SĂ CADĂ PIATRA LUI SISIF DIN SOARE

Marian DUMITRU

CÂT NU TRĂIM ÎN MILA CĂPRIOAREI

E fiecare zi o-nfricoşare
Cât florile ne cheamă la război;
Şi Iad sunt lăcrimările în doi
Cât nu trăim în mila căprioarei.

În fiecare zi cresc munţii noi
Să cadă piatra lui Sisif din soare:
Înmărmuriţi ca ziua-n calendare
Tot aşteptăm şi prăvălirea-n noi.

Ne-amestecăm cu-albinele în roi
Să ducem peşteri de gutui în miere.
Naştere, viaţă, moarte şi Înviere

Ultima – a patra frunză la trifoi:
Noroc periculos ca o tăcere
A trăsnetului aşteptând în ploi.

SUB STELE CRÂŞMA ÎNJURA

Îşi căuta ceva pe jos cu ochii mari,
Prin labirintul nopţii din stele violete
Şi crâşma o-njura că-i face numai sete
Sub felinarul cu văpaie şi ţânţari;

Deşi pe lângă baltă trec noaptea cuţitari,
Beţivul căuta şi nimeri pe ghete
Cu poliţist în ele, pe umeri cu egrete
Care-ntrebă: ce cauţi proptindu-te de pari?

Îmi caut cheia, jur! nu am o altă vină,
Căci doamna mea-i ca moartea de-o chem să îmi deschidă.
Aici pierdut-ai cheia, în balta cea lichidă?

Nu am pierdut-o-n balta sclipind ca Luna plină,
Dar mintea-mi ameţită nu e de loc stupidă:
Aici îmi caut cheia, c-aici este lumină.

ACOLO LA BODEGA SECRETULUI

Să facem un cockteil din dragoste şi ură
Acolo la bodega secretului statal.
Jucăm la cacealma în pokerul fatal,
Ne punem semn la carte o sfântă-njurătură.

S-aveţi spitalu-n palmă şi splendidul pumnal,
Cu ochiu-ţi face nimfa otravă-n băutură:
Cockteil din raţiunea de stat ce-nchide-o gură
În stilul celui mai rahitic criminal.

Să luaţi şi laminorul şi magicul piton,
Să trecem ca la carte prin gaura de cheie,
Iar pe tavan să mergem cu restul de femeie

Surprinsă de veioza cu noaptea pe buton
Că îşi devoră beata plăcere-n orhidee
Pe vaietul trădând-o ca ultimul spion.

BALADA CĂDERII CU STIL

Într-o zi, l-am întâlnit pe Pâcă,
Ştiţi care: extraterestrul de pe Pământ,
Cum se autointitula,
Cel mai liber visător în crunta dictatură
A genialei ape de foc.

Se vedea ca lumina zilei că este
Doctor de suflete, dar fără de arginți,
Oricum l-ai fi aşezat.

Pelerinul prin târgul cu toți bucureștenii poeți,
Spânzurase de ciomagul de pe umăr,
Dolofana sacoşă misterioasă,
De un bleumarin splendid, socialist.

Da, era grandele Pâcă,
Boem teatral,
Culegător al dârelor de stele,
Bune la fumat ca niște mucuri
Aruncate de câte un înger prins.
Ciupit sau treaz, Meșterul tăcerii
Făcea gaură-n cer, cât inima,
Să pună cuib la puișorii lui de aur:
Cuvintele nou ieșite din ouă de lacrimi.

Nu ţipa niciodată, nu mormăia des,
Era ocupat, până peste cap, cu geloasa
Gravitație,
Care îl vrea doar pentru ea:
Muncea la păstrarea echilibrului,
La ajustarea verticalităţii,
Simțea că e drept ca funia în sac,
Și prea bătea la ochi, la kilometrul Zero.

