Selectați pagina

Gheorghe Indre – Blestemul

Gheorghe Indre – Blestemul

BLESTEMUL

Gheorghe INDRE

 

Paiele, oțelul și focul

Ziua de mijloc de vară se anunța frumoasă și Lina o începea gândindu-se la tot ce avea de făcut. Trebuia să pregătească micul dejun pentru  Pavel  și  pentru  copii,  să dea mâncare la păsări, avea 21 de găini, două cloşte cu pui, 10 rațe, să facă mâncarea pentru  porc, toate într-o ordine precisă, care se repeta în fiecare dimineață, într-un ritm de automat programat.

A pus laptele pe foc și a pregătit mai întâi două ochiuri pentru Pavel, care venea să mănânce ca în fiecare dimineață, după ce adăpa vaca, rânea gunoiul din grajd și punea făină şi boabe în ceaunul din care trebuia să i le dea vacii în timp ce o mulgea, având șistarul spălat și oala cu apă călduță alături, într-un fel de ritual prestabilit de generații, care se derula înainte de a trimite vaca în ciurdă pentru păscut. Pavel se gândea și el la ziua lui de muncă, urma să meargă la cosit fâneața, muncă grea și istovitoare dar bărbătească și plină de o  mare  plăcere  a  efortului  desfășurat, cu rezultat imediat observabil. Sub mișcările lui ritmice și precise, iarba își pleca mândrețea verde     și strălucitoare și se rostuia în brazde lungi și verzi, lăsând în urmă terenul curat și un aer de prospețime, asemănător creștetului unui copil proaspăt tuns.

Era dimineață devreme, iar cei patru copii ai lor încă dormeau, somn liniştit de vacanță. Aveau trei băieți și o fată. Mihaela, copilul cel mai mare, avea doisprezece anișori iar băieții, Florin, Ioniță și Săndel, erau ascultători, plini de viață și energie. Le fuseseră dăruiți de Dumnezeu, unul după altul, având zece, nouă și prâslea, opt ani. Erau copii cuminți de care Lina și Pavel erau foarte mulțumiți. Seară de seară, adresau cuvinte calde Domnului, rugându-se pentru sănătatea și ocrotirea lor și a familiei lor.

Lina  și Pavel s-au luat din dragoste curată,  cu toată opoziția celor din familia lui Pavel care o considerau pe Lina o fată săracă dintr-o familie cu mulți copii. Nastasia și Mitru, părinţii ei, aveau opt copii pe care însă se străduiau să îi crească frumos. Mitru, un bărbat înalt, puternic și liniștit, muncitor  la uzină, apreciat și prețuit de șefi, stimat și iubit de colegi și cunoscuți, era originar din Luna, iar Maria, casnică, originară dinspre munte, din Podeni, o localitate de la poalele paradisului verde al Munților Apuseni, o femeie frumoasă și autoritară, bună gospodină și mamă, crescându-și copii în respect față de oameni, în cultul muncii și al bunei cuviințe. Lina, cel mai mare copil al familiei lui Mitru și Nastasiei, era una din cele mai frumoase fete din sat din generația ei, o fată cu lumină vie în priviri, cu trăsături regulate un corp de invidiat, curtată de flăcăii din sat. Pavel s-a îndrăgostit de ea și s-a căsătorit cu ea împotriva tuturor opreliștilor și prejudecăților vremii.

Anton Rațiu - SECERĂTOAREA - bronz H 170 cm 14 2000

Anton Rațiu – SECERĂTOAREA – bronz H 170 cm 14 2000

Pavel era cel mai mic copil al lui Florea Toma, fost primar al comunei în perioada dintre războaie, țăran cu câteva clase de liceu, o personalitate, remarcabilă apreciat și respectat de învățătorii din sat, mai ales de Costică Someșan, împreună cu care  a întemeiat, în anii douăzeci,  Asociația  Culturală din Luna, învățătorul funcționând în cadrul ei ca președinte iar Florea Sandu ca secretar. Nastasia, mama lui Pavel, era din familia lui Mitru al Sanei și a avut, împreună cu soțul ei, nouă copii: șase fete și trei băieți, Sandu, Ghiță și Pavel, mezinul familiei, alintat de întreaga familie cu diminutivul Paulică.

