EPICRIZA DOSARULUI MEDICAL EMINESCU
O nouă abordare, în perspectiva medicinii moderne

Dan Toma DULCIU

Credem că, în cazul morții lui Mihai Eminescu, din respect pentru adevărul istoric, avem datoria să ne îndoim de concluziile grăbite, până ce nu vom avea certitudinea cunoașterii cauzei reale a decesului acestui geniu al poporului român.

Onestitatea de ordin științific ne obligă la cercetarea riguroasă mai întâi a probelor și mărturiilor, urmate abia apoi de enunțarea unor concluzii preliminare, de aceea, în studiul nostru vom prezenta dovezile primare, mărturiile credibile privind starea sănătății lui Mihai Eminescu, așa cum au fost ele prezentate în spațiul public, mai ales cele datând din anul 1887, anul suferințelor supreme, îndurate în casa surorii sale, la Botoșani, apoi cele din 1889.

Apreciem că boala nu este nici suma, nici produsul influențelor unor factori nocivi diverși (concepția pluricauzală), care au acționat asupra organismului, ci rezultatul unor fenomene interne complexe, într-o relație biunivocă, nici în prezent prea bine cunoscute.

În acest cadru, sugerăm o nouă „patografie”, o altă „epicriză”1 a cazului Mihai Eminescu, interpretând semnele clinice ale suferințelor pacientului, evoluția în timp a stării sale, un „emendanda”2 la „carnetul de sănătate” al acestuia, propunând unei discuții critice oneste incidența unor alte noi afecțiuni psihice, ignorate de doctorii secolului al XIX-lea, care au acționat conjugat, ruinând sănătatea sa.

Va să zică, există motive să punem în discuție ipoteza conform căreia prăbușirea (colapsul) mental al „Luceafărului” este efectul manifestării unor forme atipice ale sindromului dr. Restian (redundanța în exces), ale sindromului dr. Freudenberger (sindromul burn-out), respectiv ale sindromului dr. von Economu (encefalita letargica).

Aceste boli necunoscute lumii medicale a acelor vremi au imprimat comportamentului lui Eminescu aspecte atipice, exotice, în perioada 1883-1889.

Maladiile s-au manifestat insidios, fără a fi depistate de doctori, pe fondul unui complex de împrejurări nefericite, cum ar fi insuficienta dezvoltare a științei medicale (agnosticism medical), altele constând în însuși comportamentul inadecvat al pacientului, a cărui viață a fost una de boem, ignorând sau tratând cu ușurință semnele de avertizare privind deteriorarea sănătății sale.

1 Epicriză, termen medical desemnând concluzii rezultate din observația și urmărirea completă a unui bolnav.
2 Corecturi (tipografice) la un text.

Înconjurat de o lume ostilă, cu nedreptăți sociale care îl afectau psihic, alteori acaparat de un anturaj de petrecăreți, așa-ziși binevoitori, care au ignorat prescripțiile și precauțiile de ordin preventiv, iată contextul extramedical generator de căderi psihice repetate.

Un sindrom controversat, ce merită pus în discuție în cazul Mihai Eminescu, este „Encephalis Letargica”, – Sindromul dr. von Economu – o maladie gravă, care necesita un tratament clinic urgent.

Baronul Constantin von Economu (1876-1931), psihiatru și neurolog român, cu o prestigioasă activitate profesională la Viena, este cel care a descoperit și descris această teribilă maladie.

Împreună cu prof. Fr. Th. Meynert, dr. Economu este considerat un pionier în domeniul cortexului cerebral, căruia îi realizează primul „Atlas” științific.

Născut la Brăila, în 1877, într-o bogată familie de greci, originari din Edesa, se mută cu părinții la Triest (pe atunci în Imperiul austro-Ungar), unde petrece copilăria și tinerețea. Vorbea mai multe limbi străine, inclusiv limba română. Moare în anul 1931, în urma unor sechele post infarct.

Inițial, tânărul originar din Brăila se înscrie la „Politehnica din Viena”, apoi o părăsește, după doi ani de studii, intrând la „Facultatea de Medicină”, pe care o absolvă în anul 1901.

Timp de doi ani, își perfecționează pregătirea în clinica condusă de celebrul Carl Wilhelm Hermann Nothangel, fiind discipolul acestuia.

Lucrează în diverse spitale din Viena devenind, în 1921, profesor de psihiatrie și neurologie apoi, pentru puțin timp, a condus „Clinica de Psihiatrie și Boli Nervoase din Viena”, însă moartea prematură l-a împiedicat să-și continue cercetările.

Pe lângă medicină, începând cu 1907, acesta a avut o altă mare pasiune: aeronautica și navigația cu balonul.

În 1912, devine primul cetățean austriac deținător de diplomă internațională de pilot profesionist3. În perioada 1910-1926 a fost președintele „Aeroclubului din Austria” și Președinte al „Consiliului Aviației din cadrul Ministerului Comerțului și Transporturilor din Austria”.

A luptat în Primul Război Mondial pe frontul rusesc, în cadrul diviziei de automobile, apoi a fost pilot militar în luptele din Tirolul de Sud.

La cererea părinților, revine ca doctor militar la Viena, tratând soldații grav răniți în zona capului, ocazie cu care descoperă o maladie ce va purta de acum numele: „Encephalitis Letargica” 4.

Maladia „Encephalitis Letargica” a avut un puseu de o virulență extremă, de tip pandemic, în perioada 1915-1924, în special în Europa și America de Nord, afectând circa 5 milioane de persoane, dintre care aproape o treime au murit. De atunci, alte cazuri ocazionale au fost semnalate. În rândul celor care au supraviețuit, boala a lăsat sechele grave, aceștia nerevenindu-și vreodată la o viață normală.

În formele acute, maladia se manifestă sub forma unei prostrații patologice (tembelism): lipsă totală de energie (apatie), de mișcare, de apetit, de dorințe sau de inițiative.

Deși sunt conștienți de ceea ce se petrece în jurul lor, bolnavii privesc totul cu indiferență totală. Par fantome lipsite de viață, un fel de zombi pasivi.

Pacienții pot prezenta, de asemenea, slăbiciune corporală în partea superioară a corpului, dureri musculare, tremor, rigiditate a gâtului și modificări comportamentale, inclusiv psihoze, în forme dintre cele mai ciudate.

Ar trebui să ni-l închipuim pe Eminescu, așa cum ni-l descrie Clara Maiorescu, în toamna anului 1883, la plecarea la Viena, pentru a avea un tablou simptomatic al unui om atins de această teribilă maladie: „Unghiurile ochilor s-au lăsat în jos, ceea ce-i dă o înfăţişare de chinez (s.n.). Expresia este de om obosit, nu mai e nimic din fixitatea ce o avea în ziua internării lui…”.

Încă de multă vreme, în presa românească a vremii, au apărut semnalări ale acestui sindrom, numit de specialiști când „meningită cerebrospinală” sau „boala somnului”, când „narcolepsie”, în care, pe lângă dereglări de ordin psihic sunt semnalate și fenomene de cataplexie (slăbiciune musculară, variind de la o slăbire a mușchilor faciali, până la căderea maxilarului sau capului, slăbiciune a genunchilor sau un colaps total).

3 Din punct de vedere cronologic, este considerat drept primul pilot din Imperiul Austro-Ungar, printre primii din Europa, precum și primul medic din lume care a zburat cu un avion.
4 Von Economo a publicat concluziile sale într-un articol din 1917, „Die Encephalitis lethargica”, precum și, în 1929, în monografia „Die Encephalitis lethargica, ihre Nachkrankheiten und ihre Behandlung” („Encephalitis lethargica – Sechelele și tratamentul acesteia”).