Tu ai citit, mă, la Oglinzi?
Te-am ochit, plăvane:
Dă-te jos de pe cal !
Bolboroseai ca o moară stricată,
Parcă transmiteai meciul cu grecii,
Te-a făcut mă-ta oltean ?

„Porni luceafărul, creşteau în cer a lui aripe”,
Şi neica Pâcă se prăbuşi, secerat
De glonţul paharului ce-i nimerise capul
Şi picioarele care se terminau
Într-un fel de bocanci, jumate gumari,
Jumate târlici apocaliptici,
Pufăiau la mers.

Luat în brațe de miloasa Planetă albastră,
Fericitul asculta cățelul pământului,
Surprins de aterizarea-i perfectă,
Ca balerina din Lacul lebedelor.

Bardul în trențe nobile, Pâcă,
„Ce-și căta cu bătăușii râcă”,
Mi-a zis, râzând, de pe orizontală:
De ce dai, mă, într-un baladist?
Îţi faci statuie, pe scurtătură?

Hai, taie lemne pe mine!

BALADA LOPĂTARULUI

A venit unul să dea la zăpadă.
Avea o lopată cât Delta Dunării, că te mirai,
Poate, un kilometru mai mică.
Era un aprilie blând, de promenadă,
Nimeni nu îl credea, toţi râdeau de lopătar.
El era singurul nămete de pe drum,
Cum zise unul, tobă de umor.

Omul era prea armean ca să fie român,
Era prea bulgar ca să fie hebreu.
Ne privea fix ca omul invizibil din cărți
Și ne-o spuse malefic, pe şleau:
Va veni viscol cu zăpadă în cioc,
De-aia n-au sosit rândunelele.
Vor fi nămeţii cât Casa Scânteii, rămân cu voi.
De m-alungaţi, sunteţi fără noroc,
N-o să mor, dacă nu mănânc, dacă nu beau.

Abia ce râse de proştii care eram,
Că văzduhul se și rupse ca un cearceaf sfâșiat.
Un tunet de tun, un fulger de fosfor topi
Pălăria lunii aprilie,
Iar norii aprinşi de chibritul Sfântului Ilie,
Patronul care dă zi liberă celor de la lumină,
Vărsară, fantastic, ninsoarea-satrap:
Crăpau cupele de gutui, urlau florile de cireş
Și mai toate femeile, cărora, frica
Le intrase în sân, ca șarpele de casă,
Iar păsările curţii zburau infernal,
În frunte cu disperatul cocoș, Terente.

Aprilie abia se mai ținea de sârma de rufe.

Nămeţi se puseră un pic mai târziu,
Şi, atunci, lopătarul aruncă vioi toată zăpada
În curtea școlii lui, adică, pe cer,
Împături iarna sub braț
Și plecă spre altă poveste,
Așa cum venise: mirat că ne mirăm.

SETEA MAESTRULUI

Don Cezar umbla cu un topor în traistă.

În dulcele târg al Ieșilor, era boier,
La București, ce inițiale! era detectivul C.I.
Umbla, cu fereală, după lupii alfa
Din pădurea cu ochii flămânzi ai literelor:
Erau șefii de reviste, dar și corectorii, care
I-ar poci cuvintele măiastre
Ca să râdă dușmanul,
Cu gura până la părul din urechi.

De ce inimă curată mă pui pe drumuri?
Se tânguia fiul de aur al Ivănescului…
Ce fac, Lungane, dacă dau
De tovarășul Dracu?
Căci toporul acesta nu e topor,
E poezie a disperării.

IUBIREA ZEULUI SOARE

Am văzut iasomia tulburată, foarte.

Nu vrea să stea la vorbă cu mine,
Ca de obicei, să nu ne deochem.

Am privit-o cu tot sufletul,
Și ce să vezi:
Albă ca lumina în pielea goală,
Iasomia sângera.

Acolo, lângă fericita floare,
Zâmbea epuizat,
Soarele pofticios,
Care, s-ar putea, să dea cu subsemnatul.