În anii cinzeci, primul deceniu de după război, satul a traversat o perioadă plină de frământări şi    de transformări fără precedent, ani grei, plini de zbucium și încercări în care procesul de colectivizare a agriculturii fusese demarat, iar cuvântul cel mai înfricoșător și urât de țărani era cota. În serile de vară în sat se organizau la sfârșit de săptămână, baluri la Căminul cultural, petreceri cu băutură, muzică și dans, anunțate pe afișe mari de format A0 pe care era scris, de regulă, de mână, Sâmbătă, Mare Bal la LUNA, afișele urmând a fi postate nu numai în sat, ci și în localitățile din jur, pentru ca tinerii să afle și să știe de petrecere, la care se strângeau, de regulă, pentru a se cunoaște flăcăi și fete de măritat dar și tineri căsătoriți. De cele mai multe ori, din considerente legate de opiniile familiilor lor, în acei ani se întâmpla ca, de  la bal, să plece împreună pentru a se însoți pe viață. În limbajul locului, fata fugea cu băiatul ales, tineri care nu respectau regulile tradiționale ale întemeierii unei căsnicii, care presupuneau cunoașterea familiilor și obținerea acceptului și binecuvântării părinților. Încă nu apăruse în viața oamenilor, televiziunea cu puterea ei de fixare în casă și de înstrăinare, nu existau nici telefoane pentru a comunica rapid cu ușurință și cu o anumită posibilitate de discreție. Lina  a fugit  cu Pavel, necununată, știind amândoi că, de fapt,  nici una din cele două familii nu încurajau căsătoria. Tatăl lui Pavel, care era un om echilibrat cu știință  de carte pentru acea vreme, poate că ar fi fost mai înțelegător, dar, din nefericire, s-a stins în timpul războiului, în septembrie 1944, când linia frontului   a ajuns pe coasta din Luna ocupată de nemți și de unguri aflați în retragere, iar dinspre  dealul Totului  și dinspre Turda înaintau trupele ruseşti. El stătea de vorbă pe prispa casei cu vecinul său Petru Ulmu, când un proiectil, tras de pe coastă, a explodat în curtea lui Sandu și a lovit piatra de moară aflată în fața grajdului desprinzând din ea o ploaie de schije de piatră dintre care unele, împreună cu schijele metalice ale proiectilului l-au rănit grav pe Florea Toma. Cu puțin înainte de nefericita întâmplare, se dusese la grajd să vadă de animale. Era o rană adâncă și urâtă la șoldul drept, iar schijele proiectilului l-au lovit în picior și pe vecinul lui, rămas pe prispă. Vătămarea provocată fostului primar a fost una ucigașă, el s-a stins în drumul de peste 40 de kilometri făcut cu căruța spre spitalul din Blaj, oraș eliberat deja de tăvălugul războiului. Din fericire, rănile vecinului au fost mai ușoare, în urma lor, el a trăit cu un picior afectat, fapt în urma căruia a șchiopătat întreaga viață.

