STRATAGEMA CĂPITANULUI

Dumitru MOCANU

Drumul tânărului bucureştean Dan Gulie până la gradul de locotenent a fost lung şi plin de meandre. Încântat de frumuseţea ţinutei de cantemirist, pe care un Coleg de şcoală generală, mai mare cu doi ani decât el, o etala cu vădită mândrie prin cartierul natal, s-a hotărât, împreună cu alţi patru elevi din clasalui, să dea examen de admitere la Liceul Militar „DIMITRIECANTEMIR”, în vara anului1954. După vizita medicală, unde o echipă de doctori îi examina pe candidaţi precum geambaşii caii, au mai rămas doar doi din grupul lor, iar după examen a fost declarat reuşit numai el. Tristeţe mare în rândul micilor candidaţi. Visul lor de a studia împreună se spulberase dureros.
Pentru elevul cantemirist Dan Gulie, începuse o viaţă nouă, surprinzătoare prin ineditul ei, aspră, cu privaţiunile fireşti ale armatei, pe care însă le-a suportat cu stoicism. Încet, încet s-a obişnuit cu înviorarea de dimineaţă, pe platoul de adunare a liceului, având bustul gol, chiar dacă vremea era nefavorabilă, cu mămăliga şi marmelada de la gustare, cu fulgii de ovăz, cu mâncarea de cartofi şi carne de cal, cu pasul de defilare…
Era, totuşi, mulţumit de situaţia lui. Acolo, se învăţa carte ca lumea, nene. Cine primea note slabe pleca din liceu! Necruţătoarea triere a durat până în ultima zi de studii. Cu vreo două luni înainte de bacalaureat, comandantul plutonului, locotenentul Ioan David, a cerut de la fiecare elev o notă în care să precizeze armele unde ar fi dorit să-şi continue cariera militară. Pentru că activase la cercul de radio de la Palatul Pionierilor, Gulie a optat în primul rând pentru arma transmisiuni, apoi pentru radiolocaţie şi, în final, pentru tancuri şi auto. A fost repartizat la infanterie, ca, de altfel, majoritatea absolvenţilor promoţiei 1957! Oştirea avea nevoie de comandanţi de arme întrunite, iar aceştia, se clama atunci, puteau fi numai ofiţeri de infanterie. Dar nu a mai ajuns comandant de arme întrunite! Fiindcă, altă dandana: după absolvirea şcolii militare de ofiţeri activi, locotenentul de infanterie Dan Gulie a fost repartizat la Comandamentul Trupelor de Grăniceri, împreună cu circa treizeci la sută din absolvenţii promoţiei 1960! Cu vreo două luni înainte de terminarea cursurilor, grănicerii trecuseră de la Ministerul de Interne la Ministerul Apărării Naţionale. Afost numit la comanda unei subunităţi de frontieră, dispusă la circa şapte kilometri de o localitate bănăţeană cu nume de pustiu şi la vreo trei kilometri de o aşezare din ţara vecină.
Cunoscând bine zona, ca să-l îmbărbăteze, şeful cadrelor comandamentului, un colonel înalt şi cu faţa ca o plătică, i-a făcut romantică descriere a locului de muncă, în faţa camarazilor săi, care aşteptau cu sufletul la gură să afle unde vor fi repartizaţi.
– Dumneata, tovarăşe locotenent, îşi începu teatral explicaţia colonelul, eşti, într-adevăr, un om fericit! Ca să ajungi la subunitate, n-ai nevoie nici de avion, nici de tren, nici de autobuz! Vei călători cu vaporul, pe Canalul Bega, tovarăşe! Şi să mai ştii ceva, acolo, în mijlocul naturii, uite aşa îţi vor trece printre picioare iepurii şi fazanii, continuă naşul cadrelor prezentarea, unduindu-şi un braţ deasupra genunchilor. Ai ceva de raportat?, fu chestionat autoritar, cu trimitere la ideea dacă ar fi avut ceva de obiectat.
Ce obiecţie?!Locotenentul era pătruns de faptul – ce i se cimentase pe scoarţa cerebrală, după repetările obsesive ale educatorilor din liceu şi şcoala militară -că ordinul şefului era lege pentru subordonaţi. Aşa că răspunsul la întrebarea colonelului a fost un „NU!” clar şi răspicat.
