
Poezii apărute în nr. 43-44/15 DECEMBRIE 2011
Gheorghe Văduva
Îndoiala unei iubite
Un vis frumos sau, poate, doar un simplu dor,
Un colţ de rai sau un sărut timid pe gând,
O voce din adâncuri calde murmurând:
„Te-aştept, în astă seară, la mine, puişor!”
De ce în astă seară şi nu doar înspre zori
Când roua mă sărută pe sânii-mi plini de foc,
Când visurile lumii mi-aduc, acum, noroc,
Când noaptea trece-n zi şi ziua creşte-n flori?!
De ce iubitul meu mă cheamă când vrea el?
Şi ştie că mă duc, cât, Doamne, îl iubesc!,
Dar de ce oare pot şi vreau să mă gândesc
Că s-ar putea acum să nu mai fiu la fel?!
Gândesc aşa, cam cum ar fi de nu mă duc,
E prea puţin şi prea de dar dorinţa mea,
Aş vrea să pot acum ce nu cred c-aş putea
Şi nu ştiu, Doamne, pe ce cale s-o apuc…
Bucureşti,
24.07.2010
Discreţie
În loc de sutien, să-ţi pui,
Un braţ de flori sau doar un voal,
O spumă de pe marea unui val,
Sau de pe ochii calzi ai orişicui…
Dar e păcat ca tu să te ascunzi
De cei ce vor mereu să ştie tot,
De oamenii ce încă mai socot
Că poţi să zbori atunci când te scufunzi…
O frumuseţe plină de zăpadă,
Nu poate fi ascunsă niciodată,
În lumea asta ternă şi ciudată,
De ochii care încă pot să vadă…
La cumpărat de stele
Din pulbere-i făcută viaţa
Şi noi cu viaţa suntem una,
Dar nu se poate-întotdeauna
Să vezi în noapte dimineaţa.
Dar am să vin, în zori, la tine,
Să-ţi sun, la poartă, deşteptarea,
Şi să-ţi sărut pe măşti chemarea
De-a fi o clipă doar cu mine.
Şi-n suflet am să-ţi prind o floare
Adusă poate de departe
Din stelele de noi visate
Şi stinse-acolo-n depărtare.
De vei voi să fim comete
Cu Andromeda la picioare,
Şi-n aurore boreale
Să strălucim printre planete,
Să ştii că vreau să vii cu mine
La târgul viselor solare,
Pe interstaţii planetare,
Să cumpăr stele pentru tine…
Dan Gâju
Sonetele robilor în alb
1.
La nunta mea s-au spart trei felinare
Şi lăutarii n-au mai vrut să cânte;
Doar cordul stins al unei vechi ghitare
M-a petrecut spre zorile cărunte…
Acele semne încă mă domină
Şi-n sânul meu se-adăposteşte, încă,
Un pui de superstiţie haină
Ce simt cum tinereţea mi-o mănâncă.
– Stăncuţă cu ochi verzi şi glas duios
Mai lasă-mă, o clipă, cu băieţii;
O clipă, doar, atât, te rog frumos,
Cât să închin o ultimă cinzeacă,
Pe buza vânătă a dimineţii,
În cinstea morţii ce-o aştept să treacă!
Târgovişte, de Rusalii, 2009
2.
Şi cad pe drum, înaintând spre mine,
Toţi solii vieţii ce mi-a mai rămas,
Şi-ntregul ritual al unei crime
Mă bântuie cu fiecare ceas.
Din depărtări se-apropie cohorte
De călăreţi sălbateci, sângeroşi,
Ducând de lanţ, prin tină, sub escortă,
Treizeci de robi în alb, cu ochii scoşi.
E ca un vis întreaga scenă care,
Prin faţa mea, se derulează-ncet;
Şi simt cum robii-aceia, fiecare,
Strivesc în ei un suflet de poet:
Poetul vagabond bătut de soartă
Cu biciul Nemuririi deja moartă.
Târgovişte, 8 iunie 2009
3.
Cuvintele mi s-au topit ca boarea,
Turnate sunt, deja, în forme goale,
Şi îngropate,-adânc de tot, în valea
Sintetică, a lumii virtuale.