Paulică și Lina s-au căsătorit ulterior, el  a  fost singurul copil din cei nouă rămas cu mama la casa părintească și cu răspunderea pentru lucratul pământului, de pe urma căruia a trăit în cinste și demnitate, respectat și prețuit de consăteni și de toți oamenii care l-au cunoscut. Din familia lor, au mai rămas în sat trei surori mai mari, Ana, cea mai mare, căsătorită cu Ioan Miheșan, fost subofițer, cunoscut în sat ca plutonierul, om înstărit, care și-a construit, la marginea dinspre apus a satului pe dealul numit Căpâlna, o casă mare, înconjurată de brazi, stil vilă, căreia i-a și dat numele Vila Ana. Era foarte mândru, arogant și plin de dispreț față de oamenii de rând ai satului, pe care îi caracteriza cu superioritate ca sărăntoci. Sânzâiana, cea de a doua soră, s-a căsătorit cu Ioachim Suciu al lui Boieru, cu care a avut doi băieți pe Ghiță și pe Florea, iar după moartea lui Ioachim s-a căsătorit cu Toader cu care nu a mai  avut copii. Sânzâiana, sora lui Paulică, era o femeie frumoasă, plină de farmec și eleganță, capabilă să facă pe orice bărbat să întoarcă capul înapoi, atunci când o întâlnea. Rodica, cealaltă soră, a rămas și ea în sat și s-a căsătorit cu Iuliu, un băiat din vecini, copilăriseră împreună, și cu care a avut doi copii, pe Nelu și pe Elisabeta. Rodica s-a îmbolnăvit de tânără și s-a stins, lăsându-l pe Iuliu cu cei doi copii, dar și el a reușit, mai târziu, să își refacă viața. Ceilalți frați și celelalte surori ai lui Paulică au făcut școală și s-au risipit prin țară, la Galați, la Brașov, la București și la Curtea de Argeș.

Atât familia lui Pavel, cât și cea a Sanei, se numeau  Toma,  așa  că,  după căsătorie, Lina nu a trebuit nici măcar să își schimbe numele de fată. Căsnicia lor decurgea normal, erau fericiți împreună și mulțumiți de copii. Mihaela învăța foarte bine, era premiantă, și a continuat așa toată viața ei de elevă și studentă, devenind o foarte bună ingineră în domeniul automatizărilor și calculatoarelor. Și băieții erau copii buni, aveau o mulțime de prieteni dintre copiii vecinilor cu care se jucau și se înțelegeau foarte bine. În ziua aceea de vară, Pavel, cât și Lina, după ce au rezolvat toate problemele dimineții, au plecat la lucru la câmp. Terenurile lor fuseseră toate înscrise forțat în Cooperativa Agricolă de Producție „Scânteia”, unde lucrau amândoi.

CAP-ul „Scânteia” din Luna era o unitate agricolă puternică, recunoscută în județ și în zonă pentru rezultatele înregistrate la cultura mare, constituită din cereale păioase, grâu, orz, ovăz, secară, porumb, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, cânepă, lucernă și trifoi pentru  furajarea  animalelor.  Nici  în horticultură nu era rău. Se cultiva, pe sole foarte mari, în lunca Arieșului, ceapă, cartofi, ardei, vinete, pepeni, iar pe coastă erau viile altoite, cu struguri Afuz-ali, Riesling, tămâioasă românească, busuioc, în denumirea locală, ș.a. din care se producea un vin de foarte bună calitate. În sectorul zootehnic, lunenii se mândreau îndeosebi cu grajdurile de vaci construite pe un deal la marginea satului, dar nu afară din sat, vitele lor pășunate vara în lunca Arieșului dădeau producții impresionante de lapte, țăranii care se ocupau de ele erau pasionați și dăruiți muncii lor, mândri și bucuroși de rezultatele obținute. În vecinătatea grajdurilor lungi și de mare capacitate, construite din cărămidă cu alee de peste doi metri și jumătate pe mijloc, pentru a permite accesul cu tractorul, și două rânduri de iesle din care erau hrănite și adăpate vacile, câte douăzeci de fiecare parte. Erau amenajate melegarele (termen local pentru răsadniţe), în care lunenii își produceau tot materialul săditor pentru legume, răsad de ardei, roșii, vinete, ceapă ș.a. Erau amenajate, ca la carte, pe paturi de gunoi de grajd în rame din scândură și acoperite cu geam de sticlă. Totul era perfect organizat şi bine întreținut cu rezultate foarte bune, astfel încât elevii de la școala medie de horticultură din Turda erau aduși de profesori pentru a ține lecții demonstrative și a face practică la lucrările de întreținere. De câteva ori, în anii 70 și 80, CAP-ul „Scânteia” din Luna era prezentat ca exemplu de succes în emisiunile TV „Viața Satului”, prilej de mare bucurie și mândrie pentru săteni care se adunau în fața televizoarelor duminica dimineața, pentru a-l vedea şi asculta pe președintele CAP-ului vorbind de la București.

