YEAR 1961
George Canache – un vizionar
în imensitatea clipei epocii spațiale

La el, la George Canache, diamantul nu zgârie, nu sparge, nu distruge, nu deformează, nu ia mințile, ci doar strălucește.
George Canache, poet al esențelor durate într-un fel de exterioritate a interiorității unui univers concentrat în propria-i expansiune, a mai avut o idee. Nu o idee trăsnită, ci una genială. Nu o idee între altele, ci una ce ține de o esență. O esență tare, sensibilă, care pune, într-un vârf de ac, adică într-o clipită, o epocă, un univers, un infinit. Epoca spațială. Ideea unei cărți de un vers, de o pagină, despre expansiunea în Cosmos, care, probabil, nu este decât o întoarcere la izvoare, este ea însăși genială. Genialitatea omului care concentrează, în clipă, o eternitate, însăși eternitatea. Eternitatea însăși care, se știe, este unică, infinită și irepetabilă.
Versul face poezia, dacă și numai dacă este și el, la rândul lui, bine făcut. Pentru că, la urma urmei, el, versul, este nu numai infanteristul poeziei, soldatul ei din linia întâi, cosmonautul ei, ci și generalul ei, adică esența ei. De aceea, uneori, un singur vers bine făcut, un vers special, cu totul special, nu mai are nevoie și de un al doilea sau de un al n-lea, pentru a alcătui o poezie bună… Își este de-ajuns sieși și îi este de-ajuns și poeziei, lumii, universului…
George Canache a scris o carte de o filă, de un rând, de o clipă, care conține, în interioritatea ei, infinitatea ei. Adică debutul sau re-debutul epocii expansiunii omului în Cosmos, în Univers, în Infinit, adică în spațiul de unde, probabil, vine. Ejectat sau aspirat. Creat sau imaginat. Înnobilat sau, poate, pedepsit, degradat. Trecut prin Purgatoriu, sau prin Raiul unei eternități onorate de universalitatea zborului.
Omul, pilotul, aviatorul, cosmonautul plonjează, în primul rând, în sine, pentru că acolo se concentrează însăși ontologia, gnoseologia și logica ființării, se scufundă adică în adâncul sinelui, în infinitatea clipei, și, prin zbor, se ejectează, se catapultează, în exterioritatea ei, adică în infinitatea clipei. Și în aceași timp, în infinitatea de dincolo de ea. Ei, bine, în zborul cosmonautului – care este un zbor într-un modul, într-un purtător finit –, omul limitat, omul-limită, se întoarce, probabil, la izvoare sale expansive.

 