A sosit la subunitate aproape de căderea serii. Ploua mărunt şi sâcâitor. Prin pânza de apă răvăşită de vânt, cazarma se profila pe veștmântul tomnatic al câmpiei într-un tablou sinistru, cenuşiu şi mânjit de maroniul ţiglelor vechi de pe acoperişul clădirii. Ajutat de sergentul de serviciu pe subunitate, şi-a luat zestrea din căruţă – adică valiza din placaj, o pătură, lenjeria de pat, perechedecizmecuşanuri,aldoilearânddeţinută-şi s-a instalat într-o cameră din aşa zisa casă a cadrelor, o clădire veche, bântuită de şoareci, cândva anexă la un conac. Ca să se odihnească noaptea cât de cât liniştit, introducea picioarele de la patul metalic în castroane cu apă, altfel animăluţelec enuşii ar fi zburdat pe pătură.
Trecuseră opt ani de activitate la borna de frontieră, cu program nonstop, de douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Avea deja gradul de căpitan şi începuse să-şi facă griji pentru şcolarizarea celor doi copiii ai săi, băiatul de cinci ani şi fetiţa de doi. Ca să-l ţină pe loc, fiindcă aveau nevoie de el acolo, şefii de la unitate l-au tot amăgit cu promisiunea că, fiind în rezerva de cadre, într-un viitor nu prea îndepărtat, va deveni comandantul acelei unităţi. Iar el i-a crezut.
Ajungând însă la capătul răbdărilor, s-a hotărât să ceară mutarea într-o garnizoană care să-i permită şcolarizarea copiilor. Dar, cum se zice, n-aduce anul ce aduce ceasul.
Intr-o dimineaţă, comandantul unităţii l-a anunţat telefonic despre vizita pe care urma să i-o facă mai marele partidului de la brigadă.
-Vrea să vadă cum şi-au însuşit subordonaţii tăi lecţiile politice. Dacă totul va ieşi bine, s-ar putea să-ţi crească acţiunile pentru mutare.Aşa că ia măsurile ce se cuvin, îl atenţionă şeful.
Avea la dispoziţie nouă zile până la examinarea militarilor. Prima noapte a fost albă. Se frământa pentru a găsi o soluţie care să-i permită o prezentare onorabilă.
Asta pentru că toţi oamenii lui aveau doar şcoala generală. După ce a fiert în suc propriu aproape o zi întreagă, a depistat o modalitate de rezolvare a problemei.
-Peste o săptămână, secretarul consiliului politic al Brigăzii vă va verifica la pregătirea politică, şi-a înştiinţat căpitanul subordonaţii. Pentru a obţine calificative bune şi foarte bune, vă precizez modul de prezentare. În primul rând, când tovarăşul colonel va pune întrebarea, să ridicaţi toţi mâna pentru a răspunde. Apoi, dacă cel numit nu stăpâneşte răspunsul, acesta va cere permisiunea să recite o poezie. Fiecare militar va primi câte trei strofe, cu rimă uşoară, din Îndrumătorul cultural şi artistic din armată. Comandanţii de grupă să-şi verifice soldaţii, astfel încât fiecare să memoreze perfect poeziile.
-S-aînţeles? Întrebă autoritar comandantul pichetului.
-Da! Confirmă din rărunchi trupa.
În ziua stabilită, secretarul consiliului politic al brigăzii de grăniceri din Timişoara, colonelul Ion Petrescu, „colonelul dragă” cum fusese botezat de subordonaţi pentru că, şi la bine, şi la rău, el se adresa tuturor cu „dragă”, a sosit la pichet şi, după ritualul regulamentar de întâmpinare a şefilor, a trecut la examinarea grănicerilor.
-Vom proceda astfel: fiecare militar va primi o întrebare şi, după zece minute de gândire, vom începe dezbaterea. E ceva neclar? întrebă „dragă”, etalând o mină de bună dispoziţie. Nu, totul era limpede.
La epuizarea timpului de gândire, „dragă” rupse tăcerea:
-Cine începe primul?