Şi zac acolo,-nghesuite, toate,
Cenuşă grea, impersonală masă,
În aşteptarea altor vremuri, poate,
Când bietul tata, cel plecat de-acasă,
Se va întoarce de pe front, ca ieri,
Duhnind a depărtare nefirească,
Cu gândul la beţii şi la muieri,
A doua oară să mă zămislească.
Şi-atunci, din nou, cuvintele-mi-cenuşe
Vor prinde colţ în glasuri de păpuşe.
Târgovişte, 8 iunie 2009
4.
Că nimeni nu mai dă doi bani pe mine,
Până şi muza m-a trădat, căţeaua!,
Sunt prizonierul călimării pline
Şi al hârtiei crude precum neaua.
Mai am pe ţeavă, totuşi, vreo trei gloanţe
Cu vârf de diamant, crestat în şapte,
În aşteptarea celei cotoroanţe
Ce ştiu precis că va veni la noapte.
Aşa c-aştept, căzut pe cele gânduri,
Fumând mahoarca ultimelor clipe
Şi numărând, pe cer, cum rânduri-rânduri,
Bătând tic-tac-ul din a lor aripe,
Se trec spre veşnicie stolurile
De vise, de speranţe; dorurile…
Târgovişte, 11 iunie 2009
5.
E ziua mea de astăzi tot mai seacă
Şi tot mai mulţi călăi cu iz tomnatic
Îmi ară câmpul vieţii şi mi-l toacă
În lung şi-n lat, cu artă…, matematic.
Şi mă cutremur când îmi văd feciorul
Tot mai prostit, mai aplecat sub vreme,
Iar veneticii potrivind toporul,
Ca-n împlinirea unei anateme,
Exact peste grumazul maicii mele –
Cu sânul muls, deja, şi sângerând,
Abia mai susţinând-o cârjele,
La margine de drum, scoasă din rând…
E vremea, deci, de luptă, camarade,
Ridică-te – îţi spun – că mama cade!

Mischian Mara ,născută în Luna la 5 mai 1990.Am început sa scriu poezii cand aveam 14 ani,vârstă la care l-am descoperit pe G. Bacovia.Adevaratele poezii le-am scris la 17-18 ani,cand am fost iniţiată în literatura şi arta scrierii în adevaratul sens al cuvântului.Poezia şi proza scrisă de mine este o combinaţie între simbolism si postmodernism,cu câteva tente religioase. Am avut publicatii în revista şcolara ”Collegium” şi am luat diferite premii pentru proză şi poezie.
Rătăcire
Mi-am rătăcit gândurile,
Le-am lasat departe.
Şi hoinăream nopţile
Pierzându-mă-ntre şoapte.
Am renegat lumina
Şi mi-am pierdut ideile.
Eu port toata vina
Că-mi traiam zilele.
Aveam nevoie de odihnă
Cum aveam nevoie să respir.
Îmi trebuia pace şi tihna
Să nu devin un martir.
Am uitat sa scriu şi am murit,
Cădeam într-un perpetuu păcat.
M-am spovedit,păcatul l-am nimicit
Şi-am respirat şi-am reinviat.
Absorbisem literă cu literă,
Setea de cunoaştere m-a prins.
Se-auzea din sparta ţiteră
Poeziile ce le-am învins.
Ştiam acum secretele vieţii,
Deţin acum esenţa perfecţiunii.
Căci mi-am regăsit gândurile,
Acum cunosc toate căile.
Dor de casă
Şi mă cuprinde-un dor de casă,
Un dor care nu mă mai lasă.
Şi-am uitat complet de mine,
De când am dorul ăsta-n sine.
Dor de iarba de un verde crud
De câini lătrând,parcă-i aud.
Drumul meu cu pietre
Şi de apa de care mi-e tot sete.
De locul unde se văd stelele
Şi-s dulci toate merele.
Mi-e dor nebun de casă.
Dor care nu ma lasă.
Şi tu,stralucită stea,
Care veghezi la casa mea,
Spune-le c-am să mă-ntorc,
Unde-am crescut,în acel loc
Şi-am să-mi astâmpăr dorul
Am să umplu golul.
Dorul de-a mea casă
Dorul care nu mă mai lasă.
Marin Radu Mocanu s-a nascut la 23 aprilie 1938 in Alexandria, judetul Teleorman. Absolvent al Facultatii de Istorie din Universitatea Bucuresti (1962).
