Gheorghe Indre:
PAZNIC LA MARGINEA LUMII

Mihai NEAGU

Această culegere de amintiri, jurnal de călătorie, proză, reportaje etc. a fost editată de Societatea Scriitorilor Militari din București in anul 2021 și este dedicată părinților autorului Gheorghe și Maria. Coperta constituie un gest de prietenie din partea lui Gheorghe Văduva, ca și primele două din cele trei prefețe, semnate de Lucian Gruia și Alexandru Mihăilă. Prefața lui Lucian Gruia este intitulată,„ „Gheorghe Indre Odiseea unui român de rând în secolul XX”. Prefațatorul îl prezintă atât pe autor, cât și pe personajul principal al romanului, „Paznic la marginea lumii”, Gheorghe Sabău, născut în 1913 și parcurgând o lungă perioadă destul de agitată din viața Ardealului. Este evocat și bunicul eroului, Tudor Sabău care fiind întreprinzător a fost ales de mai multe ori primar in satul sau natal Gaura.

Alte două texte, „Cosașul” și „Dealurile” sunt de un lirism deosebit.

„Milițienii din Luna”, „Blestemul” și „Verii Mariei” sunt texte care împletesc amintiri cu ficțiuni într-un mod ingenios. Alte patru texte au un caracter net autobiografic si se intitulează: „Drumul de acasă la serviciu”, „Înfruntarea necunoscutului”, „Însemnări după un eveniment de lansare de carte” și „Raport sentimental la înmormântarea unei uzine”. Prefațatorul Lucian Gruia subliniază faptul că această carte de debut este „remarcabilă si memorabilă”. Al doilea prefațator îl consideră pe autor „un sentimental al pitorescului bucolic, un poet al drumurilor care urcă din amintiri și se înalță spre cer, sfințindu-se…” În „Argument”, autorului i se impun valori evanghelice, din parabolele Domnului nostru Isus Hristos, cu ajutorul cărora își sporește curajul necesar pentru a se afirma cu aplomb in viața literară românească.

Primul text din volum, „Drumul de acasă la serviciu” pare a fi o filă de jurnal, sau o pagină compusă în stilul noului roman francez de acum 60 de ani. Textul se referă la dimineața zilei de 18 aprilie 2007, când Indre, la ora 6:30 încuie ușa apartamentului său din bulevardul Iuliu Maniu, de la Stația Master S.A. a troleibuzului 61 până în Piața Rosetti, aproape de locul său de muncă. Traseul trece pe lângă centrul comercial Cora, apoi pe lângă fosta APACA, pe lângă Universitatea Politehnica, aproape vizavi de Palatul Cotroceni si statuia Leul. Urmează Gradina Botanică, Biserica Sf. Elefterie, Opera Română, Piața Kogălniceanu, Universitatea, Piața Rosetti. Descrierea are în vedere si statuile de pe traseu. Urmează „Înfruntarea necunoscutului. Istoria unei deplasări”, cu mai multe capitole, în care autorul relatează voiajul pe care -a efectuat in decembrie 1993 la un simpozion privind iluminatul electric eficient organizat în Arizona, orașul Scottsdale. Această călătorie este aleasă pentru a fi descrisă, datorită pedagogiei pe care o implică. Aflăm tot timpul fel de fel de organizări optime de transport cu trenul, avionul etc., facilități hoteliere etc. și chiar relații interumane civilizate optim, tot atâtea modele pentru societatea românească ieșită exploziv si cu victime de-a dreptul martirice din comunism. Cu bunul simt al țăranului roman optimist cu frână după depășirea unei primejdii, Gheorghe Indre se sfiește să tot repete: „așa ceva ca organizare ne-ar trebui și nouă”. Dar cine are minte de priceput, înțelege mesajele discrete ale acestei călătorii, în care avem de învățat și-n domenii pe care le consideram arhicunoscute, cum ar fi prietenia. În 1993, autorul simțea nevoia să semnaleze și că trece la pas pe lângă o imensă parcare. Bine organizat si scrupulos în demersul sau educativ, „Bună dimineața!”, de pildă, apare ori de câte ori oamenii bine educați simt nevoia să salute. La un restaurant Mc Donald ni se prezintă și un exces de amabilitate din partea unui intelectual din India, care, nefiind el acolo un paria, n-a fost nevoie să emigreze. M-am întâlnit de mai multe ori cu autorul în acest text. De pildă, pe aeroportul din Viena, la întoarcere, si eu mă gândesc, când mi se oferă ocazia, c-aș putea reveni la București pe jos, chiar dacă nu fac legătura cu traseul lui Horia, când a fost la împărat, care este de fapt o necesitate beletristică în completarea gândului ieșit din dorul de acasă. Prima povestire cu întâmplări ciudate din Luna este intitulată „Blestemul. Paiele, otelul si focul”. Paznicul depozitului de paie și furaje al CAP Scânteia din Luna era moș Simion. Într-o zi de vară, a rugat niște copii care jucau fotbal în vecinătate să păzească șura de paie până dă el o fugă acasă. Copili au adormit și șura de paie a luat foc. A urmat un proces și părinții copiilor au fost găsiți buni de plată pentru recuperarea pagubei. Lina, mama unor copii din grupul fotbaliștilor a blestemat la tribunal, la auzul sentinței definitive: „Să dea Dumnezeu să ardă carnea pe ei cum arde inima-n mine!”. După ani, fiul lui moș Simion, Gheorghe, era într-o dimineață in vizită la locul de muncă al fiului său Ionuț, la combinatul metalurgic Industria Sârmei. Un cuptor cu oțel topit a explodat și lava incandescentă i-a acoperit, printre alții, și pe cei doi, fiu și nepot ai lui moș Simion, împlinind blestemul mamei Lina.