Vorbirea, de obicei, este neclară și vederea este afectată (vedere dublă, incapacitatea de a se concentra), pe când auzul și conștientizarea rămân în parametri normali. În unele cazuri rare, corpul unui individ este paralizat și mușchii devin rigizi, ceea ce poate determina o confuzie cu paralizia generată de lues.

Potrivit unor medici, această afecțiune nu este generată de boli psihice sau probleme psihologice fiind, cel mai probabil, produsă de o serie de anomalii genetice, care afectează în creier anumiți indicatori biologici, combinat cu un factor declanșator, probabil un virus.

Se înrudește cu „tripanosomiaza africană” sau „boala somnului”, manifestată prin evidente tulburări neurologice și psihice, care se agravează progresiv, putând deveni fatale.

Există două stadii, care corespund infestării sângelui și a limfei celui afectat. (Intuitiv, doctorii subliniau că maladia lui Mihai Eminescu este urmare a infestării sângelui, care „nu este curat”).

În prima fază, se observă o creștere a ganglionilor limfatici (adenopatie), care nu sunt dureroși și nu supurează, în schimb apar vizibile semne la nivelul epidermei (edeme localizate, prurit). Aceste eczeme și fenomene dermatologice l-au afectat pe Mihai Eminescu o lungă perioadă de timp, derutându-i din păcate și pe medicii care l-au consultat.

Bolnavul manifestă tahicardie (creșterea ritmului cardiac), prezentând simptome neurologice și psihice, cum ar fi dureri de cap (cefalee), în special modificări de caracter și de comportament. Aceste anomalii psihice au fost însă puse în cazul Eminescu pe seama altor cauze.

În faza următoare, acută, bolnavul devine iritabil și trist, se agită, vorbește mult sau, dimpotrivă, e abătut și morocănos. De observat, în cazul lui Mihai Eminescu, faptul că aceste semne clinice sunt foarte asemănătoare cu acelea ale sindromului bipolar, descris de către renumiți specialiști contemporani.

În dese situații, bolnavul este victima unor grave tulburări de comportament, putând ajunge la violență, așa cum s-a întâmplat și cu bietul Eminescu, în această situație impunându-se internarea într-un serviciu de psihiatrie.

Apar neconcordanțe ale mișcărilor sau paralizie (confundată de câțiva medici cu PGP – paralizia de origine luetică, în cazul lui Mihai Eminescu).

Din ce în ce mai apatic, bolnavul adoarme în timpul zilei, mănâncă din ce în ce mai puțin și e agitat în timpul nopții. În absența unui tratament corespunzător, sau câteodată și în pofida acestuia, boala evoluează în mod inexorabil, de la caz la caz, spre comă și moarte.

Recunoașteți în sinopsisul bolii lui Mihai Eminescu asemenea simptome?! Pot fi ele ignorate? Iată ce afirmă martorii oculari:

„Poetul se scufundă treptat şi implacabil, până şi fizionomia i se schimbă (s.n.). Se topește văzând cu ochii, iar focul pe care prietenii se silesc a-l vedea încă în el nu mai dogorește, abia de pâlpâie anemic. Figura-i sta extatică (s.n.), vrednică de milă, şi capul i se părea părăsit de gânduri. Paloarea i se accentuase ca un văl cernit; numai fruntea şi ochii mai aveau ceva din flacăra lor divină”.

Încă un martor, apropiat al poetului, Nicolae Petrașcu, istorisește acele momente în care Mihai Eminescu, părând de nerecunoscut, apărea în mijlocul cunoscuților ,,într-un mutism complet, într-o absenţă totală de inteligenţă şi voinţă. Din cătare i se răsfrângea o dureroasă tristeţe, a unei îmbătrâniri fără vreme, a unei stingeri fără veste, iar ca dorinţi, nişte lucruri comune, mici, de simplu trai, lucruri ce nu mai puteau avea, ca odinioară, nici natura, nici puterea de a se înălţa în iluzii de poet. Zi cu zi, însă, părea a degenera mai mult şi se arăta obosit la întrebările ce i se făceau. Foarte arareori, după străduinţe de tot felul, puteai smulge câteva cuvinte din gură-i, care nu însemnau mai mult decât tăcerea. Câte un «da», sau câte un «nu», cari păreau a veni de la distanţe enorme”.5

Există o sumedenie de relatări, descriind simptome similare, prezentate de cei ce l-au cunoscut pe Mihai Eminescu în perioada ultimilor ani de viață, pe care le putem adăuga celor consemnate de medici, încât orice comentariu este de prisos.

Ce ar fi putut produce această schimbare bruscă de comportament, această alterare de neexplicat a fizionomiei? Desigur o maladie subită, cum sunt cele produse de un factor viral.

Primul care evocă o eventuală meningită este T. Maiorescu: „Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în Iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită… ai avut un deliriu continuu de peste 5 luni, până când s’a terminat procesul inflamațiunii” (Scrisoare T. Maiorescu adresată lui Mihai Eminescu, datată 10 Februarie 1884).

La rândul său, Dr. G. Marinescu scria unui ieșean, la data de 29 Iunie 1914 că, studiind creierul lui Mihai Eminescu, a descoperit, ca leziuni macroscopice, „o meningită localizată în lobii anteriori”6. Afirmația nu era întâmplătoare, fiind reluată în eseul „Geniul și nebunia lui Mihai Eminescu”. 7

Marele savant neurolog rostea un stupefiant adevăr: deși analiza anatomo-patologică s-a efectuat în condiții improprii, neexistând un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor (creierul intrase în putrefacție, datorită căldurii), analiza macroscopică a evidențiat clar o meningită. Dar ce, și anume cât, se știa atunci despre această teribilă maladie, afectând creierul uman?

Iată cum era descrisă evoluția unei maladii din aproximativ aceeași categorie – meningita – într-o lucrare la modă, „Doctorul casei”, din 19108:

„Meningita începe în mod brusc și de obiceiu prin febră (căldură), care este precedată de fiori (temperatura poate fi de 39–40o și mai mult), apoi se ivește durerea de cap, care este foarte mare și constantă (neîntreruptă). Ea se simte mai mult la frunte și este așa de puternică încât bolnavului i se pare că-i crapă capul. Durerea vine sub formă de svâcnituri, cari silesc bolnavul să țipe și să geamă, rămânând nemișcat în pat, ferindu-se de lumină, nesuferind sgomotul și evitând să răspundă la întrebări. (…) Alt semn al acestei boli este delirul (aiurarea), care se arată prin vorbe neînțelese, prin țipete, prin halucinațiuni (vedenii), prin dorința de a sări din pat. Fălcile sunt încleștate și dinții scrâșnesc, iar bolnavul nu poate să bea și trebuie să-i introducem cu multă greutate băuturile în gură. Afară de acestea, bolnavul mai are vărsături repetate, compuse la început de alimente, apoi de bilă (fiere) și de lichide groase. Constipația (încuietura) este îndărătnică și se combate cu anevoință prin purgative (curățenii) și clisme. Înțepenirea gâtului cu capul dat pe spate se observă de la începutul boalei, apoi strabismul (privirea încrucișată) sunt semnele de căpetenie ale meningitei.”

Multe dintre multiplele simptome grave, dintre care o parte au fost descrise mai sus, altele le vom prezenta în continuare, aparținând unei familii de boli ale meningelui, pot fi regăsite din plin în cazul Mihai Eminescu.

