,,NOI, BUCUREŞTENII”

Ioan BĂLĂEI

Cred că am fost predestinat să fiu bucureştean, întrucât familia mea locuia în capitală şi numai o întâmplare despre care v-am povestit a făcut să mă nasc la Făgăraş, în casa bunicilor, iar mai târziu, de teama războiului, a bombardamentelor şi venirii ruşilor, părinţii s-au mutat în orăşelul de pe Valea Arieşului, Câmpia Turzii, devenind astfel provincial.
În anul naşterii mele, Europa era în plin război. Dar asta nu înseamnă că eu sunt botezat de zeul Marte. Nici blestemat de el. Chiar dacă, în anul următor, România avea să se alăture şi ea Germaniei atacând Rusia Sovietică cu dorinţa de a readuce în vatra strămoşească Basarabia! Ai, pe lumea aceasta, nu ce ți- fost dat, ci doar ce ai cucerit sau ai apărat cu sabia. Cu această credinţă părinţii şi bunicii noştri au trecut Prutul ajungând însă până la cotul Donului, la Stalingrad. Aici a fost oprită armata germană, iar, după o puternică contralovitură, Armata Roşie a declanşat ofensiva spre Vest. Din nefericire, la Stalingrad Armatele 3 şi 4 româneşti au fost practic anihilate înregistrând 150.000 de ostaşi români morţi, răniţi şi căzuţi în captivitatea sovietică.
După succesele Germaniei naziste la începutul războiului în Europa şi Rusia Sovietică, începând cu anul 1943, Forţele aliate au schimbat soarta conflagraţiei, obţinând victorii importante în Vestul Europei, în Africa şi Pacific, S.U.A. acordând un ajutor masiv ruşilor în armament şi tehnică de luptă şi sprijinind lupta de rezistenţă a populaţiei din ţările ocupate de nazişti. Anglia s-a angajat într-o bătălie decisivă respingând ofensiva generală şi încercările aeriane şi navale de a o invada.
Consecinţele evoluţiei războiului s-au resimţit puternic şi la noi în România. Înrăutăţirea drastică a condiţiilor de viaţă într-un Bucureşti aglomerat, înfometat şi înspăimântat, ameninţat de bombardamente, de venirea ruşilor şi de lipsa sau dispariţia serviciilor publice au determinat un exod al locuitorilor spre provincie.
Şi familia mea a plecat din capitală în 1943. Tata mobilizat pe loc la C.F.R. a reuşit mutarea în ultima staţie mai importantă din ţară la frontiera cu Ungaria ca urmare a Dictatului de la Viena, respectiv la Câmpia Turzii, un orăşel industrial-agrar cu o populaţie covârşitor majoritar românească pe Valea Arieşului la ieşirea râului din Munţii Apuseni spre Turda.
Aici. la Câmpia Turzii, la sfârşitul războiului, noi, copiii din generaţia mea, ne-am jucat în tranşee, în tancurile, camioanele şi avioanele distruse și abandonate pe câmp, am adunat tuburile proiectilelor şi cartuşelor trase împrăştiate peste tot în curţile şi grădinile oamenilor.
Treptat, Uzinele Industria Sârmei din oraş s-au dezvoltat într-un ritm accelerat devenind un important Combinat Metalurgic care producea oţeluri speciale şi alte produse vândute în ţară şi străinătate.
Numărul angajaţilor depăşea 12.000 de oameni localnici şi din comunele apropiate, inclusiv specialişti aduşi din toată ţara, o parte şi din Bucureşti.
Anii copilăriei şi adolescenţei, cei petrecuţi la liceu au fost foarte plăcuţi, nu numai pentru că eram tineri, frumoşi şi cu griji mai puţine dar şi datorită vieţii plină de evenimente importante, de activităţi culturale, artistice şi sportive, de excursii, de acţiuni cu caracter social şi conţinut educativ. În acelaşi timp, în postura de provinciali am trăit mirajul capitalei ţării, a locului de unde ,,răsare soarele pentru noi românii” şi de unde a venit familia mea la Câmpia Turzii.
Copil fiind, despre Bucureşti am aflat primele lucruri din poveştile şi amintirile părinţilor. Ei vorbeau cu încântare despre frumuseţile oraşului, despre clădirile impunătoare, despre monumentele şi străzile largi numite bulevarde. Apoi am aflat ce parcuri frumoase sunt, cu lacuri şi terenuri de sport, cu muzee, teatre, magazine, pieţe largi, cu străzi aglomerate de oameni, maşini de lux, tramvaie, autobuze şi peste tot multe reclame. În acelaşi timp, mama povestea şi de sărăcia din timpul războiului, despre viaţa grea şi plină de pericole.
Apoi, despre capitala ţării noi aflam şi de la localnicii care vizitaseră Bucureştiul sau de la bucureştenii veniţi la rude în oraş. De asemenea, la cinematograf rulau ,,Jurnale de actualităţi” cu informaţii din toată ţara şi în primul rând cu imagini din marele oraş.
Apăruseră la şcoală şi albume şi fotomontaje turistice cu fotografii colorate, reviste şi ziare în care erau descrise evenimente şi se arătau obiective vechi şi noi construite de oamenii muncii din capitală.
