Poezii apărute în nr. 43-44/15 DECEMBRIE 2011

Gheorghe Văduva

Îndoiala unei iubite

Un vis frumos sau, poate, doar un simplu dor,

Un colţ de rai sau un sărut timid pe gând,

O voce din adâncuri calde murmurând:

„Te-aştept, în astă seară, la mine, puişor!”

De ce în astă seară şi nu doar înspre zori

Când roua mă sărută pe sânii-mi plini de foc,

Când visurile lumii mi-aduc, acum, noroc,

Când noaptea trece-n zi şi ziua creşte-n flori?!
De ce iubitul meu mă cheamă când vrea el?

Şi ştie că mă duc, cât, Doamne, îl iubesc!,

Dar de ce oare pot şi vreau să mă gândesc

Că s-ar putea acum să nu mai fiu la fel?!
Gândesc aşa, cam cum ar fi de nu mă duc,

E prea puţin şi prea de dar dorinţa mea,

Aş vrea să pot acum ce nu cred c-aş putea

Şi nu ştiu, Doamne, pe ce cale s-o apuc…
Bucureşti,

24.07.2010

Discreţie

În loc de sutien, să-ţi pui,

Un braţ de flori sau doar un voal,

O spumă de pe marea unui val,

Sau de pe ochii calzi ai orişicui…

Dar e păcat ca tu să te ascunzi

De cei ce vor mereu să ştie tot,

De oamenii ce încă mai socot

Că poţi să zbori atunci când te scufunzi…

O frumuseţe plină de zăpadă,

Nu poate fi ascunsă niciodată,

În lumea asta ternă şi ciudată,

De ochii care încă pot să vadă…

La cumpărat de stele

Din pulbere-i făcută viaţa

Şi noi cu viaţa suntem una,

Dar nu se poate-întotdeauna

Să vezi în noapte dimineaţa.

Dar am să vin, în zori, la tine,

Să-ţi sun, la poartă, deşteptarea,

Şi să-ţi sărut pe măşti chemarea

De-a fi o clipă doar cu mine.

Şi-n suflet am să-ţi prind o floare

Adusă poate de departe

Din stelele de noi visate

Şi stinse-acolo-n depărtare.

De vei voi să fim comete

Cu Andromeda la picioare,

Şi-n aurore boreale

Să strălucim printre planete,

Să ştii că vreau să vii cu mine

La târgul viselor solare,

Pe interstaţii planetare,

Să cumpăr stele pentru tine…

Dan Gâju

Sonetele robilor în alb

1.

La nunta mea s-au spart trei felinare

Şi lăutarii n-au mai vrut să cânte;

Doar cordul stins al unei vechi ghitare

M-a petrecut spre zorile cărunte…

Acele semne încă mă domină

Şi-n sânul meu se-adăposteşte, încă,

Un pui de superstiţie haină

Ce simt cum tinereţea mi-o mănâncă.

– Stăncuţă cu ochi verzi şi glas duios

Mai lasă-mă, o clipă, cu băieţii;

O clipă, doar, atât, te rog frumos,

Cât să închin o ultimă cinzeacă,

Pe buza vânătă a dimineţii,

În cinstea morţii ce-o aştept să treacă!

Târgovişte, de Rusalii, 2009

2.

Şi cad pe drum, înaintând spre mine,

Toţi solii vieţii ce mi-a mai rămas,

Şi-ntregul ritual al unei crime

Mă bântuie cu fiecare ceas.

Din depărtări se-apropie cohorte

De călăreţi sălbateci, sângeroşi,

Ducând de lanţ, prin tină, sub escortă,

Treizeci de robi în alb, cu ochii scoşi.

E ca un vis întreaga scenă care,

Prin faţa mea, se derulează-ncet;

Şi simt cum robii-aceia, fiecare,

Strivesc în ei un suflet de poet:

Poetul vagabond bătut de soartă

Cu biciul Nemuririi deja moartă.

Târgovişte, 8 iunie 2009

3.

Cuvintele mi s-au topit ca boarea,

Turnate sunt, deja, în forme goale,

Şi îngropate,-adânc de tot, în valea

Sintetică, a lumii virtuale.

Şi zac acolo,-nghesuite, toate,

Cenuşă grea, impersonală masă,

În aşteptarea altor vremuri, poate,

Când bietul tata, cel plecat de-acasă,

Se va întoarce de pe front, ca ieri,

Duhnind a depărtare nefirească,

Cu gândul la beţii şi la muieri,

A doua oară să mă zămislească.

Şi-atunci, din nou, cuvintele-mi-cenuşe

Vor prinde colţ în glasuri de păpuşe.

