VÂNT DE POEZIE ȘI INSOMNII

Vasile MUNTENIȚĂ

BOMBOANE ELECTORALE

Iar vine haita de golani săraci,
Hurducăind căruţele pe străzi.
Circari şi saltimbanci voraci,
Adulmecând cu nasul după prăzi.

Si iar ne-om tăvăli după bomboane,
Căzute ş-aruncate pentru proşti,
De domnii dichisiţi de la balcoane,
Ce sunt mai marii şefilor de găşti.

Vin mincinoşii fără de pereche,
Ca să ne bată-n uşi, cu oale şi tigăi,
Băgându-ne pe gât şi pe ureche,
Promisiuni deşarte de lingăi.

Vor zice iar că fac spital, dar şi cişmele,
Din care curge-va şi miere şi nectar,
Şi vor planta şi plopi, care vor face mere.
Deşertăciuni, biserici fără de altar.

Nu se mai bagă încă la o tură,
S-a ramolit baştanul cel bătrân.
E rândul lui fecioru-su la îmbucătură,
Să candideze la ciolan, stăpân.

Nu mai scăpăm de ei, cât vom mai fi.
Se ţin ca… scârba porcului, în lanţ.
N-avem ce duce-acasă la copii
Şi le-adunăm bomboanele din şanţ.

Nu au ajuns până la noi la poartă.
E prea săracă lumea-n sat la noi,
Câţi au trecut pe aici, aceeaşi artă:
Ne-au luat drept groapă de gunoi.

Mânjite sunt şi sacrul şi democraţia,
Cu dreptul de a fi aleşi în frunte.
Doar, dacă ar veni la noi Mesia,
Ar mai putea să lege între noi o punte.

Ne mint că ne alegem drumul,
Băgând biletul în cutia milei.
Iar când ne aşteptăm şi noi uiumul,
Aflăm că iar suntem doar… proştii zilei.

Analfabeţii, hoţii, îngălaţii, iar vin puhoi
Ca să ne mintă-n ochi, cu vorbe meşterite,
Şi ameţiţi de griji, de foame şi nevoi
Vom înghiţi din nou… bomboane otrăvite.

E scena unui teatru absurd şi-anost;
Întreaga viaţă ne e în derivă;
Orbecăim prin vremuri fără rost,
Actori şi spectatori deopotrivă.

Suntem doar cabotini, făr’ onorariu.
Ne ducem crucea, fără har şi tact,
Jucându-ne cu-amatorism scenariu’,
Acestei piese proaste, într-un act.

Vasile Munteniță

AIEVEA ÎN VIS

Motto :
,,Odată, am visat că visez.
Iar în visul visului,
Visam că… visez” –
Charles Baudelaire

Plouă cu tei şi salcâmi peste vechea cetate.
Adie un vânt de poezie şi insomnii,
ce te scoate din minţi.
De dor şi de patimi fierbinţi.

Străzile sunt pline de frunze şi petale de vis.
Iau ceasul în mână şi dau timpul înapoi,
la vremea din veac.
A dorului boală, în veci fără leac.

Pun ceasul să bată cu flori,
dezmierdându-mă-n gând,
la anul de copil.
Un vis de bătrân, melancolic, senil.

Ce oră nebună!
Simt gustul sublim de ceruri ce dor şi nori de visări,
ce-mi frământă aleanul, cu timpuri trecute prin vremi.
Al Soarelui drum, printre arşiţi şi ierni.

Trec Dunărea înot, şi m-agăţ de sălcii zburlite, nebune şi verzi.
Amuşinez prin negre coclauri adânci.
Alerg şi zbor peste stele şi lumi.
Sătui de odihnă, ai lumii nebuni.

Cu gându-mi zburlit, vinovat şi naiv,
aş vrea s-o salvez pe fata fecioară,
răpită-n tăcere, pe furtuna din zori.
O lume uitată, între ziduri şi flori.

Dar cine e cel, de doarme acum, cu pieptu-i sub cer,
cu braţe de creangă sub cap şi plete de iarbă vrăjită?
Terente, sunt eu. Un Rege pe ape, sălbatec şi crud.
Al bălţii Arhanghel, fugarul zălud.

Lumină lină de-amiază şi aromă de mir, a zeilor nuferi.
Albe sclipiri îngereşti, din ochiuri de mâl şi oglinzi mângâiate, cu al stelelor praf.
Acel tăinuit, nevăzut în adânc,
e totuşi aievea aici şi îl simt, duh tainic şi bun,
în sufletul tău Brăilă, ascuns.
O flacără sacră, cuvânt nepătruns.

Întind cu Codin o chindie, până-n râsul de dimineaţă
al Soarelui tomnatic şi beat.
Între două cântări pescăreşti,
mă pierd nevinovat în mreaja vrăjită
a preafrumoasei Chiraline.
Molatec, absent, plutesc în visări.
Cu teama-mi virgină-i sărut şi îi mângâi frumoşii ei nuri,
sub rouă de jad.
Dorinţe deşarte, al poftelor iad.

Opresc fuga nopţii, între Insula Mică şi Luceafărul de dimineaţă.
E prea târziu să mai pot a mă-ntoarce, dac’aş vrea în acum.
Mă trezesc întristat şi oftând, nu mă pot dumiri nicidecum,
de sunt eu sau doar umbra-mi rătăcită,
pe-un plaur pribeag.
Dintr-o altă trăire din vis.
O rază de lună, în negrul abis.…