Din 1962 a fost cercetator stiintific (arhivist) la Arhivele Naţionale Centrale, iar începând cu 1992 a ocupat funcţiile de director al acestei instituţii şi profesor în cadrul Facultăţii de Arhivistica. Semnează în numeroase reviste literar-culturale precum „Ramuri”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul” etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor.
„In anii ‘75-‘80, nu am putut trece de cenzură cu romanul Oameni de nicăieri – o frescă a anilor ‘55-’60 despre viaţa orăşelului meu (Alexandria) – povesteste Marin Radu Mocanu – din cauza caricaturizării unor activităţi de partid, iar când era aproape să trec (la Ed. Cartea românească) cu sprijinul marelui prozator Marin Preda (teleormănean şi el), acesta a decedat (în mai ‘80), rămânând să-l editez ulteior”. În cele din urma a debutat absolut în anul 1978.
Opera: Cărţi de poezie – Dorul de seară (1992); Dor de lume; Cărţi de eseu – Arhivele şi cultura (1998); Arhivele si statul (2000); Proză – Tot o apă şi un pământ (roman – 1998); Monştrii somnului (roman – 2000); Oameni de nicăieri (roman – în curs de apariţie la Ed. Ideea Europeana); Născut singur (2010); Volume documentar-istoriografice – Cazarma scriitorilor (1998); Cenzura comunistă (2001); Literatura şi cenzura comunistă (2003); Vremuri satanice (2005); Scriitorii si puterea (2006); Cenzura a murit, traiască cenzorii!; De la proletcultism la naţional-neoproletcultism (în curs de apariţie); Teatru – Bolnav de dragoste; Şcoala burlacilor; Bolnav din dragoste; Visul e păcatul meu; Cearta împăcării; Petrecerea. Marin Radu Mocanu are în pregătire două romane: Spovedania (despre fenomenul religios) şi Dragoste timpurie (despre un sentiment tot mai rar)
La ceas de dor
Cât ar fi ziua de lungă
Şi-oricât soare-ar mângâia
Doru-n seară dă s-ajungă
Pentru-a se reînvia-
Cât ar fi noaptea de plină
Câtă lun-ar străjui
Doru-n seară se alină
Fără a se tângui-
Cu-ale zilei întristări
Ori dezamăgiri pierdute
El se-adună-n înserări
Şi se face gânduri multe.
Ani trecuţi
Ştiu că vine vremea
Anilor trecuţi
Când se-adună frunza
Copacilor căzuţi
Când se-nchide drumul
Serilor în noi
Şi se duce vremea
Vorbelor de noi…
Dar tot atât de bine ştiu
Că vrerile dintâi
Se arată-n orice clipă
În care mai rămâi…
De când…
Al meu gând rămâne singur
Între gândurile toate
Neputând a prinde aripi
Şi nici glasul nu mai poate-
Nu mai are loc s-ajungă
Şi nici unde a poposi
De când rostul înserării
Prinde a se irosi
De când geamul tău se-nchide
Sub albeaţa de sub lună,
Făr’ a şti cu siguranţă
Liliecii ce-or să spună…
Dă-mi tu clipa
Dă-mi tu clipa-n ea să scriu
Scurte vorbe în pustiu
N-am nici gândul ce-ar putea
Să mă poarte de ar vrea –
Dă-mi tu clipa cea de ieri
Să mai pot cu mângâieri
Vorbe-ntruna să-ţi tot spun
Grijile să ţi le-adun
Dă-mi şi noaptea cea de mâine
Cu lătrat domol de câine
Să pot regăsi uşor
Drum ascuns de foişor
De n-ar fi adierea
De n-ar fi adierea
Să treacă peste lan
s-ar arde învierea
acelui paşnic an;
De nu ar fi adierea
Să adaste prin câmpie
s-ar pierde mângâierea
a anilor o mie;
De n-ar fi adierea
să poposească-n vii
s-ar stinge vremuirea
în glas de ciocârlii
De n-ar fi adierea
să lase-n flori năframă
s-ar cremeni durerea
şi dorul cel de mamă.