Târgovişte, 8 iunie 2009

4.

Că nimeni nu mai dă doi bani pe mine,

Până şi muza m-a trădat, căţeaua!,

Sunt prizonierul călimării pline

Şi al hârtiei crude precum neaua.

Mai am pe ţeavă, totuşi, vreo trei gloanţe

Cu vârf de diamant, crestat în şapte,

În aşteptarea celei cotoroanţe

Ce ştiu precis că va veni la noapte.

Aşa c-aştept, căzut pe cele gânduri,

Fumând mahoarca ultimelor clipe

Şi numărând, pe cer, cum rânduri-rânduri,

Bătând tic-tac-ul din a lor aripe,

Se trec spre veşnicie stolurile

De vise, de speranţe; dorurile…

Târgovişte, 11 iunie 2009

5.

E ziua mea de astăzi tot mai seacă

Şi tot mai mulţi călăi cu iz tomnatic

Îmi ară câmpul vieţii şi mi-l toacă

În lung şi-n lat, cu artă…, matematic.

Şi mă cutremur când îmi văd feciorul

Tot mai prostit, mai aplecat sub vreme,

Iar veneticii potrivind toporul,

Ca-n împlinirea unei anateme,

Exact peste grumazul maicii mele –

Cu sânul muls, deja, şi sângerând,

Abia mai susţinând-o cârjele,

La margine de drum, scoasă din rând…

E vremea, deci, de luptă, camarade,

Ridică-te – îţi spun – că mama cade!

Mischian Mara ,născută în Luna  la 5 mai 1990.Am început sa scriu poezii cand aveam 14 ani,vârstă la care l-am descoperit pe G. Bacovia.Adevaratele poezii le-am scris la 17-18 ani,cand am fost iniţiată în literatura şi arta scrierii în adevaratul sens al cuvântului.Poezia şi proza scrisă de mine este o combinaţie între simbolism si postmodernism,cu câteva tente religioase. Am avut publicatii în revista şcolara ”Collegium” şi am luat diferite premii pentru proză şi poezie.

Rătăcire

Mi-am rătăcit gândurile,

Le-am lasat departe.

Şi hoinăream nopţile

Pierzându-mă-ntre şoapte.

Am renegat lumina

Şi mi-am pierdut ideile.

Eu port toata vina

Că-mi traiam zilele.

Aveam nevoie de odihnă

Cum aveam nevoie să respir.

Îmi trebuia pace şi tihna

Să nu devin un martir.

Am uitat sa scriu şi am murit,

Cădeam într-un perpetuu păcat.

M-am spovedit,păcatul l-am nimicit

Şi-am respirat şi-am reinviat.

Absorbisem literă cu literă,

Setea de cunoaştere m-a prins.

Se-auzea din sparta ţiteră

Poeziile ce le-am învins.

Ştiam acum secretele vieţii,

Deţin acum esenţa perfecţiunii.

Căci mi-am regăsit gândurile,

Acum cunosc toate căile.

Dor de casă

Şi mă cuprinde-un dor de casă,

Un dor care nu mă mai lasă.

Şi-am uitat complet de mine,

De când am dorul ăsta-n sine.

Dor de iarba de un verde crud

De câini lătrând,parcă-i aud.

Drumul meu cu pietre

Şi de apa de care mi-e tot sete.

De locul unde se văd stelele

Şi-s dulci toate merele.

Mi-e dor nebun de casă.

Dor care nu ma lasă.

Şi tu,stralucită stea,

Care veghezi la casa mea,

Spune-le c-am să mă-ntorc,

Unde-am crescut,în acel loc

Şi-am să-mi astâmpăr dorul

Am să umplu golul.

Dorul de-a mea casă

Dorul care nu mă mai lasă.

Marin Radu Mocanu s-a nascut la 23 aprilie 1938 in Alexandria, judetul Teleorman. Absolvent al Facultatii de Istorie din Universitatea Bucuresti (1962).

Din 1962 a fost cercetator stiintific (arhivist) la Arhivele Naţionale Centrale, iar începând cu 1992 a ocupat funcţiile de director al acestei instituţii şi profesor în cadrul Facultăţii de Arhivistica. Semnează în numeroase reviste literar-culturale precum „Ramuri”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul” etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor.

„In anii ‘75-‘80, nu am putut trece de cenzură cu romanul Oameni de nicăieri – o frescă a anilor ‘55-’60 despre viaţa orăşelului meu (Alexandria) – povesteste Marin Radu Mocanu – din cauza caricaturizării unor activităţi de partid, iar când era aproape să trec (la Ed. Cartea românească) cu sprijinul marelui prozator Marin Preda (teleormănean şi el), acesta a decedat (în mai ‘80), rămânând să-l editez ulteior”. În cele din urma a debutat absolut în anul 1978.