Linişte mormântală. Soldaţii îl priveau temători, pe sub sprâncene. Căpitanul îşi frecă nervos fundul de scaunul metalic. Semnalul lui de îndemnare la răspuns, transmis prin fluturarea agitată a braţului stâng, nu schimbă situaţia.
-Hai, curaj, drăguţilor! Ia spune tu, cel de lângă televizor, cu semnul onorific„ Pentru merite grănicereşti”, zise secretarul consiliului.
Cu o lună în urmă, cel indicat reţinuse singur, într-o noapte ploioasă, şapte indivizi care, după ce devalizaseră un depozit cu băuturi spirtoase din Craiova, au încercat s-o şteargă din ţară. Pentru că erau prea mulţi, militarul le-a ordonat fugarilor să-şi lase pantalonii în vine, apoi să-şi pună mâinile pe cap, şi aşa i-a escortat până la pichet. A fost avansat la gradul de fruntaş şi distins cu semnul onorific. La invitaţia examinatorului, el a ţâşnit în poziţia de drepţi şi, cu o voce bărbătească, după prezentare, a raportat cu siguranţă de învingător:
-Să trăiţi, toaşe colonel, n-am înţeles întrebarea!
Permiteţi-mi însă să recit o poezie, continuă bravul grănicer, dezvăluindu-şi strungăreaţa pricopsită.
Surprins plăcut de reacţia îndrăzneaţă a oşteanului, „dragă” aprobă cererea cu o lin ă înclinare a capului. Apoi, după ascultarea recitării şi a altor răspunsuri, continuă dialogul cu trupeţii, care, în cea mai mare parte, ieşiră din impas tot cu declamarea versurilor, solicitându-le opinia în legătură cu prevederile recentului Decret al Consiliului de Stat pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii. Vădit mulţumiţi de problema pusă în discuţie, toţi leţii, conform instructajului, ridicară vijelios mâna, gata-gata să-l împungă cu braţele pe examinator, pentru a răspunde. Ba, mai mult, unul dintre ei, un soldat cu chip de mucalit, se ridică din proprie iniţiativă şi raportă, slobozind cuvintele prin colţul gurii:
-Păi limpede ca ziua, toaşe colonel,d ecretul ăsta s-a dat pentru casă iasă copiii de… ca… li… ta… te!
-Adică?ceru mai multe explicaţii „dragă”, unduindu-şi sprâncenele stufoase.
-Iaca, de exemplu, soţia toaşului plotoner n-ar avea voie să aibă copii.
-De ce, dragă? – îl sondă colonelul, făcând pe naivul.
Răspunsul veni, ca o torpilă:
-Pentru că soţia dumnealui este… prea… slabă!
O vedem mereu când vine să ia apă de la arteziana pichetului, încheie băţos soldatul.
-Dar ştiţi voi ce se întâmplă în Vietnam? îi provocă din nou la discuţie secretarul consiliului politic.
-E război! strigară la unison grănicerii cuprinşi de frenezie.
-Aşa e, însă cineva să explice mai detaliat despre ce eeste acolo.
-Să trăiţi, toaşe colonel, sunt soldatul Păstrugă, raportez: în Vietnam se luptă vietnamezii cu americanii.
Ăia, adică americanii, au folosit şi gaze împotriva paşnicului popor vietnamez, punctă soldatul cu însufleţire.
-Bravo, drăguţule! Şi ce-i dacă au folosit gaze? Îl întărâtă „dragă”, pentru ca interogatul să dea şi alte amănunte.
-Păi este foarte grav, toaşe colonel, fiindcă, de două săptămâni, bieţii vietnamezi, stau cu masca pe figură! – explică soldatul, vădit revoltat.
Puse una peste alta, secretarul consiliului politic al brigăzii, mulţumit de comportarea militarilor, i-a felicitat pentru străduinţa lor. La plecare, aţinut să-i spună, între altele, căpitanului Gulie:
-Mi-a plăcut găselniţa ta, căpitane. Chestia cu recitatul poeziilor a fost de nota zece. Îţi doresc mult succes în noua funcţie!
Adoua zi, căpitanul Dan Gulie a primit ordinul de mutare în capitala de judeţ a Banatului.

Dumitru MOCANU – monument