Pentru sectorul zootehnic, a fost amenajată o suprafață pe care s-a construit un depozit de paie și furaje, unde existau mai multe șire de baloți.

Ziua de vară, care abia începuse, se derula, în acea dimineață, la fel cum se derulau toate diminețile la mijlocul anilor șaptezeci.

Gheorghe Indre editorial GA 73-76

Gheorghe Indre editorial GA 73-76

*

În drumul lui spre casă, bătrânul paznic a trecut pe lângă terenul pe care copii băteau mingea. Îi cunoștea, deoarece îi mai întâlnise, de atâta ori,   pe deal. Veneau, deseori, să se joace în vecinătatea șirelor de paie, iar el discuta cu ei și, câteodată, le spunea povești pe care ei le ascultau cu sfințenie, vrăjiți de farmecul povestirii. S-a oprit și îi privea cu duioșie cum alergau plini de viață și energie, liberi de griji și probleme. Părea un spectator singuratic ce asistă la o partidă de fotbal preocupat serios de joc și de rezultatul lui. Văzându-l, Florin s-a apropiat și a salutat respectuos:

– Bună ziua, bade Simion!

– Ziua bună, Florine! Mai puteți alerga pe dogoarea asta?

– Vrem să ne oprim și noi că am obosit și vrem să mergem la scăldat la Arieș, i-a răspuns copilul.

– Uite, dacă tot ați obosit și vreți să vă odihniți, am și eu o rugăminte la voi. Trebuie să plec până acasă, pentru că am niște probleme de rezolvat și aș vrea să vă rog să mergeți voi la paie să supravegheați locul până mă întorc. Puteți să vă odihniți acolo la umbră și să băgați de seamă să nu intre cineva să fure paie sau să facă vreo prostie. La întoarcere, promit  să vă aduc o pungă de bomboane de la prăvălie de la Sabin.

Între timp, și ceilalți băieți, Ionuț, Săndel și prietenii lor din vecini, Gheorghiță și Aurel, s-au adunat în jurul bătrânului, ascultând conversația. Au căzut cu toții de acord să dea curs rugăminții lui badea Simion, iar Florin a răspuns:

– Bine, bade Simion, mergi sănătos, că noi,   ne vom duce la paie și te așteptăm acolo. Bătrânul le-a mulțumit, le-a spus că a vorbit și cu mecanicii  de la atelier și, dacă au vreo problemă, pot să apeleze la ajutorul lor, după care, luându-și la revedere, și-a continuat, mai liniștit, drumul spre casă.

Ajunși la paie, copii au căutat un loc la umbră, mai ferit, un adăpost de arșița aspră a soarelui, s-au așezat în cerc, ca atunci când ascultau poveştile, comentând fazele jocului, bucuroşi și mândri că îi pot fi de folos lui badea Simion, însă, după un timp, s-au în lungit la umbră şi, rând pe rând, au adormit, toropiți de căldură şi de oboseală.

Cu câteva zile înainte, muncitorii care au venit să încarce paie pentru transport au spart din greșeală o sticlă de un litru, în care aveau apă de băut. Cel  din cauza căruia s-a întâmplat, evenimentul a fost certat de ceilalți, în primul rând pentru risipirea apei, atât de prețioasă pentru ei în acele momente, și inundat de aprecieri batjocoritoare, pentru neatenție și neîndemânare. Rușinat omul s-a străduit să adune cioburile din paie, ca nu care cumva să se taie cineva. Mulți intrau voit în paie cu picioarele goale, mângâierea așternutului de paie din jur trimitea la senzațiile din copilărie, când umblau cu piciorul gol prin colbul   fin al drumului de țară, așternut cu paiele căzute din carele ce cărau paie de la aria de treier la gospodăriile sătenilor, drum care, în strălucirea soarelui din zilele de vară, părea o minunată cale aurie. A rămas însă neobservat un ciob mare acoperit atunci de paie, care a scăpat mișcărilor grăbite și precipitate ale omului.

