Selectați pagina

Gabriela STANCIU PĂSĂRIN – Întâlnirea

Gabriela STANCIU PĂSĂRIN – Întâlnirea

ÎNTÂLNIREA

(Fragment din romanul „TEO, DORA și TEODORA” – vol.2)

Gabriela STANCIU PĂSĂRIN

„Și dacă George l-a recunoscut oficial pe Luca, ce? Asta nu l-a împiedicat ca de două săptămâni să nu mai dea nici un semn de viață. Peste încă una, iar va pleca din București la prospecțiunile lui și va rămâne ca și când nu s-a întâmplat nimic. Luca a înțeles deja că are un tată care este deocamdată plecat la serviciu, undeva departe și că o să apară într-o zi. N-aș fi vrut să îl amestec deocamdată în toate astea,  dar mama lui George, nerăbdătoare, i-a spus deja că este bunica lui și că tatăl lui va veni într-o zi și va rămâne cu el. Sunt foarte supărată că  a trebuit să afle atât de abrupt și n-am fost lăsată să-l introduc eu în noua situație, mai ușor, cu răbdare și pe înțelesul lui. Cât despre faptul că George ar rămâne cu el, a fost o gravă greșeală  să-l amăgească, atâta timp cât nici ea nu crede acest lucru.  De atunci, Luca îl așteaptă din ce în ce mai neliniștit și mai nerăbdător pe „tata”, iar eu trebuie să-l fac să înțeleagă pe limba lui și să-i răspund la tot felul de întrebări, care nu sunt nici puține, nici ușoare. Despre George nu știu ce trebuie să mai cred. Ceva se întâmplă cu el. Vica are o putere inexplicabilă asupra lui pe care nu i-o poate distruge nimeni. Dacă aș ști că  este legat sufletește de ea, sau măcar fizic, poate că aș putea înțelege, dar nu este asta! Nu-mi explic cum, atunci când este doar cu mine, poate fi normal și așa cum îl știu, iar când intră iar în mrejele ei, uită tot ce a spus, tot ce a simțit și ce a promis, schimbându-și imediat părerile și  devenind  comportamental, total altcineva, parcă manevrat de butoanele nevestei. Doina îmi spunea ieri când ne-am întâlnit, că a observat și ea același lucru. Când trece pe la ei singur, este cel de altădată, iar când apare cu Vica, ea îi vorbește ca unui servitor, iar el,  se conformează imediat, cu o supunere jenantă.

Vica are asupra lui o putere cu care îl domină, și când i-am spus că efectiv mă mir că George este atât de docil lângă ea, mi-a propus să mă ducă la Ștefănești la una care face minuni, dacă vreau să-l am și eu  pe Tibi, la fel. Aproape m-am speriat când mi-a spus-o pentru că am auzit și eu că acolo este o țigancă renumită care face și desface, înnoadă și deznoadă tot felul de legături care rămân așa, de nu le mai dezlegă decât moartea. Oricum, să faci așa ceva, e foarte periculos, mie mi-ar fi teamă. Dar ea a fost la femeia aia, sunt sigură!”

Teodora avea dreptate. Eram labil, inconstant, acționam ca un mecanism care, numai atunci când îmi era aproape simțeam că sunt viu, că o iubesc, și  că vreau să fiu cu ea și cu Luca, ceea ce era normal să-mi doresc. În momentul în care se închidea însă în urma mea prima ușă care ne separa, ceva ciudat mi se întâmpla, ca și când mi-ar fi paralizat și sufletul, și mintea, și viața. Cu cât mă apropiam de casă, un fel de panică interioară punea stăpânire pe mine, până în momentul în care apărea Vica și deodată nu mai simțeam nimic, uitam totul, iar ceea ce-mi spunea, mi se părea foarte corect și firesc. Eram altul – cel care am trăit așa până în vara acestui an, când, tot ce mi s-a întâmplat a fost parcă pentru a mă readuce înapoi la mine însumi. Din păcate, mult prea târziu ca să mai pot schimba ceva. Dar măcar am aflat și am înțeles totul, regăsindu-mă. Cred că asta a intenționat și Teodora atunci când a hotărât să-mi trimită caietele ei: să-mi primesc viața înapoi, să am atât dovada iubirii ei, cât și a suferinței la care, inconștient, am supus-o și să mă judec singur.

Atunci când am plecat de la sărbătorirea oficializării titlului meu de tată a lui Luca, pe care mama ar fi vrut-o atât de importantă încât să poate șterge tot ce greșise ea față de el, de mine, de Teodora și chiar față de ea însăși, am ajuns acasă ca un robot în mintea căruia nu rămăseseră decât ultimele cuvinte ale Teodorei: „Eu nu te pot felicita încă, pentru nimic!”, cărora nu le mai găseam sensul, deși inițial mă răvășiseră. Vica mi-a ieșit în întâmpinare așa cum nu mă așteptam: veselă, aranjată, cu două pahare de șampanie pregătite pentru a doua sărbătorire a evenimentului,  împreună – ca o soție model.

Pornind de la felicitări, până seara a ajuns să-mi explice iar, că odată devenit tată oficial, trebuia să conștientizez că sunt și alte lucruri mai puțin plăcute, ca de exemplu, pericolul în care voi fi în momentul în care va trebui să declar copilul  la serviciu, unde, faptul că provenea din afara căsătoriei, putea să-mi afecteze serios evoluția în carieră. Imediat a ajuns și la problema ei arzătoare, cea  a pensiei alimentare pe care urma s-o plătesc și care, cu leafa mea de stagiar, avea să ne afecteze serios veniturile care n-ar mai fi fost suficiente pentru noi. Concluzia finală pe care reușise să mi-o bage până la urmă în cap, era cea pe care o urmărise, că Teodora nu dorea decât să pună mâna pe banii noștri și să ne distrugă viața, drept care, trebuia să rămân cât mai departe și mai rezervat, atât față de ea cât și față de Luca, despre care nici măcar nu știam sigur că era copilul meu. Într-un târziu, deja beat, am adormit ca de obicei, sufocat de sânii ei planturoși în momentul în care mă poseda, cu regretul că, recunoscându-l pe Luca, făcusem cea mai mare prostie, lăsând-o pe Teodora să-mi distrugă nu numai cariera cât și viața noastră liniștită.