Erau şi câteva familii venite din Bucureşti, stabilite la Câmpia Turzii. Erau oameni simpli, unii cu copii, care s-au angajat în fabrică, neavând o meserie, şi s-au calificat la locul de muncă. Mama obişnuia să ajute cu alimente şi haine un astfel de vecin. Mult mai târziu am aflat că unii din aceşti bucureşteni aveau domiciliul forţat din cauze politice.
Într-o vară, în vacanţă, la locul nostru de joacă a apărut o fetiţă venită la rude de la Bucureşti. Ne-am adunat toți copiii din vecini s-o cunoaştem. Era drăguţă, veselă, avea părul lung, purta pantaloni scurţi, era comunicativă, vorbea şi glumea, accepta prietenia băieţilor şi era de acord imediat să participe la jocurile noastre. Se deosebea ca de la cer la pământ de fetele noastre, ruşinoase, retrase şi care se jucau separat.
Mărturisesc că, în copilărie, imaginea acestei fetiţe m-a urmărit mult timp şi speram ca, la prima mea vizită în Bucureşti, s-o pot revedea.
Am ajuns la Bucureşti pe când aveam cred zece ani, mama cu nişte treburi m-a luat şi pe mine ceea ce m-a bucurat enorm. Excursia şi tot ce am văzut m-a impresionat în mod deosebit, mama fiind şi ea uimită de schimbările înregistrate în oraş de la data când l-a părăsit.
Tot ce am văzut a depăşit toate aşteptările, nu conteneam să mă minunez, cinematografele erau la tot pasul iar la ele peste tot se aştepta la coadă pentru bilete. Mama a dorit să revadă casa unde a locuit în cartierul Rahova pe strada Făt-Frumos. Şi-a regăsit vecinii, dar a aflat că s-ar putea să fie demolaţi pentru construcţia unei fabrici şi blocuri de locuinţe. Am fost şi la Muzeul Satului, care era interesant dar mi s-a părut neîngrijit.
Nimic din tot ce se întâmpla în orăşelul nostru nu se putea compara cu ce văzusem în Bucureşti. Când am revenit acasă parcă ajunsesem în altă lume, eram pur şi simplu dezorientat şi posomorât. Mi-am revenit încet, încet şi zile la rând a trebuit să povestesc impresiile. Le-am spus despre aglomeraţia de oameni şi maşini. La noi circula un singur autoturism de lux marca ,,Pakard” american pe care-l folosea ,,tovarăşul” director al Uzinelor, fiind moştenit de la fostul proprietar. Mai circulau camioanele fabricii care aduceam muncitorii din satele învecinate şi un autobuz pentru echipa de fotbal ,,Sârma”.
Despre bucureşteni nu le-am putut spune prea multe, impresiile mele nu aveau caracter general fiind rezultatul unor observaţii superficiale.
Totuşi, cei pe care i-am cunoscut păreau mereu grăbiţi, nervoşi, supăraţi, certăreţi, nemulţumiţi de condiţiile din jur, de aglomeraţie, de neajunsurile vieţii lor. Observaţiile mele au fost făcute izolat şi absolut întâmplător.
N-am avut efectiv, atunci, timpul necesar şi ocaziile adecvate să pot confirma cele ce se spuneau despre bucureşteni şi anume că sunt şmecheri, guralivi, neserioşi şi mincinoşi, gata oricând să te păcălească şi să profite de pe urma naivităţii unora.
Trebuie să mărturisesc că şi astăzi o parte din aceste aprecieri le poţi întâlni în teritoriu. Au apărut şi reproşurile că Bucureştiul profită de rezultatele economiei provinciilor, însuşindu-şi cea mai mare parte a veniturilor obţinute de acestea. Se afirma că Guvernul ţării favorizează Capitala, deşi statistica nu confirmă aceasta. Protestul unor grupuri împotriva ,,Bucureştiului” se manifestă îndeosebi în zona de Vest a ţării. Dacă analizăm componenţa Guvernelor trecute, vom constata că demnitarii cei mai mulţi au fost tocmai din zona respectivă.
Recent, asociaţia culturală sau ce o fi, intitulată U.D.M.R. şi-a însuşit, împreună cu aliaţii propunerea de a se acorda autonomia etnică ţinutului secuiesc, adăugând şi alegerea unui preşedinte şi parlament separat pentru maghiarii cetăţeni români din ţinutul respectiv. Prin urmare, nici ei nu mai vor să fie conduşi de Bucureşti.
Ca bucureştean, care am trăit în Ardeal mult timp, vă mărturisesc că niciodată unii maghiari din Transilvania fostului imperiu austro-ungar unde ei au fost stăpâni, iar românii, deşi majoritari, slugile lor, n-au fost şi nu vor fi mulţumiţi de drepturile acordate în România. Ostilitatea şi duşmănia lor nu va dispărea niciodată.
Revenind la destinul meu de bucureştean, trebuie să precizez că, după terminarea studiilor, am intrat în serviciu la frontieră unde m-am confruntat cu o serie de greutăţi şi condiţii de viaţă dificile.