Necazurile vin întotdeauna neanunțate, imprevizibile și neașteptate sau nebănuite. Asta le spunea mereu  copiilor  săi  Paulică,  îndemnându-i să fie cuminți și să aibă grijă ce fac peste zi, să nu   se lovească, să nu facă nici un rău tovarășilor lor de joacă, să asculte și să respecte pe cei mai în vârstă.

Ciobul de sticlă de formă concavă, descoperit între timp de firele de paie  care  l-au  ascuns  în  ziua incidentului cu sticla spartă, bătut de razele soarelui fierbinte de amiază, a funcționat ca o lentilă reflectorizantă în focarul căreia temperatura a crescut la un moment suficient de mult pentru a aprinde paiele din jurul ei. Focul s-a întins cu repeziciune. Astfel, în aceea zi nefastă, dintr-o dată, în zona depozitului de paie, au izbucnit și s-au dezvoltat, mistuitor, flăcările unui incendiu violent și necruțător, alimentat generos de paiele uscate. Copiii au fost treziți și alarmați de muncitorii de la atelierul mecanic. Aceștia au sunat pompierii din oraș și s-au mobilizat cu posibilitățile lor să intervină pentru a stinge incendiul, folosind gălețile și uneltele din dotare, rugând până și copiii să dea și ei o mână de ajutor. În sat, exista o construcție din lemn, denumită Comanda pompierilor, care adăpostea o pompă mobilă cu acționare manuală pentru formația de pompieri voluntari din sat. Era tot pe deal nu departe de locul pe care se afla depozitul de paie, așa că a putut fi luată și adusă pentru a fi utilizată la stingerea incendiului.

– Foc! Foc! Săriți au luat foc paiele colectivului, erau strigăte de alarmare care au scos din case toată suflarea de pe deal cu găleți și lopeți cărând, apă de la cișmele de la școală și de la fântânile din jur pentru a lupta cu urgia în așteptarea pompierilor.

Pompierii au venit din oraș cu două autocisterne în câteva minute și lupta împotriva dezastrului a început cu forțe profesionale cu metodă și cu știința de a înfrunta riscurile. Șansa a fost că nu adia nici o boare de vânt. Cu mari eforturi, au reușit să localizeze incendiul la o singură șiră, după câteva ore pompierii, au stins flăcările dar uriașa stivă de baloți clădită savant după toate regulile aplicabile la asemenea depozitări, a fost distrusă complet. A rămas doar un strat gros de cenușă, atmosfera s-a umplut de un fum gros și albăstriu, până în seară totul părea acoperit de un lințoliu ca giulgiul negru purtat de femei în semn de doliu la înmormântări.

Vestea despre nenorocire  a  ajuns  repede  și în câmp, la cosași, unde lucra Paulică şi la sectorul legumicol unde era Lina . Amândoi au fost fulgerați, până în străfundurile ființei lor, de această știre îngrozitoare, gândul lor a fugit spre copii, știind că locurile explorate de ei în zilele de joacă erau pe  deal unde erau şi paiele. Au încetat lucrul imediat și au fugit și ei să dea o mână de ajutor, alăturându-se celor deja angajați în lupta cu focul. S-au liniștit un pic sufletește, când și-au văzut acolo copiii teferi și nevătămați. Între oameni era deja răspândit un zvon, conform căruia vinovați de aprinderea paielor erau un grup de copii, printre care și copiii lor Florin, Ionuț și Săndel. Pe moment, nu era timp să se gândească la aceste vorbe, important era să fie stins focul.

A urmat, în viața familiei lui Paulică, o perioadă nu foarte simplu de traversat. Miliţia a început ancheta pentru descoperirea vinovaților de aprinderea și mistuirea paielor. Paguba era însemnată și trebuia să fie recuperată cumva. Bătrânul Simion, a recunoscut că a plecat acasă, dar a arătat că a discutat cu copiii pentru a-l înlocui, reproducând conversația purtată cu Florin. Astfel, el se deroba de răspundere și acuza copiii că s-ar fi jucat cu focul și, fără să vrea, au dat foc la paie.