Opera: Cărţi de poezie – Dorul de seară (1992); Dor de lume; Cărţi de eseu – Arhivele şi cultura (1998); Arhivele si statul (2000); Proză – Tot o apă şi un pământ (roman – 1998); Monştrii somnului (roman – 2000); Oameni de nicăieri (roman – în curs de apariţie la Ed. Ideea Europeana); Născut singur (2010); Volume documentar-istoriografice – Cazarma scriitorilor (1998); Cenzura comunistă (2001); Literatura şi cenzura comunistă (2003); Vremuri satanice (2005); Scriitorii si puterea (2006); Cenzura a murit, traiască cenzorii!; De la proletcultism la naţional-neoproletcultism (în curs de apariţie); Teatru – Bolnav de dragoste; Şcoala burlacilor; Bolnav din dragoste; Visul e păcatul meu; Cearta împăcării; Petrecerea. Marin Radu Mocanu are în pregătire două romane: Spovedania (despre fenomenul religios) şi Dragoste timpurie (despre un sentiment tot mai rar)

La ceas de dor

Cât ar fi ziua de lungă

Şi-oricât soare-ar mângâia

Doru-n seară dă s-ajungă

Pentru-a se reînvia-

Cât ar fi noaptea de plină

Câtă lun-ar străjui

Doru-n seară se alină

Fără a se tângui-

Cu-ale zilei întristări

Ori dezamăgiri pierdute

El se-adună-n înserări

Şi se face gânduri multe.

Ani  trecuţi

Ştiu că vine vremea

Anilor trecuţi

Când se-adună frunza

Copacilor căzuţi

Când se-nchide drumul

Serilor în noi

Şi se duce  vremea

Vorbelor de noi…

Dar tot atât de bine ştiu

Că vrerile dintâi

Se arată-n orice clipă

În care mai rămâi…

De când…

Al meu gând rămâne singur

Între gândurile toate

Neputând a prinde aripi

Şi nici glasul nu mai poate-

Nu mai are loc s-ajungă

Şi nici unde a poposi

De când rostul înserării

Prinde a se irosi

De când geamul tău se-nchide

Sub albeaţa de sub lună,

Făr’ a şti cu siguranţă

Liliecii ce-or să spună…

Dă-mi tu clipa

Dă-mi tu clipa-n ea să scriu

Scurte vorbe în pustiu

N-am nici gândul ce-ar putea

Să mă poarte de ar vrea –

Dă-mi tu clipa cea de ieri

Să mai pot cu mângâieri

Vorbe-ntruna să-ţi tot spun

Grijile să ţi le-adun

Dă-mi şi noaptea cea de mâine

Cu lătrat domol de câine

Să pot regăsi uşor

Drum ascuns de foişor

De n-ar fi adierea

De n-ar fi adierea

Să treacă peste lan

s-ar arde învierea

acelui paşnic an;

De nu ar fi adierea

Să adaste prin câmpie

s-ar pierde mângâierea

a anilor o mie;

De n-ar fi adierea

să poposească-n vii

s-ar stinge vremuirea

în glas de ciocârlii

De n-ar fi adierea

să lase-n flori năframă

s-ar cremeni durerea

şi dorul cel de mamă.

Mama

De rămâi ori de ajungi

Tu te faci acelaşi drum

Înspre casa cea de lume

Unde te aştept şi-acum –

D te duci ori de te-ntorci

Tu-ntrupezi aceeaşi floare

Ce răsare-n orice loc

Unde cade-un strop de soare

De încărunţeşti cu vremea

Tu devii şi mai aleasă

Cu fuiorul ce te-ncinge

Şi durerea ce te-apasă

De mă naşti ori de mă pierzi

Tu în felul tău rămâi

Rumenindu-ţi chipu-n apa

Care te-a spălat înt

Plai străbun

Pe mioritic plai străbun

Cu Dunărea-mi descânt legende,

Fragmente din trecut adun,

Mă contopesc în timp fragmente

Şi vin strămoşii – legendari ;

Zamolxe-n preajma mea-i adună;

Păduri de brazi şi de stejari,

Dormind ascunse-n colb de lună.

Cavale-n brâuri  de păstori

Doinesc în datina străbună

Şi-n vie-n chip de de mii de ori

Cenuşa sfântă din ţărână.

Suntem aici, de mii de ani,

Pământ, desprind părinţi şi fraţi,

Horind cu tracii prin Balcani,

Nuntind cu dacii prin Carpaţi.