Eu, personal, autorul acestor rânduri, n-am cunoscut prea muți cosmonauți. Am cunoscut doar unul, unul singur, pe numele lui de militar, de inginer, de pilot și de inteligență creatoare, general Dumitru Prunariu. Și n-am văzut, în acest om, în acest inginer, în acest pilot, care a zburat, cândva, același avion de luptă – în care sau cu care am zburat și eu, cu un zburător formidabil, ca generalul Luca Dorel (o legendă în aviația zburătorilor supersonici), doar un alt aviator împătimit, adică un camarad de excepție, ci și un fel de ales al spațialității, un soldat cogno-spațial, un de cercetaș cogno-spațial, un trimis la înaintare, care să treacă de centurile Van Allen, centuri generate de magnetosferă ca scut al apărării Pământului și vieții pe Pământ împotriva radiației solare și cosmice nocive, și să contribuie astfel la refacerea condiției noastre, ca oameni, gând și cuvânt, momentan captivi în sine și pentru sine, care să-și re-creeze, pentru universul lor, universul cogno-spațial, epoca spațială.
Pentru aceasta, trebuie să înțelegi interioritatea clipei, adică interioritatea unui nimic, adică interioritatea unui infinit rezultat din faptul că clipa, așa cum se știe, n-are durată, de unde rezultă și infinitul ei, iar în acest paradox se află, de fapt, cheia înțelegerii poeziei lui George Canache. Și chiar dacă toate astea bat la poarta Absurdului, dinamica realului în cognospațiu nu exclude absurditatea, ca punct de sprijin în construcția unui real cognospațial dinamic, complex, continuu.
Unii au spus că realizarea unei cărți de un rând, de o filă, de o pagină despre, înspre și pentru lumea cosmonauților este o găselniță teribilă. Ceea ce, desigur, este foarte adevărat. Dar tocmai aceasta este și menirea poetului. Să găsească alcătuiri paradoxale, impresionante, simple, complexe, uluitoare.
Universul lui George Canache are ceva diamantin în el – scria Nichita Stănescu. Nici nu știi că între tine și Cosmos se află un geam, o fereastră, decât atunci când diamantul zgârie și sparge.
La el, la George Canache, diamantul nu zgârie, nu sparge, nu distruge, nu deformează, nu ia ochii, nu ia mințile, ci doar strălucește.
Comandorul Paul Sandachi, fost director al Muzeului Aviației, sublinia că ochiul minții poetului George Canache s-a deschis în imensitatea cerului, unde a văzut o stea, înainte de a ajunge rugăciune. La steaua cea de pe cerul serii, poetul își aprinde steaua lui.
Cartea lui Canache a ajuns la cosmonauți, la toți cosmonauții, la ambasadori, la academicieni, la oameni de cultură, la politicieni, la rege, la fel de fel de personalități. Și chiar și la noi, oamenii de rând.
Apariția cărții, difuzarea ei și, mai ales, ecourile ei reprezintă nu doar un eveniment editorial, cumva inedit, uluitor, care pune gândul pe moațe, ci și o nouă dovadă a universului infinit al poeziei, la acest debut al epocii noastre spațiale.
Gata, s-a deschis epoca spațială!
Desigur, nu George Canache, prin poezia lui, a deschis-o, ci mintea omenească, cea care și-a adus aminte că, înainte de toate, are minte, iar mintea aceasta este chiar universul în care ea există. Universul nostru, al oamenilor. Universul nostru existențial, imaginabil, prietenos și misterios, sau, dimpotrivă, periculos și răzbunător, dar cognoscibil.
George Canache n-a făcut altceva decât să aprindă o luminiță. O luminiță imensă, care echivalează cu imensitatea zborului, cu comunitatea zburătorilor cosmici de cursă lungă, a cosmonauților noștri precursori, cu refacerea cerului pe pământul oamenilor și a pământului oamenilor în ecuația creației cerului și în miracolul oamenilor. Și al omenirii.
Felicitări, poet al esențelor de diamant!
General de brigadă (rtr) CS I dr. Gheorghe Văduva

Zborul lui Iuri Gagarin în spaţiu (1961)
Iuri Gagarin a fost primul om din lume ajuns în spaţiu la 12 aprilie 1961.
Sursa imaginii: https://www.mozaweb.com/ro/Extra-Animatii_3D-Zborul_lui_Iuri_Gagarin_in_spatiu_1961-139696

 