Bine, se poate obiecta: cazuri de meningită au mai existat în secolul al XIX-lea, dar, de unde până unde, „meningită cerebrospinală” sau „boala somnului” în România?

Există fără îndoială dovezi privind existența unor cazuri de meningopatii, semnalate în țara noastră. (cf. ”Clujul”, nr. 12/ 23 Martie 1924, p. 4.)

În zilele noastre, oamenii de știință cunosc enorm de multe informații despre creierul uman, despre viruși și encefalopatii, cu mult mai multe date decât în epoca în care doctorii îl tratau pe Mihai Eminescu.

5 I. Nica, „Eminescu. Structura somato-psihică”, Editura Eminescu, București, 1972, p.226
6 B.A.R., Mss. Arhiva Personalităților, dr. G. Marinescu…..
7 „Universul”, an 51 (1932), nr. 225-228.
8 Călin Cernăianu, „Recurs Eminescu”, vol III, p. 394

Specialiștii contemporani clasifică această maladie drept o encefalită cu inflamare acută a substanței cenușii, cauzând leziuni în substantia nigra.

Primii care au analizat acest funest sindrom au fost Von Economo, precum și patologul Jean René Cruchet, ei prezentând simptomele, patologia și histologia bolii, denumită în curând Sindromul Von Economo. Din nefericire, aceste date nu erau însă cunoscute în vremea când trăia Eminescu.

Conform medicului român, evoluția „encefalitei lethargica” variază de la caz la caz, fiind influențată de maladii preexistente sau simultane9 sau de alte afecțiuni psihice.

Acest sindrom este o enigmă și în zilele noastre. Dr. Von Economu sublinia: „Priviți fața acestor pacienți, se presupune că aceștia se află într-o stare profundă de demență secundară. Emoțiile sunt puțin vizibile dar sunt intacte mental „.

Renumiți specialiști atrag atenția că „Boala poate prezenta o gamă largă și uneori confuză de simptome, adesea cu un comportament neobișnuit și bizar. Există indicii că majoritatea cazurilor au fost adresate psihiatrilor înainte ca pacienții să fie admiși în spital, atunci când simptomele au progresat. Este adesea confundată cu isteria, intoxicația sau reacția la medicamente.”10

„Encephalita lethargica” se poate manifesta prin febră, dureri de gât, dureri de cap, letargie, răspuns fizic și mental întârziat, sindrom bipolar (s.n.).

Efectele „Encefalitei Letargica” sunt tulburări cronice, cu modificări grave ale stării de spirit, manifestări depresive sau delirante, comportament anormal (s.n.) Exact simptomele constatate în cazul poetului nostru național.
Prin urmare, „Encepahlitis letargica” este o formă rară și foarte periculoasă de encefalită11. Se manifestă cu precădere la bărbați, până la vârsta de 30-40 de ani. Era vârsta lui Eminescu!
Nici în prezent nu se cunosc cauzele acestei maladii. Ținând cont de pandemia ce a urmat „Gripei Spaniole”, din Primul Război Mondial12, s-a presupus că este vorba de un sindrom viral acut, sau post acut, generat de un virus similar celui herpetic, alte ipoteze consideră că maladia este cauzată de o infecție streptococică, netratată.
Alte teorii admit că este vorba de o reacție autoimună a organismului, care conduce la atacarea funcțiilor creierului.
Nu există tratament și nici medicamente specifice.
În România, primele cazuri de „Encephalita Letargica” au fost semnalate oficial abia în primăvara anului 1915, asemenea și la soldații francezi de la Verdun, în iarna anului 1915-1916.13
În cazuri severe, pacienții intră în așa numitul „mutism akinetic” (similar celui de comă), slăbirea părții superioare a corpului, dureri musculare, tremor, rigiditatea gâtului și, mai ales, schimbări de comportament, inclusiv psihoze.
În simptomatologia acestei maladii a fost semnalată o anomalie bizară: klazomania (tic verbal).
Mihai Eminescu se exprima aberant, repetând la infinit sintagme derutante (verbigerație), ce apăreau drept semne de nebunie. La întrebările ce i se pun nu răspunde imediat, rostind unele cuvinte „cu o voce cântătoare şi monotonă”: „bună dimineaţa, domnule doctor, daţi-mi două pachete de ţigări”; şi aceasta „fie ziua, fie noaptea, fie cu ţigara în mână, fie fără”. De asemenea, repetă monosilabe ce se pronunță înaintea sa. Alteori, când stă de unul singur, recită „monoloage fără sens”14.

9 În urmă cu câțiva ani, Academia Română (împreună cu Fundația Națională pentru Știință și Artă), a editat, sub prestigioasele semnături ale domnilor academicieni Eugen Simion, Ioan-Aurel Pop și prof. univ. dr. Irinel Popescu lucrarea „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, volum în care importante personalități ale medicinii din țara noastră susțin argumentat că Eminescu a fost greșit tratat (”malpraxis”): acad. Victor A. Voicu, prof. univ. dr. Vladimir Beliş, prof.dr. Octavian Buda, prof. dr. Dan Prelipceanu, prof. dr. Călin Giurcăneanu, prof. univ. dr. Eduard Apetrei, conf. univ. dr. Bogdan O. Popescu, dr. Codruţ Sarafoleanu, dr. Cecilia Cârjă, dr. Ioana Bonda, cu un argument semnat de acad. Eugen Simion, convergând spre aceleași concluzii.
10 Cf. Dr. Ava Easton, ”Encephalitis Society” (2018); https://www.encephalitis.info/encephalitis-lethargica
11 Cu aproximație, există în zilele noastre cinci sute de mii până la un milion de cazuri, dintre care o treime au condus la deces.
12 Între ianuarie 1918 și Decembrie 1920 au existat două focare de virus gripal (de tipul H1N1) în ceea ce s-a numit pandemia de gripă din 1918. Aproximativ 500 de milioane de oameni din întreaga lume au fost infectați cu virusul gripei H1N1, ceea ce a dus la 50-100 de milioane de decese (în principiu 3-5% din populația lumii). Având în vedere că această catastrofă a avut loc în timpul Primului Război Mondial, cenzorii au limitat mass-mediei dreptul de a informa asupra pandemiei în multe țări, pentru a menține moralul. Mass-media spaniolă nu a fost cenzurată și, de aceea, pandemia din 1918 este adesea menționată drept „gripa spaniolă”(au fost 8 milioane de spanioli infectați, cu 300 000 de decese). Printre cei ce au murit în urma acestei pandemii amintim: Guillaume Apollinaire, Edmond Rostand, Sophie Freud (fata lui Sigmund Freud), Gustav Klimt, Egon Schiele, Otto Wagner, gen. Eremia Grigorescu.
13 J.M.S. Pearce, ”Baron Constantin von Economo and the encephalitis letargica”, in ”Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry”, 1996, 60:167.
14 M.Eminescu, ”Opere”, vol XVI.

Despre Mihai Eminescu, martorii oculari istorisesc faptul că era mai mereu zbuciumat, „fiindcă uitase din multele limbi pe care credea că le ştiuse”. Îşi făcu un răboj al lor şi, cum tot refuzau să-i revină în minte, începu ,,a înșira la pentametre și hexametre cu cuvinte neînțelese, uitându-se cu asprime la cei de față și nesuferind a fi privit mai mult în ochi”, deslușim dintr-o scrisoare a lui Simțion către Maiorescu din 12/24 Iulie 1883.