În contact cu realităţi dure, am depus eforturi susţinute pentru a mă impune profesional şi, datorită rezultatelor pozitive şi unei conjuncturi favorabile, fără să beneficiez de ,,pile şi relaţii”, după câţiva ani, am fost mutat în interesul serviciului la un organ central în Capitală.
Cum am regăsit oraşul după vizita mea în urmă cu mai mulţi ani?
În primul rând, Bucureştiul era în plin proces de dezvoltare, cu şantiere de construcţii unde munca şi forfota oamenilor se materializa în edificii noi, în fabrici, uzine, universităţi, şcoli, spitale, campusuri studenţeşti, case de cultură, cluburi, magistrale de metrou, regularizarea Dâmboviţei şi mai multe locuinţe în cartiere vechi şi noi. Bineînţeles că era aglomeraţie, praf, moloz, gropi, gunoi, materiale aruncate, iar transportul în comun era total depăşit şi cu mijloace insuficiente.
Devenisem bucureştean get-beget, mă bucuram de bogata viaţă cultural-artistică şi sportivă, simţeam şi trăiam din plin posibilităţile oferite de marele oraş. Din păcate, specificul muncii mă obliga să îmi desfăşor activitatea 2/3 din zilele lunii în teritoriu, ceea ce era un dezavantaj dar îmi oferea şi posibilitatea să cunosc realităţile din ţară.
La o întâlnire a promoţiei de liceu am aflat cu surprindere că o serie de colegi lucrau în Bucureşti, ocupând funcţii de conducere în marile uzine bucureştene, în diferite ministere precum şi în învăţământul universitar, centre de cercetare, spitale şi justiţie.
Era cea mai evidentă demonstraţie de viaţă că de fapt bucureştenii proveneau din toate zonele ţării.
Prin urmare, fapt constatat, atunci ca şi acum, Capitala ţării are o populaţie eterogenă provenind din toate zonele, politicienii, demnitarii, specialiştii din toate domeniile, cercetătorii, oamenii importanţi solicitaţi în conducerea unor instituţii, migrează în mod firesc spre Capitală. Şi atunci, cu excepţia unor vechi familii aristocrate ai căror urmaşi au rămas în ţară după cel de-al doilea război mondial, cine sunt bucureştenii? Pe baza unei temeinice documentări, veţi constata că majoritatea lor provin din toate regiunile.
Revenind la viaţa cultural-artistică a capitalei menţionez că, în instituţia mea, ca peste tot, de fapt, existau difuzori voluntari care ofereau bilete la spectacole de toate genurile precum şi cele mai noi cărţi apărute în librării. Plata biletelor şi cărţilor se făcea la salariu. În acest fel am vizionat cele mai importante spectacole de teatru, de operă şi operetă, concertele de muzică uşoară şi populară, festivalurile naţionale, acele concursuri pentru lansarea artiştilor tineri.
Ca urmare, am avut privilegiul să cunosc mari actori, cântăreţi şi instrume,ntişti deveniţi apreciaţi şi elogiaţi în ţară şi străinătate. Prin întreaga mişcare de promovare a culturii româneşti, s-au afirmat mari personalităţi ale literaturii: Marin Preda, Adrian Păunescu, Dinu Săraru, Augustin Buzura, Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. Au crescut considerabil apariţiile editoriale cu lucrări din operele noastre clasice, dar şi universale. Au apărut colecţii şcolare, tehnice, ştiinţifice pentru toate vârstele, preţurile fiind accesibile la nivelul întregii populaţii. S-au extins foarte mult bibliotecile în mediul urban dar şi în cel rural. Remarc, pentru perioada respectivă, o adevărată explozie în viaţa muzicală în toate genurile. Mişcarea artistică de amatori a cunoscut o dezvoltare extraordinară. Festivalurile şi concursurile zonale şi la nivel naţional au lansat o pleiadă de artişti tineri.
Tinerii şi nu numai au salutat apariţia noilor formaţii moderne de muzică uşoară ca: ,,Roşu şi Negru”, ,Sincron”, ,,Compact”, ,,Savoy”, ,,Pheonix”, iar dintre solişti Dan Spătaru, Aurelian Andreescu, Cornel Constantiniu, Margareta Pâslaru, Doina Badea, Angela Similea, Carmen Rădulescu, Ileana Şipoteau etc.
Multe satisfacţii le-am trăit, urmărind competiţiile sportive în care gimnastica, handbalul, canotajul, voleiul, luptele, scrima, tirul, atletismul etc. ne-au adus titluri olimpice, mondiale şi europene. La Bucureşti, s-au disputat finale europene între echipele româneşti C.C.A., Dinamo, Rapid, Sportul Studenţesc, la handbal, volei, box, rugby, ceea ce constituia o mare performanţă.
La olimpiada anului 1984, la Los Angeles, echipa românească s-a situat pe locul II în clasamentul general al ţărilor participante, după S.U.A., obţinând 53 medalii din care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz. La ultima olimpiadă, România a cucerit 4 medalii.
Printre marile evenimente la care am participat în Bucureştiul anului 1968, a fost invazia Cehoslovaciei de către armatele ţărilor socialiste în frunte cu U.R.S.S., intervenţie la care România nu a participat, conducerea ţării condamnând această acţiune şi exprimându-şi solidaritatea cu poporul cehoslovac. De asemenea, am participat la aplicarea unor măsuri destinate întăririi capacităţii de apărare a ţării şi de pregătire a populaţiei pentru situaţii deosebite.