Sursa imaginii - 5487e907d78db25d0a951b33a

Sursa imaginii – 5487e907d78db25d0a951b33a

Lina și Paulică își cunoșteau bine copiii și erau convinși că ei nu erau în stare să facă o asemenea prostie. La întrebările lor repetate, uneori pe ton blând, alteori în registrul aspru și sever al autorității părintești, au obținut constant același răspuns și de la copiii lor și de la tovarășii lor de joacă: „Nu am dat noi foc și nici nu ne-am jucat cu foc lângă șirele cu paie”.

Ancheta miliției, bazată și pe concluziile analizelor făcute de experții de la pompieri, a transmis dosarul la tribunal, având ca principali acuzați copiii și ca vinovați indirecți părinții de la care CAP-ul era îndreptățit să recupereze paguba.

Suma care trebuia plătită era împovărătoare pentru familiile copiilor, mult  peste  posibilitățile  lor financiare. A urmat un lung proces, cu o serie de înfățișări la tribunalul din Turda și apoi la Cluj. Cu toate eforturile lor de a-și apăra copii și de a scoate  la iveală adevărul, Pavel și Lina au  eșuat  și,  în final, sentința pronunțată în ultima ședință publică a fost împotriva lor. Când a auzit grozăviile spuse de judecător despre copii ei că nu sunt bine educați și sunt vinovați de producerea  incendiului,  cotropită de durere, revoltă și copleșită de un înfricoșător sentiment al neputinței, în plină sală Lina a țipat cu putere: „Să dea Dumnezeu, să ardă carnea pe ei cum arde inima în mine”, după care s-a prăbușit pe scaun într-un hohot de plâns spasmodic, epuizată de lunga așteptare și de pierderea oricărei speranțe în puterea oamenilor de a face dreptate.

*

În sat, împreună cu bătrânul Simion, mai locuia și cel mai mic băiat al lui Gheorghe, un bărbat de statură mijlocie, foarte corpolent și plin de viață și forță, cu un aer sigur pe el, și tentat să ironizeze, să poreclească și să-i taxeze pe toți cei din jur, ori de câte ori i se ivea ocazia. Datorită aspectului său fizic, de om îndesat și cu o anumită avansată stare de obezitate, precum și râsului său șăgalnic și batjocoritor, unii săteni erau tentați să-l asemuiască unui, „diboluț”, diminutiv local pentru vițelul de bivol.

Gheorghe urmase școala profesională și cursurile serale ale liceului, iar mai apoi, școala de maiștri și lucra ca maistru la uzină, la Atelierul central, își întemeiase o familie și începuse să își construiască o casă, pe un teren care era gard în gard cu gradina părinților Sanei. Nu a mai terminat casa și a decis să o vândă, după incidentul nefericit cu paiele CAP-ului. Anii au trecut, copiii au crescut și timpul care nivelează în scurgerea lui toate tristețile și durerile, oricât de insuportabile ar părea ele la apariția lor, a îngropat în uitare și dramatismul zilei de vară marcată de aprinderea paielor și păstrată în memoria colectivă ca o întâmplare tristă și nefericită.

Gheorghe, ajuns și el la o vârstă apropiată de anii de pensionare, continua să își desfășoare activitatea, își construise o casă nouă în curtea părintească, în care s-a născut, a crescut și s-a format copilul lui Ionuț. După absolvirea școlii generale, Ionuț a urmat cursurile școlii profesionale de pe lângă uzina Industria Sârmei și s-a calificat ca muncitor oțelar.

În anii 70, uzina s-a dezvoltat foarte mult și s-a extins cu o secție modernă, de oțelărie, echipată cu cuptoare electrice cu arc de mare capacitate 100t fiecare, alimentate cu energie electrică printr-o stație de racord adânc de 220 KV. A fost o investiție foarte mare, care a transformat fosta uzină în Combinat metalurgic capabil să își producă din fier vechi țaglele necesare laminoarelor care  produceau  fier  beton,  și să prelucreze sârma în trăgătorii de foarte mare capacitate, toate echipate cu utilaje aduse din import din RFG.