De asemenea, Clara Maiorescu arată într-o scrisoare că, spre sfârșitul lunii August 1883, Mihai Eminescu „nu recunoaşte pe nimeni, nu rosteşte o vorbă legată. E sguduitor, nicio urmă din ceea ce a fost. Băi calde îl liniştesc….. Burghelea, al cărui cumnat Cerchez a înnebunit, spune că aşa ceva de cumplit, ca la Eminescu, n’a văzut. Fiziceşte e de tot desfigurat(s.n.)”.

Dar să revenim la boala pe care o bănuim a fi afectat și creierul Luceafărului. Se disting trei tipuri de „Encephalitis Letargica”:

Prima se numește somnolento-oftalmoplegică, având următoarele simptome: somnolență, adesea conducând la comă și moarte, paralizie a nervilor cranieni, a extremităților și a mușchilor oculari, ai feței, care rămâne lipsită de orice expresie15. În cazul lui Eminescu, aceste ultime simptome privind aspectul fizionomic au fost însă confundate de medici ca fiind expresie a PGP-ului, rezultat al infecției luetice.

Observăm, așadar, faptul că, atât în cursul internării la Spitalul Caritatea în 1883 și 1889, cât și în perioada spitalizării la „Clinica dr. Leidesdorf din Oberdöbling” (1883-1884), cu preponderență în timpul puseelor acute din anii 1886 (M-rea Neamț) și 1887 (Botoșani), simptomatologia prezentată de Mihai Eminescu, prin modul de manifestare specific, depășește cu mult tabloul unei maladii psihice clasice (tulburare bipolară sau boala maniaco-depresivă).

Tocmai aceste forme de manifestare atipice, polimorfe, i-au pus în dificultate pe doctorii vienezi (mărturiseau că nu au mai întâlnit un asemenea caz), iar pe alții (cei de la București, Iași sau Botoșani) i-au indus în eroare. Considerată chiar în zilele noastre o boală incurabilă, probabil din categoria acelora autoimune, „Encefalita letargică” constituie o necunoscută dar și o mare amenințare, putând oricând produce victime.

Potrivit autoarei Laurie Winn Carlson („A New Interpretation of the New England Witch Trials”, 1999) inexplicabilul fenomen al vânătorii de vrăjitoare, practicate în Noua Anglie în 1690, conducând la faimosul proces al Vrăjitoarelor din Salem, ar fi avut ca punct de plecare o epidemie de encefalită letargică, cu manifestări specifice unei boli mentale.

Cum a fost posibilă o asemenea confuzie (se poate scrie cu ușurință „Un mic dicționar de diagnoze al pacientului Eminescu”), având în vedere că poetul a fost consultat de cele mai înalte somități medicale ale vremii?

În lipsa spațiului tipografic, vom prezenta doar o parte a listei somităților implicate în tratarea stărilor patologice ale nefericitului suferind pacient.

Prin urmare, istoriografia eminesciană înregistrează numele a nu mai puțin de 64 de doctori care au luat parte la îngrijirea medicală a poetului, ori și-au exprimat ulterior un punct de vedere, analizând informațiile disponibile.

Din punct de vedere statistic16, 35 cercetători au apreciat că Mihai Eminescu a suferit de o boală psihică (31 catalogau sindromul drept psihoză maniacodepresivă, 3 credeau că este vorba de schizofrenie iar unul drept nevroză freudiană) cu evoluție spre demență.

Alți 21 au indicat prezența luesului, în forma sa cea mai gravă, PGP (paralizie generală progresivă), în timp ce 8 doctori nu s-au pronunțat.

Dr. Valeriu Lupu sistematizează lista specialiștilor implicați în cazul Mihai Eminescu, în funcție de pregătirea fiecărui doctor: „19 dintre medici au fost alienişti sau psihiatri, dintre care 8 au fost contemporani poetului şi direct implicaţi în îngrijirea lui, iar 11 după moartea poetului. Şase dintre medici au fost neurologi, dintre care doi contemporani poetului. Mai notăm faptul că trei medici au specialitatea medicină legală, trei dermatologi, doi balneologi iar restul de 33 au avut diferite specialităţi, între care predomină interniştii, chirurgii sau pur şi simplu medici practicanţi”.

Dintre doctorii curanți, un număr de 8 au fost psihiatri (cinci erau străini, iar șase aveau titluri academice), precizează dr. Vasile Lupu în amintitul studiu.

De observat că nici unul dintre ei nu s-a pronunțat în favoarea etiologiei luetice a bolii (exceptând pe profesorul Șuțu care, deși nu a menționat cu tărie prezența luesului, el a recomandat totuși un tratament antiluetic).

Pentru aceste motive, este neîndoios că Mihai Eminescu nu a avut morbul luetic (nici dobândit, nici moștenit) și nici nu a suferit de manie acută.

Repetăm, simptomele bolii acestuia, deși sunt comune mai multor maladii psihice, pot fi considerate forme atipice ale unei boli necunoscute lumii medicale din acei ani: „encephalita lethargica” .După cum au stabilit cercetătorii, „sindromul bipolar”, numit și „depresie maniacală” nu poate fi depistat prin nici un fel de examen de laborator, chiar și în zilele noastre. Spre deosebire de acest sindrom, „encephalita letargica” include manifestări ce se regăsesc în „sindromului bipolar” dar și alte semne clinice: febră, dureri atroce la nivel muscular, frisoane, somnolență conducând la comă17 sau moarte, ataraxie a unor organe interne, constipație18, etc.

15 ”În acest timp Eminescu era cu desăvârșire lipsit de voință; la masă dacă-i dădeai lingura în mână mânca, iar altfel sta și se uita” cf. Henriette și Mihai Eminescu, „Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa Cornelia”, Iași, Șaraga, p.V.
16 Dr. Valeriu Lupu, „ Eminescu și medicii săi”, în Revista „Victor Gomoiu” de istorie a medicinii.
17 Eminescu a trecut de câteva ori în starea de moarte aparentă: „este în agonie de moarte. Este atât de slăbit încât cei de prin prejurul său așteaptă în tot momentul ca să părăsească această viață”; „Poetul Eminescu se află în agonia morții; ochii lui s-au painginat cu totul, nu mai cunoaște pe nimeni, nu vorbește nimic și zace neștiind nimica de sine”, cf. „Familia”,XXIII, nr. 37, 13/25Septembrie,1887, p. 442; „Familia”, XXIII, nr. 39, 27 sept/8oct., 1887, p. 466.
18 Este cunoscut faptul că, în tratamentul cu morfină, apar efecte secundare, precum somnolenţa, greaţa, constipaţia. Acestea se remit în 5-7 zile, mai puţin constipaţia.

Fiind atipice, sunt cu totul particulare în cazul unei „encephalis letargica”.

În paginile următoare vom prezenta o serie de simptome manifestate fără dubiu în comportamentul lui Mihai Eminescu, în cursul anilor 1883, 1884, 1887, 1889, precizate fugitiv în relatărilor unor martori ai suferinței sale, respectiv în însemnările unor medici ce au avut contact cu acest pacient.

Dacă privim fotografia poetului din 1887, aceasta arată chipul unui om gârbovit, îmbătrânit prematur, atins de „gatism” (ramolisment), însă nu din cauza vârstei înaintate ci, mai degrabă, urmarea unei stări patologice, pe care o poate provoca o maladie gravă, precum „encefalita letargica” .

Putea fi aceasta depistată din timp? Memorialiștii au semnalat existența unor simptome ciudate, pe care medicii, din diverse motive, nu le-au luat în considerație, de exemplu inversarea timpilor de somn, precum și alte manifestări, care însă puteau ridica unele semne de întrebare.