Datorită acestor evoluţii, timp de trei luni am executat o serie de misiuni la frontiera de vest a ţării şi la activităţi în planul relaţiilor de conlucrare cu organele de graniţă ale statelor vecine.
Capitala, ca şi o parte din ţară, dar îndeosebi Bucureştiul a trecut printr-o situaţie dramatică ca urmare a cutremurului din martie 1977. Nu locuiam atunci în Bucureşti, aveam serviciul în sudul ţării, la Dunăre. Acolo am văzut distrugerile din oraşul Zimnicea unde consecinţele seismului au fost exagerate de oficialităţi şi le-am văzut în realitate personal în zilele imediat următoare.
A fost extraordinară concentrarea de forţe şi participarea impresionantă a bucureştenilor la salvarea oamenilor şi la înlăturarea efectelor dezastrului.
Este cunoscut faptul că, după război, România a intrat în zona de dominaţie sovietică, regimul politic şi întreaga viaţă economico-socială au fost impuse şi aservite Uniunii Sovietice, rolul conducător revenind în societate proletariatului, partidului său comunist care, folosind dictatura clasei muncitoare, a trecut la instaurarea democraţiei revoluţionare, spiritului internaţionalist şi a declanşat lupta de clasă pentru consolidarea cuceririlor oamenilor muncii.
A fost declanşat un amplu program de dezvoltare în toate domeniile, au fost deschise şantiere pentru construcţii industriale, sociale, culturale, aşa cum arătam în descrierile comentate anterior. Capitala, în mod firesc, a fost port-drapelul dezvoltării industriale, creării de platforme destinate producţiei de bunuri, toate acţiunile fiind însoţite de o puternică propagandă muncitorească şi de o educaţie colectivistă.
Pe măsura trecerii timpului, s-a conturat tot mai mult politica partidului şi statului de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, promovarea caracterului naţional al activităţii atât în plan intern şi extern, afirmarea printr-o politică şi ideologie comunistă proprie, românească, în cadrul mişcării muncitoreşti, socialiste internaţionale.
În plan profesional, la nivelul instituţiei în care lucram, am resimţit noua orientare independentă a politicii statului care respectând şi aprofundând aplicarea ideologiei comuniste şi-a adaptat acţiunile şi măsurile de conlucrare şi cooperare în relaţiile cu reprezentanţii ţărilor socialiste, refuzând orice iniţiativă de integrare şi impunere din afară, inclusiv în domeniul alianţei militare.
În ciuda unei dezvoltări susţinute, a acţiunilor de muncă patriotică, a deschiderii şantierelor de construcţii de locuinţe şi creşterii numărului locurilor de muncă, s-au manifestat din ce în ce mai mult numeroase neajunsuri în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă materială ale oamenilor pe lângă limitarea drepturilor şi libertăţilor individuale ale acestora.
Sistemul de învăţământ şi educaţie, deşi politizat, a asigurat formarea unor generaţii de specialişti în toate domeniile, a promovat şi stimulat pregătirea tinerilor pentru meseriile necesare în industrie, agricultură, în construcţii şi servicii, capitol aflat astăzi în suferinţă.
În Bucureşti, treptat, a devenit tot mai greu de suportat înrăutăţirea rapidă a condiţiilor de viaţă pentru populaţie. În magazin şi în piaţă, produsele alimentare erau insuficiente. Au apărut din nou cozile, au fost raţionalizate alimentele şi s-a trecut la distribuirea lor pe bază de liste şi semnătură. Stăteam noaptea la coadă în spatele magazinelor unde primeam raţiile lunare sau săptămânale de zahăr, ulei, carne, un carton de ouă, făină în cantitate de unu, două kilograme de persoană.
Reducerea drastică a consumului de energie electrică, a încălzirii instituţiilor şi locuinţelor, limitarea la 2-3 ore a furnizării apei calde sau chiar oprirea acesteia au făcut aproape imposibilă viaţa în ansamblurile blocurilor din marile cartiere de locuinţe.
În afara centrului administrativ, iluminatul public a fost întrerupt, capitala devenind vulnerabilă în ceea ce priveşte infracţionalitatea şi siguranţa cetăţenilor. Bucureştiul era cufundat pur şi simplu în întuneric, noaptea reprezentând o adevărată aventură, orice deplasare făcându-se cu riscuri.
Fusese lansată justificarea lipsei alimentelor, a economiilor la energie şi resursele interne datorită necesităţii achitării datoriei externe făcute de stat pentru dezvoltare.
Începând cu 1974, în două perioade distincte, am fost mutat în structuri din teritoriu unde am îndeplinit funcţii de comandă şi stat major în dispozitivul operativ la Turnu-Măgurele şi apoi am funcţionat ca şeful catedrei de specialitate într-o instituţie de învăţământ militar la Oradea. De fiecare dată, la întoarcerea în Bucureşti, am constatat degradarea condiţiilor de viaţă care în anii optzeci deveniseră pentru populaţie foarte proaste.
