucind de lumină și viață sub soarele ocrotitor, nu poți să nu te gândești la imaginea idilică a paradisului din slujba de îngropăciune „loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin…” și îți este cu atât mai greu să înțelegi și să accepți ușurința cu care generațiile tinere din zilele noastre abandonează și disprețuiesc aceste locuri.

Cauzele trebuie căutate în rătăcirile acestor vremuri, care sunt parcă croite, conduse și stăpânite în primul rând de  dragostea  pentru  vițelul  de  aur și rătăcirile pe care ea le creează în plan moral și comportamental. Având ca obiectiv distrugerea rădăcinilor.

 

Gheorghe Indre