Astfel, fratele său, Matei Eminovici, rememorând comportamentul poetului, prezintă câteva astfel de „curiozități”: „Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară până răsărea soarele, aci dormea de cu seară până la amiază și uneori până la 1 și 2 p.m.” (Corneliu Botez, „Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 189, Socec, București, 1909).

La rândul său, I.L.Caragiale povestește un fapt frapant din tinerețea lui Mihai Eminescu („In Nirvana”): „A plecat să se culce devreme, și dimineața, la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind…. Se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două – trei zile, se arăta iar liniștit.”

„Pentru el nu exista deosebirea, pe care o făceam noi ceilalți, între zi și noapte, ba una din slăbiciunile lui era să profite de liniștea nopților..”, subliniază I. Slavici.

Același Slavici își aduce aminte că Mihai Eminescu „răpus de oboseală, dormea deseori îmbrăcat și hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită și nespălată i se făcea cocoloș.” În alt loc, amicul său observă: „era în stare să doarmă 24 de ceasuri într-una și mânca odată pentru trei inși.”

„Părerea statornică a lui Mihai Eminescu era că cea mai plăcută parte a vieții e cea petrecută în somn, când ești fără ca să fii și să simți dureri.”

Ce semnificație pot avea, oare, aceste mărturii ale lui Slavici, coroborate cu celelalte, aparținând celor ce l-au cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena?

Nu cumva aceste antecedente din tinerețe pot semnala o predispoziție către inversarea timpilor de odihnă și somn, semn caracteristic al unei greșite ergonomii a muncii intelectuale, care a agravat mai târziu și a amplificat simptomele unei encefalopatii, descrise în scrisorile Henriettei, din 1887, atunci când starea patologică a lui Mihai Eminescu era indiscutabil gravă.

Simptome specifice acestui sindrom s-au manifestat violent în perioada de debut a maladiei (1883-1884), dar mai ales în anii 1887-1888-1889: stare de letargie, manifestări psihotice, debilitate fizică accentuată, imposibilitatea de a mânca și de a respecta prescripțiile medicale (Scrisoarea Henriettei din 6/30 Aprilie 1887, Mihai Eminescu refuză să mănânce)19, neputința de a articula un singur cuvânt (Scrisoarea Henriettei din 3/15 mai 1887; 1/13 Iunie; 6/18 Iunie;18/30 Iunie; 1/13 sept.),

Mai mult, Mihai Eminescu a prezentat simptome caracteristice și celei de-a doua forme de „Encephalitis Letargica”, numită hiperkinetică.

Aceasta îmbracă diferite aspecte clinice:
– tulburări motorii, cum ar fi la nivelul grupurilor musculare: „Mihai Eminescu suferea de picioare în vremea aceea, așa că mergea foarte greu”, își aduce aminte Leon Gh. Nicoleanu (Corneliu Botez,„Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 203); de altfel, la întoarcerea de la Berlin(1874), acesta a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului;

– mișcări involuntare (plimbându-se pe stradă, acesta avea mania de a apuca cucoanele de turnurile rochiilor….„Poetul făcea aceasta inconștient” (idem, p.199); Artur Gorovei îl întâlnea în restaurantul Hotelului Traian, al cărui proprietar, Scarlat Pastia, lăsase cuvânt personalului să nu-l supere și „să-l lase în pace de câte ori venea”. Originalitatea lui „nu consta în faptul că nu plătea consumația”, ci în modul cum mânca: „tăcut, gânditor, privind lumea din sală cu un zâmbet pe care n-ai putea să-l definești”. Mihai Eminescu se plimba „cu mâinile la spate pe aceleași două scânduri ale salei, de la bufet la ușa cafenelei”. Se oprea „în dreptul bufetului”, ridica „încetișor capacul cu sticlă sub care erau așezate farfuriile cu mâncăruri reci”, le examina, „lua cu mâna o bucată care-i convenea, lăsa capacul, vâra mâncarea în gură, se uita cu același zâmbet la lumea din sală și, cu mâinile la spate, reîncepea cursa pe aceleași două scânduri, de la bufet la ușa cafenelei, mestecând liniștit bucata de carne sau prăjitura pe care le lua, cu aceeași seninătate, când ajungea iarăși în dreptul bufetului, până ce se sătura”;

– starea mentală anxioasă; În această fază, pacientul Mihai Eminescu evidențiază manifestări de teamă (Credea cu tărie că „e pierdut, că pentru el nu mai e de trăit şi că într-o zi are să moară de foame. Ideea că nu are cu ce trăi îl chinuia zi şi noapte”20.

– neliniște (oare cine plătește costurile de spitalizare?);

– atacuri de panică21 la vederea unui bărbat sau femeie (Scrisoarea Henriettei din 3/15 mai 1887; 1/13 Iunie); „Într-o zi, când boala i se agravase, îl văd intrând busna, strigând: „ Rettung, die Wollen mich unbringen”, adică „Ajutor, vor să mă nimicească” (Corneliu Botez, „Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 199); aceeași stare de atac de panică s-a manifestat și pe gondolă, în timp ce se afla la Veneția, strigând: „Vă rog, nu mă ucideți”;

– deplasare continuă, până la epuizare, în curtea Institutului dr. Șuțu, din strada Plantelor, sau în incinta sanatoriului din Oberdöbling (vezi mai sus istorisirile lui Anton Gorovei);

– culegerea de pe jos a tot felul de obiecte; în fond ce este atât de grav aici, fiindcă alții adună nimicuri, mai mult din fetișism de colecționar : „colecționarul este și el un pic nebun”, crede Umberto Eco. („Cronicile unei societăți lichide”, Polirom, Iași, 2016, cap. „Joyce și Maserati”).

– verbigerație, adică recitarea până la epuizare a unor strofe sau poezii;

– dureri musculare, mai ales când este căldură mare (Scrisoarea Henriettei din 12/24 mai; 27 mai/8 Iunie), etc.

19 Comportament asemănător, la Oberdöbling.
20 I. Popescu I, „Amintiri despre Eminescu”, Junimea, Iași, 1971;
21 Aceleași atacuri de panică s-au manifestat la Baia Mitrashewski, la Oberdöbling, în vizita de la Veneția („nu mă ucideți…), la Iași (refuzul de a participa la ceremonialul de dezvelire a statuii), la București (episodul purtării cu sine a unui pistol) etc.

În sfârșit, a treia formă a ”Encefalitei Letargica” se numește amyostatic-akinetică, aceasta conducând adesea la o stare cronică similară bolii Parkinson, numită parkinsonism postencefalitice.

Simptomele sunt: slăbiciunea musculară, rigiditatea mișcărilor.

În această etapă apar și fenomene de misofilie (afinitate pentru necurățenie, murdărie). Henrietta scrie că, în perioada cât Eminescu se afla în îngrijirea sa, angajase un om de serviciu pentru a schimba lenjeria și cearșafurile fratelui său, acesta „numai prin stăruință se spăla”(Corneliu Botez, ”Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 66, Socec, București, 1909 ).

Din nefericire, medicii renumiți ai vremii (profesori universitari în majoritate, academicieni, somități ale epocii) au confundat simptomele evocate mai sus, aparținând maladiei poetului, cu acelea ale luesului.

În acest sens, dr. Șutu, întrebat cu puțin timp înainte de decesul poetului de un corespondent din Iași asupra prognosticului în ceea ce-l privește pe Mihai Eminescu, declara: „Dacă nu va muri de vre-o boală accidentală, de o pneumonie sau cine știe de ce alta (n.n.de ce nu de „Encefalită Letargică”?), apoi are să se sfârșească de un ramolisment total. Din ce în ce pierde memoria, ideile îi revin confuze, așa că deja nu își mai aduce aminte de fapte mai recente. Încoherența în vorbă dovedește că o parte a creierului e deja în stare de ramolisment, și această boală progresând va veni o vreme când nu-și va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nici o idee, absolut niciuna”.