Ceea ce constituia activitatea caracteristică în Bucureşti de fiecare dată la revenirea mea era amploarea construcţiilor la o serie de obiective, îndeosebi ,,Casa Poporului”, centrul civic, bulevardul ,,Victoria socialismului”, extinderea metroului, amenajarea Lacului Morii şi râului Dâmboviţa, construcţia marilor platforme industriale cu zeci de fabrici şi uzine precum şi a miilor de apartamente în cartiere vechi şi noi. Au fost construite mari magazine universale ,,Unirea”, Cocor”, ,,Bucur Obor”, Complexul Expoziţional etc.
Deschiderea şantierelor a declanşat totodată şi campania demolărilor care trebuiau să facă loc noilor obiective, oraşul având aspectul distrugerilor din timpul războiului. Peste tot vedeai cum cad sub lamele buldozerelor şi cupelor excavatoarelor biserici şi mănăstiri, spitale, edificii de patrimoniu care adăposteau mari valori culturale şi spirituale pierdute astfel definitiv. Au dispărut totodată şi o parte din vechile cartiere unde, pe lângă clădirile insalubre ce trebuiau eliminate, au fost distruse şi mari valori arhitecturale care defineau ,,Micul Paris”. Chiar dacă Micul Paris trebuie să devină, pe cont propriu, Marele București.
Este adevărat însă şi trebuie să recunoaştem că au fost translatate şi unele biserici, că au fost reabilitate unele palate (inclusiv Cotroceniul), muzee, case memoriale, vile şi clădiri care adăposteau diferite instituţii, centre administrative, zone comerciale, locuri şi obiective cultural-artistice şi turistice.
Deci existau adesea imagini contradictorii ale dezvoltării oraşului, era evidentă concepţia megalomană şi de inspiraţie asiatică împrumutată şi asimilată de genialul conducător al partidului şi statului comunist de atunci.
Cum arată Bucureştiul la aproape treizeci de ani de la revoluţia sau evenimentele anului 1989 când în România a fost instaurată democraţia statului de drept, economia de piaţă, capitalismul de sorginte occidentală şi când am devenit membri ai Uniunii Europene şi Alianţei Nord-Atlantice?
Capitala României este astăzi un mare oraş, modern, comercial, frumos, colorat, atrăgător şi primitor, caracterizat de o dezvoltare urbanistică impetuoasă în care locuitorii se bucură de condiţii de viaţă pe cale de îmbunătăţire, de avantajele unei bogate activităţi cultural-artistice şi sportive, de o intensă viaţă spiritual-creştină şi de manifestare a cultelor. Se remarcă de asemenea condiţiile din ce în ce mai favorabile lansării şi amplificării investiţiilor române şi străine, dezvoltării societăţilor mici şi mijlocii în toate domeniile, refacerii însă insuficiente a relaţiilor comerciale pe piaţa externă, a exporturilor noastre în ţările arabe, în cele din Asia şi Africa.
Bucureştiul s-a transformat treptat sub ochii noştri, au fost valorificate parte din avantajele economiei de piaţă, a managementului proprietăţii private, dezvoltării pieţei bancare şi asimilării fondurilor nerambursabile oferite de Uniunea Europeană.
Prin restituirea vechilor proprietăţi, au apărut marii capitalişti care au reuşit în timp scurt să devină milionari în euro. S-a înregistrat în oraş o avansată invazie de centre de afaceri, birouri, spaţii necesare firmelor particulare în clădiri de metal şi sticlă, adevărate monumente ale arhitecturii moderne. Mall-urile au împânzit oraşul din centru şi până la periferie. Majoritatea noilor construcţii sau a spaţiilor modernizate găzduiesc un număr impresionant de bănci, case de amanet, de schimb valutar, farmacii din zece în zece metri, cazinouri, săli de jocuri şi pariuri sportive, case cu vestimentaţii şi încălţăminte de lux, supermarketuri etc.
Toate acestea au înlocuit o mare parte din magazinele de cartier cu produse alimentare, s-au împuţinat cofetăriile, librăriile, sălile de cinematograf, atelierele de reparaţii. Au apărut ca ciupercile după ploaie fastfood-urile, localurile cu produse şi mâncărurile oferite la stradă dispărând aproape cele cu mâncăruri tradiţionale româneşti.
Oraşul a fost năpădit de firmele occidentale care îşi expun produsele comerciale în absolut toate domeniile cu denumirile din ţările de origine. În cartierul unde locuiesc, unul din cele mai mari cunoscute şi impunătoare restaurante se intitulează ,,Golden Blitz – restaurant cu specific românesc”. Într-adevăr denumirea răspunde specificului. În Gara de Nord prin care trec zilnic mii de turişti români şi străini, găseşti toate genurile de restaurante şi nici unul cu bucătărie tradiţională românească.
Cum trăim noi bucureştenii, ce caracterizează în prezent viaţa locuitorilor oraşului? În primul rând constatăm că aceştia s-au structurat în mai multe categorii, în funcţie de starea materială, de poziţia socială, de cantitatea şi natura relaţiilor inclusiv în sfera politicului.