Mama
De rămâi ori de ajungi
Tu te faci acelaşi drum
Înspre casa cea de lume
Unde te aştept şi-acum –
D te duci ori de te-ntorci
Tu-ntrupezi aceeaşi floare
Ce răsare-n orice loc
Unde cade-un strop de soare
De încărunţeşti cu vremea
Tu devii şi mai aleasă
Cu fuiorul ce te-ncinge
Şi durerea ce te-apasă
De mă naşti ori de mă pierzi
Tu în felul tău rămâi
Rumenindu-ţi chipu-n apa
Care te-a spălat înt
Sever Constantin RĂDUICĂ
Pătruns de doruri ca o rugă
Statornic timpului argat,
Ţăranul meu pep e boltă-n sus
Tot asfinţitul înstelat
Îl ară cu privirea dus.
Pătruns de doruri ca o rugă,
Smerit în sus spre cer priveşte,
Şi boii lui la car înjugă
Şi printre stele îi porneşte
Pe Drumul Robilor la vale,
Galactic şi pribeag cu gândul,
Tot urmărind Lacteea Cale
Cu înc-un rob îngraşe rândul.
În felinarul lunii vede
Ciobanul stând cu turma lui,
Iar cloşca cea cu pui se pierde
Pitită-n gândul de sub grui.
Şi bolta parcă-i o chemare
Trezind instinctual pătimaş
Ce trece acum cu Carul Mare,
Şi rariţa peste oraş
În timp ce ară printer aster
Cu gândul său ca un profan,
Sărută zările albastre
Şi ceru-i suflet de ţăran.
Dunăre
Iubita mea, glia cu doruri m-apasă,
Amorul se stinge, de toamnă rănit,
Culorile iernii mă strigă acasă
Şi curg, ca şi tine, spre mare grăbit.
Mă strigă strămoşii din codri, stejari,
Cu freamăt de frunze – balade duioase,
Sirene morgane se tânguie-n valuri
Şi plâng despletite sălcii pletoase.
Tăcerea mă-nchide-n Marele Fluviui,
Uitarea se varsă-n marea cea mare…
Deschideţi clepsidra Bătrâne Danubiu,
Şi toarnă pe mine un strop de uitare.
Să-mi scald amintirea în veacuri de ape
Iar timpul mă strige cu val după val,
Să-mi simt rădăcina pe-aici pe aproape,
Născându-mă-n sălcii aproape de mal.
Mama
Motto:
“O mamă, dulce mamă,
Din negură de vremi,
Pe freamătul de frunze
La tine tu mă chemi”…
M. Eminescu
Prin văluri de clepsidră
Ce-n simţuri se destramă
Eu strâng buchet de doruri
Şi ţi le dărui, mamă.
Ce fericită-i clipa
Care mă strigă acasă
Şi simt îmbrăţişarea
Şi vorba ta duioasă
Dând frâu din nou iubirii,
La piept o să mă strângi
Şi-n culmea fericirii
Iar o să-ncepi să plângi:
Un zâmbet e a ta fiinţă
Ceâalungă depărtări
Şi vorba ta mă scaldă
Din nou cu dulci visări.
Iar eu, băiatul mamei
În sufletu-mi fierbinte
Mă pierd printre suspine,
Mă nasc printre cuvinte.
Şi chipul tău de floare
Şi pâine îl sărut
Şi-l regăsesc în mine
Şi-n primăveri pierdut.
Plai străbun
Pe mioritic plai străbun
Cu Dunărea-mi descânt legende,
Fragmente din trecut adun,
Mă contopesc în timp fragmente
Şi vin strămoşii – legendari ;
Zamolxe-n preajma mea-i adună;
Păduri de brazi şi de stejari,
Dormind ascunse-n colb de lună.
Cavale-n brâuri de păstori
Doinesc în datina străbună
Şi-n vie-n chip de de mii de ori
Cenuşa sfântă din ţărână.
Suntem aici, de mii de ani,
Pământ, desprind părinţi şi fraţi,
Horind cu tracii prin Balcani,
Nuntind cu dacii prin Carpaţi.
Cad paparude peste sat
Când apa morţii cerne zarea
Şi clorofile gem în noi,
Cad paparude peste sat
În bozii lor setoşi de ploi.
Şi cântul lor vine cu marea
Şi tună parcă-n Cornul Caprii,
Femei cu gănţi pitite-n poartă
Dau trupuri crude pradă apei.