GESTUL UNUI POET ROMAN LA 50 DE ANI DE LA ZBORUL LUI IURI GAGARIN

Grid MODORCEA

O frumoasă surpriză îmi face poetul George Canache, care îmi trimite ultima lui carte, de fapt, nu carte, nu știu cum să-i spun, apariție meteorică, metaforă cosmică, oricum, un simbol care numai într-o Românie fără speranță se putea întâmpla, acolo unde, ca să respire, un poet are nevoie de spații largi, de evadări acosmice. O astfel de evadare este și gestul lui Canache, numit “YEAR 1961”, adică anul când primul cosmonaut al lumii, Iuri Gagarin, a trecut în imponderabilitate. Interesant că Iuri vine de la George, iar ideea poetului este profund creștină, el imaginează o nouă stea, steaua Iuri, care se ruga și se-nchina. El vede acel prim zbor cosmic că o lacrimă a Domnului plutind spre ceruri.
Numai George Canache s-a gândit, de pe tot pământul, să facă un asemenea gest, să închine cosmonauților lumii o poezie de vis, cu prilejul împlinirii, în acest an, a 50 de ani de la primul zbor al omului în spațiul cosmic.
Desigur, îl știu de mult pe George, e un mare român, un mare creștin, un om vertical, așa cum a fost și bunicul lui, primarul comunei Tămădău, unde se află aeroportul, ajutând personalități urgisite ale României să zboare în străinătate, în 1947, la fel și tatăl lui, care a lucrat la Arhivele statului până în 1945, când a fost arestat și trimis la canalul Dunăre-Marea Neagră. Acești oameni au fost modele de românism.
Iată că nasc și la români oameni, cum ar spune cronicarul.
Numai George, împreună cu un alt ales al neamului, Dumitru Prunariu, puteau realiza așa minune. Fiindcă Dumitru Prunariu i-a oferit tot materialul documentar, implicit lista cu cosmonauții lumii, la care trebuie să ajungă poezia. Au zburat în spațiul cosmic, adică au atins starea de imponderabilitate, până acum, în cei 50 de ani de la primul zbor al lui Gagarin, 519 cosmonauți. Cei mai mulți sunt americani, 332, apoi sovietici, 72, ruși, 38, urmează Germania, cu 10, Franța, 9, cât Canada, Japonia 8, China, 6, Italia 5, în total 35 de țări, printre care și România, cu un cosmonaut, cât Anglia sau Suedia, dar mai puțin decât Bulgaria, care e prezența pe lista cu doi cosmonauți. Știați că și Afganistan are un cosmonaut care a zburat în cosmos, cât India?!
Așa că, din punct de vedere cosmic, România este foarte importantă. Dar în ciuda faptului că Dumitru Prunariu este un adevărat mesager al României, care duce flacăra ei pretutindeni, fiindcă oastea cosmonauților, o veritabilă gridophanie științifică și poetică, este constelația cea mai aleasă și puternică din lume, gură de aer a pământului, cosmonauții fiind simboluri ale zborului zeiesc, adevărate păsări măiestre, brâncușiene, totuși președintele României și guvernul țării noastre au găsit de cuviință să-i diminueze pensia cu 70 la sută, să-l umilească pe acest om ales. Se știe că Dumitru Prunariu este preşedintele Comitetului ONU pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Cosmic, dar nu beneficiază de privilegiile omologilor săi din alte țări. Rușii au făcut din Iuri Gagarin un semizeu, un simbol al cuceririi spațiului intergalactic, așa cum au făcut și americanii din Neil Armstrong sau Alan Shepard. Și noi trebuie să-i recunoaștem lui Dumitru Prunariu, primul şi singurul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic, la 14 mai 1981, că este cartea de vizită a României, tot atât de important în domeniul cosmic așa cum este Brâncuși în artele plastice, așa cum sunt Vlaicu sau Coandă în aviație.
El, ca și ceilalți cosmonauți, a atins aripa îngerilor lui Dumnezeu. Folosesc un astfel de limbaj, pentru a sublinia că Prunariu, Gagarin și alți cosmonauți nu au zburat în cer a atei, ca păgâni, fapt revelat și în poezia lui Canache. Să ne amintim că Armstrong a mers cu Biblia la el.

Poezia este aceasta:

Un fluviu izvora spre Ceruri:
STEAUA Iuri se ruga! –
STEAUA Iuri se-nchina! –
Și cei din ARCA-TERRA:
Doamne, Doamne! Să nu cadă o stea!
ARCA-TERRA se-nchina!
Anul Domnului, când o lacrimă plutea.

Dar gestul omagial al lui George Canache are și versiuni în limbile rusă, engleză, franceză, sanscrită și urdu. Traducerea aparține, pentru rusă, lui Viaceslav Samoskin, iar pentru celelalte limbi, Julietei Rotaru, un eminent traducător. Poezia in limba româna și versiunile ei străine sunt imprimate cu litere albe pe o formidabilă imagine a Căii Lactee, desfășurată pe o imensă coală cretată, împăturită în patru, ca o scară spre cer. Iată versiunea în limba engleză, care are unele nuanțe în plus, cât și marca timpului în latină:

A river jetted to the Skies:
The STAR YURI prayed! –
THE STAR YURI prostrated! –
And those from the TERRA-ARK:
„Oh, Lord, oh Mighty Lord! Let not a star fall down!” –
The TERRA-ARK prostrated.
Anno Domini, when a tear drop first floated.

E un gest minunat, un dar poetic sfânt, o adevărată icoană a cosmonauților lumii.