Întrucât banul și averea au devenit valoarea supremă în societate, norme morale nu mai există sau, unde au supravieţuit, ele sunt negociabile. Relaţiile interumane sunt influenţate direct de nivelul civilizaţiei urbane, de ceea ce oferă oraşul locuitorilor atât în domeniul profesional dar îndeosebi atunci când asigură nevoile familiei, vieţii culturale, asigurării sănătăţii, când participă la acţiunile sociale, la efortul comun pentru ridicarea nivelului de trai, a confortului, a condiţiilor pentru instruirea, educarea şi dezvoltarea tinerilor.
Oraşul este supraaglomerat, poluat şi, cu unele excepţii în zona centrală, murdar, fără toalete publice, afumat, cu clădiri neîngrijite, dărăpănate cu urme lăsate de cutremur, cu spaţii între blocuri neîngrijite, gunoaiele fiind prezente peste tot pe unele străzi laterale.
Sunt cartiere mărginaşe în care te întâmpină imagini rămase neschimbate din vremuri uitate. Există străzi desfundate, cu gropi, fără canalizare şi apă potabilă, fără iluminat public.
De fapt, întregul oraş aflat într-o expansiune haotică are dotări de infrastructură foarte vechi, reţelele de apă, canal şi cele de termoficare care au fost depăşite de extinderea oraşului. Din această cauză se înregistrează multe avarii iar înlocuirea şi reparaţia conductelor se face în ritm scăzut, iar lucrările se închid foarte greu. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în acelaşi loc, se termină o lucrare şi se deschide alta din lipsă de coordonare în proiectarea unor reparaţii sau modernizări.
În aceste condiţii, se fac eforturi susţinute în fiecare an pentru a asigura funcţionarea în condiţii optime a reţelelor de gaze, a celor de apă, încălzire şi electricitate. Primăria Capitalei şi primăriile de sector au reuşit să asigure acest servicii vitale pentru populaţie şi în ceea ce priveşte deszăpezirea oraşului s-au obţinut progrese evidente.
În ce priveşte noile cartiere sau ansamblurile de locuinţe, se pare că planurile urbanistice s-au schimbat odată cu fiecare primar şi astfel există în zona de nord a Capitalei o sumedenie de construcţii de locuinţe şi de edificii fără nicio sistematizare.
Veţi întâlni în toate zonele, în cartierele de margine sau chiar în plin câmp tot felul de construcţii de la vile impunătoare sau case spaţioase şi până la grupuri de blocuri de locuinţe cu zece sau mai multe etaje la care se ajunge pe alei înguste, unde cu greu se poate circula cu maşina în ambele sensuri, unele case construite la fel pe câte o alee sunt aproape lipite unele de altele şi împrejmuite de garduri înalte ca nişte cetăţi. Apoi ieşirea din aceste zone pentru aprovizionare, şcoală, intervenţii medicale, serviciu etc. se face cu multă greutate iar pe timp de iarnă sunt mari dificultăţi. Am cunoştinţe şi rude care s-au mutat în condiţiile menţionate, au obţinut credite de la bănci şi au cumpărat ori construit locuinţa mult visată, dar îmbunătăţirile de acces şi dotările promise în locurile amintite se amână mereu.
Bineînţeles că nu mă refer la palatele şi vilele construite pe malurile Snagovului şi a celorlalte lacuri de către familiile cu resurse financiare deosebite şi care, adesea, folosindu-se de poziţiile deţinute în societate, oameni de afaceri, demnitari, politicieni etc., au obţinut spaţii verzi, parcuri, terenuri sportive etc. Se construiesc pe ele ansambluri rezidenţiale, centre de afaceri şi comerciale, depozite, nicidecum şcoli, grădiniţe, creşe, edificii cultural-artistice, centre medicale. Cât despre unităţi productive, industriale, fabrici, ateliere, zone pentru revalorificarea deşeurilor, complexe agroalimentare se înregistrează proiecte nesemnificative. Apar numeroase locuinţe, cele mai multe în zone periferice unde în blocuri de zece şi mai multe etaje antreprenorii pentru a angaja costuri cât mai mici, nu respectă suprafaţa minimă admisă pentru locuinţe, astfel încât aproape nu sunt diferenţe la cele de azi cumpărate pe credite comparativ cu suprafaţa mult hulitelor apartamente comuniste oferite pe atunci gratuit.
Este interesant faptul că, pe vremuri, multă lume dorea să se mute în Capitală, Bucureştiul constituind o adevărată atracţie, în timp ce astăzi tot mai mulţi localnici dorind să părăsească oraşul din motive diferite.
Iată spre exemplu, dacă discutăm despre securitatea instituţiilor, a proprietăţii şi siguranţa cetăţeanului, constatăm prezenţa masivă peste tot a firmelor de pază, a agenţilor acestora echipaţi ca de război, cu echipament negru de protecţie, cu căşti, măşti, genunchiere, apărătoare pe tot corpul, cu bocanci de teren şi armament având o înfăţişare ameninţătoare. Apoi sunt paznici de tot felul care chipurile păzesc în magazine, bănci, farmacii, spitale, oficii poştale etc. şi care de cele mai multe ori îţi stau în drum. A fost nevoie ca părinţii să-şi însoţească copiii în drum spre şcoală şi la înapoiere, să-i păzească la locurile de joacă, în parcuri şi la terenurile de sport atâtea câte mai sunt.