Cu truda lui strivită-n palmă,
Ţăranul după ploi suspină
Şi plouă laie peste sat
Speranţa, care-l mai alină.
S-a născut la 21 Mai 1945 la Brăila şi toată viaţa sa a avut convingerea că poezia este legea vieţii. Poetul afirmă că minunata noastră vorbă românească este născută pentru poezie, aşa că a încercat să aştearnă pe o coală albă versuri şi a reuşit să da substanţă volumelor sale Poesii (2003), Atât aş zice(2004), La marginea vârtejului(2005), Drumul către rugăciune (2007), O lacrimă fără lacrimi (2010), Rânduri pentru gânduri(2010). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2006.
Publicăm 4 poeme din 4 volume diferite pe care autorul le dedică bunului său prieten Ştefan Gadola.
Izvorul
Toate ramurile brazilor sunt verzi,
toate stelele din cer mă luminează
cu ecoul ce leagă iubirile de stele,
nu sunt trist lângă frunzele ce dorm
şi caut să alung furtunile răguşite
cu simfonia unui ozon de munte.
Azi când toţi caută democraţia,
eu pun un izvor şi o lăcrămioară
la uşa unei biserici părăsite.
o lăcrămioară fără lacrimi.
Fluviul nu are maluri ca izvorul,
are munţi orizontali de mâluri,
regimente de trestii anonime
sub stolurile de păsări flămânde,
care nasc doar gânduri ameţite,
uneori cravaşate de insomnie.
Izvorul are lumina permanentă
şi hipnotizat de tăcerea lunii
nu pot ignora adevărul vieţii,
care are-o singură comoară timpul
şi fac din urletul lupilor o romanţă
apoi adorm îmbrăţişat de o umbră
Când iubeşti
Atunci când iubeşti cu-adevărat,
de vezi o aripă frântă te doare,
o învălui cu raze de gând curat
şi faci bucuria nemuritoare.
Atunci când iubeşti cu-adevărat,
acoperi cu petale colorate
puritatea vie a chipului mirat,
atinsă de ecouri tremurate.
Atunci când iubeşti cu-adevărat,
ajuţi imaginile trecătoare
s-aducă cu refrenul tremurat
clipele de vis ameţitoare.
Atunci când iubeşti cu-adevărat
umpli prezentul cu vechi acorduri,
ce este viu nu laşi neapărat
pierdut printre durere şi fiorduri.
Ce e nimicul ?
Dacă poţi să asculţi tăcerea
rămâi lângă aducerile aminte
descifrând cuvinte neştiute
în nimicul mut care ne minte.
Vei şti ce e strălucirea luminii
dacă poţi să vezi în întuneric
păstrând rătăcirea umbrelor
printre nimicul periferic.
O scrisoare nu are înţelesuri,
am primit-o simplu într-un plic,
dar ştiu, deşi-s cuvinte oarbe
că foaia albă nu e un nimic.
Amândoi
Amândoi ne privim în noapte,
dar fără aduceri aminte
şi peste surâsul tău de şoapte
lumea este spartă de cuvinte.
Azi capodopere-s visele
care promit un itinerar elegant
şi dorurile ce ascund în ele
o rugăciune trimisă în neant
Noi am alungat genitivul,
uimirea am depăşit-o demult,
versul blând mi-e pandativul
cu apusul de soare ce îl ascult.
Triluri colorate vin în toamnă,
cu tăceri am legănat petale
şi-am pus sărutul tău de doamnă
pe cântecul izvorului din vale.
POEZII
Din volumul ÎnALT tărâm
Editura Vinea 2009
* * *
…un fluviu izvora din ceruri
Doamne!
Doamne!
Doamne!
Să nu cadă
O stea_
Steaua Iuri se închina!
Partida de vânătoare
Primăvara
Eliberează
muguri-fluturi.
Armaţi aparatele de filmat!
* * *
-Plouă! Nu avem umbrele,tramvaiul nu vine.
-Da! Dar „în engleză, plouă altfel”. It’s raining!
– Ai dreptate: mai multă ceaţă.
Printre nouri, o stelă: Turnul Londrei.
Air hostess : – Scotch?
– Oh, yes!
– Yes!
Depărtare
Nour?!
Zeu?!
Vultur?!
Gene
… În lacrimi –
Luna.