Cad paparude peste sat

Când apa morţii cerne zarea

Şi clorofile gem în noi,

Cad paparude peste sat

În bozii lor setoşi de ploi.

Şi cântul lor vine cu marea

Şi tună parcă-n Cornul Caprii,

Femei cu gănţi pitite-n poartă

Dau trupuri crude pradă apei.

Cu truda lui strivită-n palmă,

Ţăranul după ploi suspină

Şi plouă laie peste sat

Speranţa, care-l mai alină.

S-a născut la 21 Mai 1945 la Brăila şi toată viaţa sa a avut convingerea că poezia este legea vieţii. Poetul afirmă că minunata noastră vorbă românească este născută pentru poezie, aşa că a încercat să aştearnă pe o coală albă versuri şi a reuşit să da substanţă volumelor sale  Poesii (2003), Atât aş zice(2004), La marginea vârtejului(2005), Drumul către rugăciune (2007), O lacrimă fără lacrimi (2010), Rânduri pentru gânduri(2010). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2006.

Publicăm 4 poeme din 4 volume diferite pe care autorul le dedică bunului său prieten Ştefan Gadola.

Izvorul

Toate ramurile brazilor sunt verzi,

toate stelele din cer mă luminează

cu ecoul ce leagă iubirile de stele,

nu sunt trist lângă frunzele ce dorm

şi caut să alung furtunile răguşite

cu simfonia unui ozon de munte.

Azi când toţi caută democraţia,

eu pun un izvor şi o lăcrămioară

la uşa unei biserici părăsite.

o lăcrămioară fără lacrimi.

Fluviul nu are maluri ca izvorul,

are munţi orizontali de mâluri,

regimente de trestii anonime

sub stolurile de păsări flămânde,

care nasc doar gânduri ameţite,

uneori cravaşate de insomnie.

Izvorul are  lumina permanentă

şi hipnotizat de tăcerea lunii

nu pot ignora adevărul vieţii,

care are-o singură comoară timpul

şi fac din urletul lupilor o romanţă

apoi adorm îmbrăţişat de o umbră

Când  iubeşti

Atunci când iubeşti cu-adevărat,

de vezi o aripă frântă te doare,

o învălui cu raze de gând curat

şi faci bucuria nemuritoare.

Atunci când iubeşti cu-adevărat,

acoperi cu petale colorate

puritatea vie a chipului mirat,

atinsă de ecouri tremurate.

Atunci când iubeşti cu-adevărat,

ajuţi imaginile trecătoare

s-aducă cu refrenul tremurat

clipele de vis ameţitoare.

Atunci când iubeşti cu-adevărat

umpli prezentul cu vechi acorduri,

ce este viu nu laşi neapărat

pierdut printre durere şi  fiorduri.

Ce  e  nimicul ?

Dacă poţi să asculţi tăcerea

rămâi lângă aducerile aminte

descifrând cuvinte neştiute

în nimicul mut care ne minte.

Vei şti ce e strălucirea luminii

dacă poţi să vezi în întuneric

păstrând rătăcirea umbrelor

printre nimicul periferic.

O scrisoare nu are înţelesuri,

am primit-o simplu într-un plic,

dar ştiu, deşi-s cuvinte oarbe

că foaia albă nu e un nimic.

Amândoi

Amândoi ne privim în noapte,

dar fără aduceri aminte

şi peste surâsul tău de şoapte

lumea este spartă de cuvinte.

Azi capodopere-s visele

care promit un itinerar elegant

şi dorurile ce ascund în ele

o rugăciune trimisă în neant

Noi am alungat genitivul,

uimirea am depăşit-o demult,

versul blând mi-e pandativul

cu apusul de soare ce îl ascult.

Triluri colorate vin în toamnă,

cu tăceri am legănat petale

şi-am pus sărutul tău de doamnă

pe cântecul izvorului din vale.

POEZII

Din volumul ÎnALT tărâm

Editura Vinea 2009

* * *

…un fluviu izvora din ceruri

Doamne!

Doamne!

Doamne!

Să nu cadă

O stea_

Steaua Iuri  se închina!

Partida de vânătoare

Primăvara

Eliberează

muguri-fluturi.

Armaţi aparatele de filmat!

* * *

-Plouă! Nu avem umbrele,tramvaiul nu vine.

-Da! Dar „în engleză, plouă altfel”.  It’s raining!

– Ai dreptate: mai multă ceaţă.

Printre nouri, o stelă: Turnul Londrei.

Air hostess : – Scotch?

– Oh, yes!

– Yes!

Depărtare

Nour?!

Zeu?!

Vultur?!

Gene

… În lacrimi –

Luna.