Ca oțelar, Ionuț lucra în echipa ce asigura funcționarea unuia din cele două cuptoare mari; ei  erau responsabili de conducerea și supravegherea procesului de elaborare a oțelului în cuptoarele electrice, cuptoarele cu arc, utilaje moderne și de mare productivitate, urmărind fluxul tehnologic complicat în toate fazele lui: topire, aliere, afânare și turnare în țagle.

Una din cele mai importante faze din procesul de elaborare a oțelului din fier vechi era pregătirea încărcăturii, sortarea, presarea și uscarea baloturilor de fier vechi ce urmau să fie introduse în cuptor pentru topire. Prezența umidității (a apei) în compoziția materialului reprezenta un mare pericol, depășirea unei anumite limite putând duce la explozia cuptorului cu consecințe dezastruoase.

În una din zile, în cursul schimbului întâi, schimbul de zi, Gheorghe s-a hotărât, având în uzină drum prin apropiere, să treacă pe la cuptor și să îi facă o vizită băiatului său, să vadă ce mai face, cum proceda ori de câte ori avea ocazia. Când a ajuns, s-au salutat bucuroși, totul era în regulă, ca de fiecare dată, nimic nu anunța marea tragedie ce avea să urmeze în scurt timp. În acea nefastă zi, însă din cauze care nu au fost elucidate cu precizie niciodată, în timp ce ei discutau liniștiți, aflat în faza de topire când forțele electrodinamice erau uriașe și toată hala resimțea șocul acțiunii lor asupra cablurilor de alimentare și asupra întregii structuri, cuptorul a explodat cu putere aruncând în aer bucăți de metal încins și revărsând, prin spărtura mare din căptușeala și blindajul său, un jet de metal topit și fierbinte ca lava unui vulcan activ, care, din nefericire, i-a prins pe cei doi bărbați, tată și fiu, îngropându-i în masa de metal topit. Nu au fost singurele victime, iar pagubele materiale cauzate de deteriorarea uriașului și costisitorului utilaj, la care s-au adăugat și multele pagube materiale și financiare cauzate de deteriorarea utilajelor, dereglarea procesului de producție, de nerealizarea sau întârzierea realizării unui mare număr de contracte, au fost foarte mari.

Vestea acestui tragic accident a îndoliat întreaga suflare a uzinei, și pe toți sătenii din Luna, deoarece mare parte din familii se întrețineau din munca în combinat, în peste opt din 10 familii, cel puțin un membru lucra în combinat.

Cel mai afectat și îndurerat om din sat a fost bătrânul Simion care își trăia în liniște ultimii săi ani dintr-o existență de octogenar. Își pierduse, într-o clipă, și băiatul și nepotul de care era foarte mulțumit și foarte bucuros și fericit, pentru reușita lor în viață. Regreta clipa în care îl rugase pe un alt băiat al lui, care era director la un mare abator cu care CAP-ul avea contracte de livrare de animale, să intervină pentru a-l angaja ca paznic la paie, el fiind pe atunci pensionat de la uzină, dar, și mai mult, suferea povara lipsei lui de curaj în recunoașterea vinovăției pentru producerea incendiului. Totul era foarte dureros, dar din păcate și foarte târziu.

Dintr-o dată, liniștea oamenilor și cursul normal și firesc al vieții în sat s-au tulburat, oamenii și-au reamintit de toată istoria cu paiele arse ale CAP–ului și de finalul ei, un fel de frământare de dimensiuni  înspăimântătoare  a  invadat   sufletele  și mințile tuturor celor care știau de nedreptatea făcută atunci copiilor nevinovați și, în taifasurile și conversațiile lor, se întorceau, în povestirile lor, la toate întâmplările petrecute în viața satului. Urmele extrem de dureroase ale unor stări conflictuale și vinovății neclarificate de justiția omenească a căror descifrare și înțelegere pentru oameni a devenit atât de complicată și de incredibilă, încât au căzut, în deslușirile și interpretările lor, sub semnul nefast și disperat al acțiunii blestemelor.

 

Gheorghe Indre

 

Arhivă