Același profesor doctor declara unui redactor bucureștean: „Va veni un moment când Mihai Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai putea vorbi nimic și va cădea într-o prostrație completă, care îi va lua darul graiului. Atunci nici nu se va mai plimba. Dacă boala își va urma mersul regulat, va mai putea trăi vre-o trei ani; numai un caz accidental ar putea aduce o congestie cerebrală și să-l trăznească pe loc.” 22

Din păcate, în noaptea fatală de 15 spre 16 Iunie 1889, Mihai Eminescu reclamă medicului de gardă al Sanatoriului Caritatea că se simte năruit, cerându-i ajutorul. Acesta îi recomandă să se culce și îi oferă un pahar cu lapte. Pacientul nu se va mai trezi.

Aceleași confuzii tragice avea să le sublinieze și dr. G. Marinescu, viitorul savant, care îl cunoscuse personal pe Mihai Eminescu, chiar colaborase la revista „Fântâna Blanduziei”. Viitorul mare savant neurolog a analizat creierul poetului (cele două emisfere, fără cerebel însă). El concluzionează că ulcerațiile de pe emisferul stâng și membranele injectate și aderente, ar fi semne clare ale „Tabes”-ului23.

Cu toate acestea, în anul 1914, Dr. G. Marinescu mărturisea în scris că, analizând creierul lui Mihai Eminescu, acesta prezenta „ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori”.24

Inadmisibil, acesta insistă asupra ideii că, asemenea altor literați (Nietzsche, Lenau, Maupassant etc), și Mihai Eminescu a murit de „Paralisia Generală”. În cadrul sindromului „Encefalitei Letargice” avem de-a face cu o asemenea stare de îmbolnăvire gravă a creierului, nefiind produsă de spirocheta „Treponema Pallidum”.

Manifestări polimorfe specifice „Encephalitei Letargica”

Am selectat în pasajele următoare câteva momente din biografia ultimilor ani ai vieții lui Mihai Eminescu, pe care le considerăm semnificative pentru înțelegerea acestei misterioase maladii.

1. Baia Mitrashwski (28 Iunie 1883; stare psihotică, confuzie, stare febrilă); „…. avea aerul de a fi speriat de vederea noastră în număr de 4-5 persoane”25

2. Spitalul Dr. Șuțu (1883)

„La 8 Iulie (28 Iunie 1883), Mihail Mihai Eminescu a fost isbit într’un mod quasi subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală…..Aceasta a surprins pe amicii și cunoscuții săi. Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinând cu câteva zile mai înainte.”

Așadar, conform dr. Șuțu, boala a explodat „dintr-o dată”, fără „prodrom” (adică fără simptome de atenționare, care preced apariția bolii), eveniment care a surprins pe amicii și cunoscuții săi. Mihai Eminescu a manifestat doar o stare de iritabilitate (nervozitate), precum și o insomnie prelungită (manifestată cu câteva zile înainte).

Realitatea este cu totul alta: scrisorile inedite lui Mihai Eminescu, publicate în anul 2000, pot fi interpretate, în egală măsură, ca mărturii de ordin medical. Ele au înfățișat însă o evoluție progresivă a simptomelor, și nu o declanșare intempestivă a acestora.

22 ”Sănătatea lui Eminescu”, în ”Tribuna”, an 6 (1889), nr. 123, p. 489-490; vezi și ”Curierul Român”, an 4 (1889), nr. 19, p.3.
23 Boală cronică a sistemului nervos, de origine sifilitică, care se manifestă prin lipsa de coordonare a mișcărilor (în timpul mersului), dureri viscerale vii, tulburări de sensibilitate etc. – Din fr. tabès, lat. tabes.
24 Biblioteca Academiei Române, Mss. ”Arhiva Personalităților”.
25 Raportul Comisarului C. N. Nicolescu, din data de 28 iulie 1883.

O maladie gravă precum este luesul are o gestație îndelungată, câteva faze preliminare, care anunță existența teribilei maladii. În schimb, la Mihai Eminescu maladia de care suferea s-a manifestat în forme insesizabile, în creștere gradată, și abia în final sub forma unei crize subite, care a uimit pe cunoscuții și prietenii săi.

Catagrafiind manifestările bolii, profesorul Șuțu notează: „Acuitatea extremă a simptomelor nu permitea în primele momente un studiu amănunţit al diferitelor funcţiuni şi facultăţi. Aspectul maladiei era acella al unei manii acute caracterisată printr’un delir absolut incoherent, prin mişcări desordonate, prin illusiuni şi halucinaţiuni sensoriale cari deveneau uneori terrifiante, în fine prin tendinţa a tot distruge prin prejurul său în paroxismul răului.”.

Aceste simptome acute, probabil atipice, nu au permis, într-o prima etapă, un studiu al diferitelor funcțiuni și facultăți ale psihicului pacientului.

Totuși, dr. Șuțu observă ieșiri comportamentale ce puteau fi interpretate drept manie acută, o dezordine psihică evidentă, caracterizată printr-un delir verbal absolut incoerent, iluzii și halucinații senzoriale, care deveneau uneori terifiante (înspăimântătoare, îngrozitoare), ceea ce numim azi „atacuri de panică”, adică manifestări de frică, spaimă (respectiv o stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar), precum și gesturi violente, de distrugere a obiectelor de prinprejurul său.

Dr. Șuțu continuă descrierea exteriorizărilor psihice și fizice, caracterizate printr-o tulburare patologică a conștiinței, manifestată prin aiurări, halucinații, delir continuu, necenzurat, o exaltare și o frenezie pe care nici morfina, nici hidroterapia, nici discuțiile morale sau tratamentul fizic (???) nu le puteau pune sub control.

„Excitaţiunea continuă a centrilor psyhomotori şi psyhosensoriali, era factorul unic al acelui delir, al acellei perturbaţiuni, ale facultăţilor intellectuale şi morale, cari se aflau libere de orice control al voluntării şi ca nişte instrumente passive ale unei cerebraţiuni neconştiente. Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fisic.”

Această stare de dezordine psihică a durat aproape 8 săptămâni, răstimp în care poetul a dat dovadă de deplinătatea funcțiunilor intelectuale (perioadă de remisie) abia de trei ori. În această fază, Mihai Eminescu era efectiv lipsit de coerență (rostea cuvinte, fraze fără noimă, amestecate la întâmplare, provenind din diverse domenii: politic, literar, științific).

„În timp de două luni, abea de trei ori el avu câteva momente de luciditate. Restul îl petrecea într’o aiurare, căreia politica, ştiinţa, litteratura îi offereau elemente variate, combinându-se, amestecându-se, fără ca cugetările, frasele şi chiar cuvintele să fie câtuşi de puţin intelligibile, aşa de puţină legătură logică exista între ele..”

Dr. Șuțu declară că nu cunoaște ultimele faze ale maladiei declanșate în 1883 (pe când era internat la Oberdöbling), însă revenind în țară, convalescența lui Mihai Eminescu a „fost adesea întreruptă de accesse de agitaţiune maniacă şi că restabilirea fu anevoioasă şi niciodată completă”.