„Milițienii din Luna” este următoarea povestire în care ne sunt prezentate vreo trei, patru cupluri de milițieni, un șef de post și ajutorul său mai tânăr, care, decenii, din când în când comiteau abuzuri mergând de la schilodirea în stare de ebrietate a unui nevinovat si până la tăinuirea adevăratului criminal pentru a da vina pe un nevinovat și a obține condamnarea acestuia. Desigur, nu toți milițienii au fost răi. Unora, mai norocoși, nu li s-a oferit prilejul să slujească regimul în situații limită. Dar toți cei care au comis grave nedreptăți si complicitate la crimă au fost pedepsiți de justiția divină personal, când vine vorba despre filmul artistic realizat despre uciderea Mariei, gestionara de la Cofetăria care a forțat urbanizarea Lunei, l-aș fi nominalizat pe actorul care s-a făcut călugăr, ca un exemplu de ascensiune spre desăvârșire. Cred că-i vorba despre Pâslaru. Indre nu-i cât Slavici din două motive: ca inginer a fost împins de destin la o distanță cam incomodă de beletristică, iar comunismul artificializează printr-o dresură îngrozitoare întreaga viată socială, astfel încât transfigurarea artistică a realității întâmpină dificultăți. Slavici însuși astăzi n-ar mai fi Slavici. Ceea ce a realizat în condiții atât de vitrege pare a fi rezultatul binecuvântării lui Gheorghe Indre de către niște strămoși ai lui din Luna, înmormântați poate că și cu secole in urmă.

Cu capitolul „Călătorie spre începuturi” începe romanul său pe care nu ni-l anunță explicit, ci ne lasă pe noi să i-l descoperim, ascunzându-și glumeț intențiile romanciere, sau, poate, cu intenția de a îmbina realitatea, legenda și plăsmuirea pură într-un amestec rarisim in Europa postbelică. Această veritabilă Saga, care are pe alocuri forță de roman sud-american, se continuă cu capitolele: ,,Bunicul Todor și familia lui”, „Cosașul”, ,,Refugiatul”, „Sofia Petricaș si căsătoria”, „Fuga din urgiei”, „Amenințarea războiului”, „Invalidul de la Alba Iulia”, „Anul 1946”, ”Dealurile”, „Copilele si mare durere”, „Apărarea demnității, ”Destăinuirea”, ”Suzana”, ”Verii Mariei”.

Printre cele remarcate în mod deosebit la acest roman este faptul că genealogiile sunt tot atât de riguros prezentate ca și în Biblie. Urmează un fel de reportaj intitulat „Însemnări după un eveniment de lansare de carte”, pentru că plecând de la date forte precise, memoria răscolește o sumedenie de amintiri. Este vorba de lansarea a două cărți de Manuela Sanda Băcăuanu, (cred că acesta e numele corect, desi mai apare si „Băcanu” în ultimul alineat) și anume: „Între pământ și cer pe Camino de Santiago”, în care este vorba despre reparcurgerea drumului Sfântului Iacob la Santiago de Compostela, tentație la care, spre rușinea mea, am reușit să rezist, și „Când soarele răsare la apus”. Cele două volume au fost prezentate la 15 martie 2018 la Librăria Mihai Eminescu din București de către profesoara de limba română a autoarei cărților si a autorului Indre, la liceul devenit Colegiul Energetic Cluj- Napoca. Este evocat aici și Dumitru Dan, componentul triumfător al echipei de studenți români de la Sorbona, care a încheiat ocolul pământului în patru ani în cadrul unei competiții internaționale dotată cu un premiu de o sută de mii de franci (5.000 de „cocoșei”). Cocoșul galic e prezent pe piesa de 20 de franci aur, dar am văzut aceeași inscripție, la muzeul Băncii Naționale a României, și sub piesele românești de 20 lei aur cu profilul regelui Carol I, fără cocoșel pe verso. (Când citești o carte care abundă în preciziuni, ți se exacerbează și propria ta nevoie de preciziune.) Ultimul text din volum se intitulează „Raport sentimental la înmormântarea unei uzine” pe care nu știu dacă să-l numesc necrolog sau chiar recviem, pentru că un ton funebru, mascat pe ici pe acolo de amănunte care maschează o parte din suferința resimțită de autor la moartea Industriei Sârmei. Autorul arată că după ce secțiile uzinei s-au închis una după alta, ceea ce mai rămăsese s-a vândut, „în pachet cu încă trei mari uzine metalurgice din țară, pentru suma de 70 (șaptezeci) de euro”, mai puțin decât un bilet de autobuz de la Câmpia Turzii în Spania.

Dr. Mihai Neagu