De ce toate acestea? Deoarece, strada, marile aglomerări din magazine, parcuri, zona şcolilor, a stadioanelor, locurilor de agrement, pieţelor, în mijloacele de transport, restaurante, pe bulevarde, în extremităţile cartierelor etc., se înregistrează furturi, tâlhării, violenţe soldate cu răniţi şi chiar morţi, cu distrugerea de bunuri şi pagube materiale, cu incendii provocate şi explozii la unităţile industriale.
Violenţa juvenilă care afectează şcolile şi violenţa în familie devenite o problemă inclusiv la nivel naţional au născut îngrijorare şi chiar teamă în întreaga societate. Bătăile pe stradă, în trafic, în şcoli, în restaurante, atacurile în plină zi, incendierea maşinilor şi folosirea armeelor de foc sunt evenimente ce depăşesc posibilităţile organelor de ordine. Poliţia şi jandarmeria nu dispun de o legislaţie corespunzătoare, nici de efectivele şi mijloacele tehnice necesare.
Se dovedesc ineficiente încercările de a preveni faptele antisociale, recomandându-ne prin afişe şi anunţuri la radio, televiziune, în mijloacele de transport în comun să păstrăm în locuri sigure banii, obiectele de valoare şi documentele, să intervenim când sunt descoperiţi hoţii şi să nu ne lăsăm păcăliţi când la domiciliu apar persoane cu oferte de vânzări, împrumuturi bancare, schimburi de locuinţă, reparaţii diferite sau pur şi simplu cerşetori.
În ultimii ani, a pătruns şi la noi şi au fost îmbrăţişate cu entuziasm de o categorie de tineri sporturile de contact ,,Superkombat”, „Kickboxing” şi altele, cu tot felul de centuri naţionale şi internaţionale. Din ce am văzut şi înţeles, este vorba de o bătaie crâncenă, cu câteva reguli, în care ,,sportivii” se lovesc cu sălbăticie cu pumnii, picioarele şi genunchii în cap, pe tot corpul inclusiv când sunt căzuţi la pământ plini de sânge şi aproape leşinaţi.
Halal sport şi, dacă adăugăm jocurile cu bătăi la calculator adorate de copii, ne întrebăm de unde atâta violenţă inclusiv în şcoală şi pe stradă?!
Adesea, din rândul acestor ,,sportivi bătăuşi” se recrutează paznicii, unii dintre ei devin infractori, nu doresc să lucreze în stil tradiţional, încearcă să facă afaceri cu droguri, cu traficul de carne vie şi susţin prostituţia. Cu siguranţă voi fi combătut, dar eu nu generalizez, mă refer desigur la cazuri ,,izolate” din Bucureşti.
Dacă ne referim la circulaţia din Capitală, comentariile sunt de prisos. Oraşul pare un uriaş loc de parcare, autoturismele ocupând trotuarele, străzile laterale, o parte din carosabil, astfel încât ar fi necesar ca şi pentru noi pietonii să se traseze culoare pe care să putem circula cu copiii pe jos şi în cărucioare. Chiar dacă s-au construit câteva parcări subterane, bucureştenii preferă să-şi lase maşina la uşa blocului ajungând la ea mai repede şi fără să plătească. În orele de vârf, coloanele de autoturisme sunt blocate, aproape că pe marile bulevarde semafoarele sunt inutile fiindcă se aşteaptă indiferent de culoarea lor. Apoi toată lumea trebuie să ajungă în centru sau să-l traverseze.
Despre mijloacele de transport în comun este inutil să discutăm. Eu de când cunosc Capitala, aglomeraţia şi numărul insuficient de autobuze, troleibuze şi tramvaie făceau aşteptarea în staţii o situaţie insuportabilă, dar în faţa căreia suntem neputincioşi.
O rază de speranţă a apărut în momentul în care primarul general al Capitalei a anunţat cumpărarea a patru sute de autobuze moderne şi crearea unor culoare pentru ele în anumite zone astfel încât localnicii să renunţe la autoturisme şi să le folosească pentru a ajunge mai repede unde doresc.
Nivelul civilizaţiei urbane şi nu numai a înregistrat căderi accentuate. Normele de convieţuire în public nu sunt respectate, limbajul este trivial, nervozitatea excesivă, apar situaţii conflictuale şi chiar acte de violenţă, cât despre respectul faţă de oamenii vârstnici, pe stradă şi în mijloacele de transport în comun ce să mai vorbim.
Întrucât nu am maşină circul cu mijloacele de transport în comun şi ca pensionar mulţumesc administraţiei că o fac gratuit. La urcarea în autobuz sau troleibuz avem dificultăţi deoarece acestea circulă rar şi sunt aglomerate. Un călător mi-a reproşat odată că noi pensionarii suntem vinovaţi că nu stăm acasă. Apoi tinerii şi nu numai, după ce urcă având căştile pe urechi, se concentrează pe imaginile telefonului şi tabletelor de tot felul.
Fiindcă veni vorba, la noi în cartier există o linie de autobuze care fac o legătură cu centrul, are numărul 126. Nu este aşteptat de călători şi circulă mai mult gol. De ce? Lumea spune în glumă că autobuzul respectiv circulă odată pe săptămână, dar nu se ştie ziua.