În perioada celei de a doua internări a poetului la Institutul Caritatea (1889), în temeiul propriilor observații, precum și al datelor transmise de amicii acestuia (probabil ziariști sau mai ales T. Maiorescu), dr. Șuțu remarcă la pacientul Mihai Eminescu o stare sufletească specifică unui individ, pe care nimic nu-l poate mișca, o nepăsare, lipsă de energie, chiar indolență (Henrietta sublinia într-una dintre scrisori că fratele ei neglija igiena corporală în perioada cât a zăcut bolnav la Botoșani), dar mai ales o degradare a funcțiilor intelectuale, anunțând debutul unei grave maladii a creierului, cu un final tragic: „căci se şoptea în unele cercuri că viaţa ce o ducea în Bucureşti, dela întoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil şi util, deveni leneşă, vagabondă şi aproape necuviincioasă. Tendinţe diverse la care voinţa sa debilă nu putea să reziste atrăgeau activitatea sa şi o purtare incorectă şi quasi-vicioasă ocupa orele salle. Amicii săi observară la el o apatie morală, de desechilibrare mintală, o adevărată decadenţă intellectuală, ce de sigur erau începutul unei grave cerebropatii care era menită a-l conduce fatalmente la neant.”

3. Spitalul din Oberdöbling (1883-1884): Din corespondența trimisă de Mihai Eminescu rezultă un tablou cu totul particular al maladiei poetului (care i-a uimit și pe specialiștii de aici, ei neputând o bună bucată de timp să propună un diagnostic): dezorientat, slăbiciune fizică, builimie (se plânge mereu de lipsa unei alimentații consistente, deși regimul alimentar oferit pacienților din acest spital de lux al Vienei era consistent), nesiguranță privind existența sa ulterioară.

„Nu sînt deloc în stare să îmi dau seama de situaţia cumplită în care am trecut,…fizic stau destul de prost. …sunt plin de îngrijire asupra unui viitor“.

”Boala Pălărierului Nebun” versus ”Encefalita Letargica”

În umbra ignoranței contemporanilor lui Mihai Eminescu, respectiv a pietății iconoclaste a urmașilor acestuia, nu au putut încolți și crește cercetări obiective, dedicate bolii sale.

„Nebunia” era o spălare de mâini convenabilă, un „caz închis”, amiabilă ieșire din „greaua epocă Mihai Eminescu”. Ori, poate, o neputință a medicinii de a desluși cauzele unei morți nemeritate (agnosticism medical).

Într-o epocă ulterioară, când actorii dramei biografice eminesciene s-au pierdut în neantul istoriei, doctorii secolului XX, apoi biografii, au răscolit în colbul trecutului lui Mihai Eminescu, căutând hârtii din epocă, notițe sau însemnări aparținând martorilor oculari, adică a acelora care l-au tratat ori au fost neputincioși spectatori la agonia muribundului poet.

Astfel, după tragicul sfârșit al „Luceafărului”, până în zilele noastre, cercetarea vieții lui Mihai Eminescu a avut parte de diseminarea unor legende apocrife, răspândite empiric de un folclor urban, populat de criminali înarmați cu cărămizi, pietre, cu doctori demenți, administrând leacuri otrăvitoare, în cadrul unei sofisticate „conspiratio pulveraria”26, cu povești tenebroase (gen Borgia), cucerind tot mai frecvent gustul unui public avid de senzațional, la care se adaugă și mediatizarea unor pseudo-rapoarte medicale, semnate sau atribuite unor martori oculari, derutând fatalmente înțelegerea cititorului, care nu mai poate să priceapă adevărul, într-un scandal ce pare a nu mai avea sfârșit.

În limita unor principii de precauție științifică, autorii memoriilor revelatoare avertizează cititorii că nu mai păstrează „post factum” hârtiile cu anamneza pacientului Mihai Eminescu dar, cu toate acestea, gestul lor este demn de luat în seamă, devenind mărturisitori ai martiriului, suferinței și sfârșitului bietului poet.

Dr. Șuțu credea că Mihai Eminescu este „atins de alienație mintală, în forma de manie acută…..” (5 Iulie 1883), un diagnostic similar fiind menționat oficial și ulterior, în Raportul medico-legal privind „starea facultăților mintale” (23 Martie 1889) unde se scrie: „alienațiune mintală în formă de demență”.

Internat din nou la dr. Șutzu, în prima parte a anului 1889, Mihai Eminescu recunoaște persoanele din jur, personalul spitalului, recită din memorie poezii întregi: „Umbla toată ziua, adunând tot felul de lucruri de pe jos, fără cea mai mică oboseală”.

Din amintirile doctorului Vineş rezultă că „starea lui Mihai Eminescu s-a agravat în clinică astfel că i-a apărut o stare delirantă cu dureri în tot corpul, tremurături, încetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburări grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate)”

26 Expresie latină desemnând înlăturarea adversarului, fără vărsare de sânge.

Dr. Ovidiu Vuia interpretează aceste simptome ca fiind rezultatul injecţiilor de mercur, lipsite de eficiență asupra bolii psihice dar cu grave efecte secundare. Mihai Eminescu, sub influenţa tratamentului cu mercur, subliniază doctorul, a dobândit „o polinevrită şi encefalopatie mercurială”.

Pentru a sistematiza expunerea și a o face mai ușor de înțeles, vom clasifica probatoriul medical al acestui caz în câteva categorii distincte de probe, ca elemente componente ale Dosarului Medical al lui Mihai Eminescu.

Maladia lui Mihai Eminescu: debut, manifestări

Ceea ce s-a petrecut în ziua de 28 Iunie 1883 la Casa Capșa sau la Baia Mitrashewski, evenimente urmate de internarea la Institutul din strada Plantelor, reprezintă un model de manifestare subită a unei boli („dintr-o dată” , ”fără prodrom”).

Din punct de vedere tipologic, forma de debut a maladiei denotă existența unei boli acute, din categoria meningită, pneumonie, otită, rujeolă, scarlatină nicidecum nu seamănă cu debutul bolilor psihice, care sunt boli cronice.

Fără discuție, și bolile acute au, la rândul lor, o scurtă perioadă de incubație, pe care o regăsim consemnată și în cazul Mihai Eminescu, așa cum rezultă din Jurnalul lui Maiorescu, din păcate acesta oferind explicații etiologice greșite.

Atunci când au apărut aceste simptome acute, societatea a găsit de cuviință să-l interneze în balamuc, la M-rea Neamț, în Azilul dr. Sutzu, sau să-l abandoneze la Botoșani, în îngrijirea unei biete femei bolnave, Henrietta, cu bani din mila publică.

Se poate presupune, în limite rezonabile de interpretare, faptul că perturbarea mecanismelor proprii de reglare a reprezentat nu numai efectul acțiunii unui factor patogen, cât și rezultatul redundanței în exces a factorilor de risc menționați mai sus. Multe manifestări patologice au început să apară, s-au manifestat clinic în stadiul în care mecanismul de compensare, pus în mișcare de mecanismele de autoreglare, nu a mai putut să facă față solicitărilor.

Factorul patogen (cauzator al bolii) a acționat atipic asupra organismului său, solicitând la maxim, chiar depășind capacitatea de ripostă a mecanismelor de apărare ale poetului.

Urmare a suprasolicitării mecanismelor sale de reglare, acestea au cedat iremediabil.

Este de crezut că acești factori au produs și afectarea mecanismelor imunitare (sunt ipoteze care demonstrează că „encefalita letargica” ar fi o boală autoimună) sau a celor neuroendocrine, conducând la apariția unor tulburări de reglare nervoasă şi a unor boli endocrine.