Referitor la călătoria cu mijloacele de transport în comun, mi s-a întâmplat ca, fiind în troleibuz, într-o zi, să am proasta inspiraţie să mă adresez cu politeţe excesivă cerându-le unor tineri să cedeze locul unor doamne în vârstă care abia se ţineau pe picioare. Unul dintre tineri care nu avea căşti pe urechi mi s-a adresat: ,,Tataie vezi-ţi de treaba mata, sau poate vrei să te dăm noi jos şi să te urcăm într-un taxi”. N-a sărit nimeni să mă sprijine! La prima staţie am coborât. În urma mea tinerii se distrau iar unul mi-a strigat ,,Comunistule”!
Poate unii vor spune că nu văd decât neajunsurile vieţii în Capitală şi că oricine regretă perioada tinereţii sale, odată cu vârsta omul devenind mai nemulţumit şi suspicios. Îmi pare rău, dar nu pot să spun altceva decât fapte reale, situaţii ce pot fi uşor constatate. Spre exemplu, dacă taximetriştii acceptă cursele scurte, dacă există oficii poştale cu spaţii suficiente şi fără cozi şi aglomeraţie, dacă descoperiţi o agenţie de voiaj C.F.R. etc., etc.
În acelaşi timp, vă invit cu satisfacţie să vizionaţi un spectacol la Teatrul Naţional, la noul local al teatrului de Operetă, la Biblioteca Centrală, să vizitaţi muzeele şi să vă plimbaţi în marile parcuri şi zone de agrement, să oferiţi copiilor bucuria unei distracţii în noile terenuri de joacă.
Suntem şi trebuie să fim mândri de marele nostru oraş, Capitala României, el reprezentând inima ţării, locul în care viaţa ne oferă cele mai mari satisfacţii materiale, culturale şi spirituale, centrul politic, administrativ şi social în care ne manifestăm libertatea şi în care participăm la afirmarea şi dezvoltarea tradiţiilor naţionale şi unde primim cu ospitalitate pe toţi cei care de oriunde din lume doresc să ne cunoască.
Edilii oraşului, inclusiv primarul general, astăzi mai mult se pare decât în urmă cu câţiva ani, vor să îmbogăţească viaţa oraşului, să-l facă mai modern şi mai respirabil, să satisfacă tot mai mult cerinţele locuitorilor săi şi ale ţării întregi.
Mă alătur celor care doresc ca, în Bucureşti să se realizeze marile edificii cultural-artistice şi sportive promise de mult timp. Mă refer la o sală modernă de concerte, la teatre şi săli de spectacole în toate sectoarele, la înfiinţarea unui Ansamblu folcloric naţional cu o sală proprie în care oricine să poată cunoaşte într-o stagiune permanentă bogăţia creaţiei artistice a poporului român. Salut înfiinţarea teatrului dramaturgiei româneşti.
Apoi aşteptăm Sala polivalentă în care să putem organiza competiţii continentale şi mondiale, o sală de atletism, stadioane cu pistă fiindcă cele exclusiv pentru fotbal nu ne aduc medalii olimpice. Urmează patinoarul, bazinul olimpic acoperit, hipodromul şi toate celelalte pe care le cunoaşteţi.
Capitala trebuie să primească monumentele care-i lipsesc, deşi civilizaţia românească a oferit lumii mari personalităţi şi eroi. Cred că şi preşedintele american Woodrow Wilson care, la negocierile de pace de la Paris în 1919, a impus principiile sale pentru apariţia statelor naţionale şi eliberarea popoarelor asuprite din vechile imperii, merită cel puţin un bust în Bucureşti.
Înfăptuirea Marii Uniri şi realizarea României Mari i se datoresc în parte şi acestui excepţional om politic şi de stat american.
Cred totodată că artiştii noştri plastici, sculptorii, pot realiza lucrări care să aibă trăsăturile reale ale personajelor şi nu linii caricaturale sau forme rahitice încât cei reprezentaţi nu pot fi recunoscuţi. Au apărut monumente stilizate şi compoziţii ce necesită cele mai moderniste interpretări. Este suficient să priviţi ,,operele” din Piaţa Revoluţiei.
De multă vreme am sperat ca, în Capitala românilor, toţi cei care trăiesc în ea şi cei ce ne vizitează să poată admira în pieţele centrale sau în faţa unor instituţii ale statului, copia în mărime naturală a ,,Columnei lui Traian” şi ,,Coloane Infinitului”, statuile domnitorilor şi regilor României, a eroilor naţionali (se pare că vom avea şi statuia Ecaterinei Teodoroiu), a oamenilor de ştiinţă, diplomaţilor, politicienilor, militarilor etc., care au avut contribuţii deosebite la păstrarea şi afirmarea fiinţei noastre naţionale.
Capitala României este un oraş modern în plină dezvoltare, recunoscut pentru frumuseţile sale, pentru hărnicia şi ospitalitatea locuitorilor săi, reprezentând unul dintre cele mai importante centre de cultură şi spiritualitate tradiţională europeană.
Noi bucureştenii, noi românii, vă invităm să veniţi să ne cunoaşteţi! Vă aşteptăm!

Ioan Bălăei