O serie de factori patogeni, neidentificați atunci, în 1883, au afectat de asemenea mecanismele neuropsihice ale lui Mihai Eminescu, aşa cum se întâmplă în bolile neuropsihice, în bolile psihosomatice şi în stresul psihic.

În sfârșit, un proces inflamator la nivelul encefalului poate fi asociat, alături de ceilalți factori menționați mai sus, la declanșarea bolii, cu o evoluție imprevizibilă.

Studiul pe care îl prezentăm cititorului nu este rezultatul unor deducții pur intuitive, așa cum ne propun comitenții de fără-de-logice și bizare ipoteze conspiraționiste care, deși sunt subsumate unor cauze nobile, nu par, la o analiză mai aprofundată, decât o seducție de sirenă, un romantic gest de proslăvire a jertfei de sine a patriotului sacrificat de oculte forțe nenumite.

Cumpănind toate mărturiile cunoscute, putem tălmăci suferința groaznică a omului Mihai Eminescu, o boală reală, cu secvențe de chinuri de infern, dând un alt înțeles manifestărilor patologice ce au fost ignorate sau interpretate în mod eronat în cazul său.

Prin urmare, maladia lui Mihai Eminescu fiind o entitate nosologică27, necesita o analiză din punctul de vedere al etiologiei, patogeniei, simptomatologiei, evoluției şi tratamentului specific.

Abordat din punct de vedere gnoseologic medical, sindromul lui Mihai Eminescu a avut o gamă diversă de cauze, a manifestat mecanisme specifice de apariție, a prezentat o simptomatologie particulară, având o evoluție derutantă, fapt pentru care ar fi trebuit să beneficieze de un tratament etiologic adecvat (nici atunci și nici acum, din păcate, tratamentul nu este eficient). La aceasta trebuie adăugat faptul obiectiv că, în urmă cu un veac și jumătate, anumite discipline medicale sau domenii, cum ar fi capitolul bolilor infecțioase, erau atât de precare, încât cu siguranță medicii erau lipsiți de posibilitatea de a descifra etiologia bolii poetului.

Pe lângă etiologie, maladia de care a suferit Mihai Eminescu a avut o patogenie28 specială, de asemenea nu îndeajuns de bine cunoscută chiar și în zilele noastre.

27 Nosologie – disciplină medicală care se ocupă cu studiul, clasificarea și definirea bolilor, din gr. nosos-boală și logos-știință.
28 Patogenie – ramură a patologiei care se ocupă cu studierea mecanismului de producere și de evoluție a bolilor.

Gestația sinistrei boli a persistat câțiva ani, deși încolțiseră destule semnale îngrijorătoare, anticipând colapsul final.

Sindromul său a evoluat în mod silențios, o bună perioadă de timp, manifestându-se ca un șarpe veninos, pândind mușcătura mortală, ascunzând meșteșugit o simptomatologie clinică alarmantă, reflectată totuși, în epistolarul eminescian, tipărit abia în anul 2000.

Necunoscând sursa producătoare a maladiei, cadrele medicale consultate nu au putut oferi un tratament etiologic eficient, care să conducă la vindecarea acesteia, sau măcar un tratament patogen, care să stopeze mecanismul sau evoluția bolii.

O altă întrebare care necesită răspunsuri corecte este următoarea: Cât de bolnav a fost Mihai Eminescu? Pentru a evalua în mod obiectiv gravitatea bolii sale, trebuie analizate particularitățile acesteia, ce organe au fost afectate și cât de profund, cât de agresivi au fost factorii patogeni, care a fost capacitatea organismului său de a se lupta cu factorii patogeni, durata bolii, capacitatea acesteia de a produce complicații, sechelele lăsate în urma sa etc.

Un asemenea istoric al stării de sănătate a poetului (patografie) ar permite să cunoaștem antecedente privind bolile copilăriei, dacă a avut o stare de sănătate normală sau a avut o preexistentă debilitate fizică și psihică de origine ereditară.

Cu privire la starea sa de sănătate, există doar însemnări laconice privind bolile avute în perioada studenției. În orice caz, amicii poetului certifică faptul că, până la vârsta de 28 de ani, acesta era deplin teafăr, el însuși susținând că nu era obișnuit să utilizeze medicamente.

După angajarea în corvoada ziaristică, la București, regimul intens de muncă îl doboară, obligându-l să ceară primul concediu medical (de odihnă?), petrecut pe meleagurile oltene (1878).

Al doilea concediu va fi în 1882, când apăruseră forme incipiente ale bolii, Mihai Eminescu ajungând pe litoralul Mării Negre, la Constanța.

Începutul anului 1883 marchează deja o maladie manifestă (cu semne clinice și paraclinice îngrijorătoare, identificate ulterior la Institutul dr. Șuțu și în Clinica din Oberdöbling).

În sfârșit, în perioada ultimilor ani de viață, putem vorbi de o boală decompensată, cu leziuni ireversibile și cu complicații cardiace, care au produs în final decesul acestuia.

Anterior anului 1878, nu avem certitudinea că starea aparentă de sănătate a lui Mihai Eminescu corespundea cu situația sa reală, singurul indiciu fiind aprecierea amicilor săi, care îl considerau zdravăn.

După acest an, un observator atent ar fi putut observa semne latente de îmbolnăvire asimptomatică, semne clinice minore. Astfel, începând cu iarna anului 1882, în scrisorile trimise Veronicăi Micle, poetul se tânguie în mod repetat că suferă de oboseală cronică, insomnie, fiind cuprins de frisoane repetate, că este „dărâmat” fizic și incapabil să mai creeze ceva.

Spre exemplificare, am selectat câteva pasaje din epistolele sale, în care autorul lor dezvăluie că a suferit de stări febrile chiar în perioada anotimpului cald:
– 2 aug.1882 „Eu zac acasă de friguri și de oboseală….Fizic bolnav și sufletește obosit”;
– 21 mar.1882 „m-au apucat niște friguri, combinate cu durere de cap și lângezeală (somnolență, moleșeală, toropeală, n.n.) încât eu am zăcut în pat”;
– 26 mar.1882 „am dat din friguri în junghi”;
– 31 mar. 1882 „cele trei zile de sărbători am stat închis în casă, mahmur ca un turc și nu mi-a trecut nici acum”;

Același simptom de stare febrilă acută („friguri”) s-a manifestat și în Septembrie 1887 („După niște friguri teribile s-a liniștit cu totul la orele 9 seara”).

Din nefericire, maladiile suferindului poet au avut manifestări clinice nespecifice.

Cu toate acestea, Dr. W. Kremnitz, (Spitalul Brâncovenesc), deși nu era psihiatru de meserie, a intuit un proces maladiv incipient, motiv pentru care recomandă lui Mihai Eminescu să plece în concediu de odihnă.

Majoritatea semnelor și simptomelor acuzate în scrisorile de dragoste ale lui Mihai Eminescu erau comune multor boli, ceea ce a făcut dificilă, dacă nu imposibilă, diagnosticarea precoce a acestora.

Mai mult, acesta prezenta semnale ce anunțau prezența unui stres prelungit, semne banale, neindicând explicit prezența unei boli: palpitații, dureri de inimă, dureri abdominale, cefalee, amețeală, tremurături.

De asemenea, starea de insatisfacție, tristețe, anxietate, neliniște şi deznădejde, manifestate în operele sale literare, erau apreciate drept consecință a unei maniere artistice de a vedea lumea, așa cum starea de oboseală, de dureri generalizate, nu indică existența unei anumite boli, ci mai degrabă semne ale unui stil de viață foarte dăunător sănătății.

Dan Toma Dulciu
Viena