Dimineață m-am trezit mahmur, supărat că mă lăsasem înfluențat de mama și de Teodora, recunoscând că Vica avea dreptate. Ea, la fel de supărată, și după ce mi-a vorbit în doi peri, înainte de-a pleca la serviciu, a ținut să-mi spună:

– Vezi, să nu fii atât de prost să-i dai vreun telefon până pleci înapoi la Bălan!   Las-o să aștepte până vii! Cu cât va fi mai târziu, cu atât mai bine!

– Da-da! – i-am răspuns ca un papagal – În niciun caz!

Nu mă deranjase deloc nici modul ei de a-mi vorbi, nici sfatul. Îi dădeam pur și simplu dreptate.

Și totuși, până la urmă a fost să nu fie așa. Și pentru că în viața mea particulară, ajunsesem ca o frunză în bătaia vântului a mai fost și mama la mijloc, care, vigilentă, nu m-a lăsat, atât cât a trăit, să fac tot ce și-ar fi dorit Vica, drept care, și-a și semnat sfârșitul, căci pentru asta, Vica a urât-o de moarte, întotdeauna. Dar despre asta, nu vreau să-mi mai amintesc…

La serviciu în  schimb, eram normal și foarte competent, pentru că era singurul loc în care mă simțeam capabil și fericit, și unde toți colegii mei mai vârstnici îmi apreciau dedicarea, pregătirea și entuziasmul cu care mă grăbeam să plec timp îndelungat în prospecțiuni, prin tot felul de coclauri, fără să vociferez.

Înainte de a mă întoarce la Bălan, într-o duminică dimineața, mama m-a chemat urgent pe la ea, rugându-mă să o ajut cu ceva.

Ajutorul pe care-l voia, mă privea direct și făcea parte din scenariile mamei.

– Astăzi este ziua lui Luca, a împlinit patru ani! Am pentru el un cadou pe care nu  i-l pot duce și te-aș ruga pe tine să o faci, mai ales că acum este obligatoriu să treci pe la el. Luca nici nu te cunoaște, dar să știi că abia te așteaptă.

Uitasem că era ziua lui! Mama avea și ea dreptate, așa că de teoriile Vicăi, tocmai se alegea praful. Deodată, am simțit o nevoie imperioasă să-l văd pe Luca, la fel cum simțisem și prima oară când, după aproape un an de la despărțirea de Teodora, am sunat-o și l-am putut ține în brațe. Realizam surprins că timpul trecuse pe nesimțite și din cauza tuturor situațiilor nefericite care se așezaseră între noi, eu nu-l mai văzusem de atunci. Mai fuseseră și plecările mele permanente, pretențiile Vicăi și chiar reticența Teodorei care îl ținuse mereu în spatele cortinei, deși el era personajul principal, „nodul care ne lega” – cum îl numise odată. Sau poate, după cum o știam, așteptase să vadă dacă simțeam eu însumi această dorință.

Am luat cadoul mamei – un pulovăraș lucrat de mâna ei – și am plecat grăbit, de teamă să nu-mi dispară iar acel elan sentimental care mă anima. Pur si simplu am ignorat total rugămințile Vicăi de a mă întoarce repede acasă ca să plecăm împreună la Ștefănești, unde organizase cu soră-sa, premeditat -strategic  probabil –, o întâlnire de toamnă cu must și pastramă, ca să nu  mă tenteze cumva să trec pe la Luca. Singurul lucru pe care-l doream în acel moment, era să ajung la Teodora, să-mi văd copilul. Era un impuls atât de puternic încât nici o rațiune  nu mi-l mai putea opri. Nu m-am gândit nici o clipă că s-ar putea să nu fie acasă, sau să nu fie singuri, sau că l-aș putea întâlni acolo pe Silviu – doar Luca îi purta încă numele și știam că se văd. Mi-am propus, pe drum, ca, la întoarcerea din delegație, să îi dau lui Luca și numele de familie, nu doar numele tatălui, ca să rezolv problema până la capăt. Până la Teodora, am intrat în toate magazinele de jucării care-mi ieșiseră în cale,  ajungând să sun la ușa lor, încărcat de pachete. Înainte de a apăsa pe butonul soneriei, am rămas un timp cu degetul în aer, pentru că o emoție puternică cum nu mai trăisem decât atunci când îl luasem prima dată în brațe pe Luca, îmi oprise respirația. Mă inundă apoi, cu o stare de liniște și o împăcare, pe care parcă dintotdeauna o căutasem fără   să o găsesc, calmându-mă brusc. O clipă, am avut viziunea celui care încremenise acolo în fața ușii, întrebându-mă cât de ridicol aș fi putut fi în ochii unui străin care ar fi deschis-o brusc și a celorlalți invitați posibili, care ar fi aflat cine sunt. Din fericire, în fața mea a apărut Teodora.

Intram iar în casa aceea, după 1697 de zile – le numărasem!, – unde iubirea noastră înflorise de patru ani.

I-am întins buchetul de trandafiri albi pe care i-l alesesem, ca și când, m-aș fi dăruit pe mine însumi.

– La mulți ani pentru Luca! – pentru „Nodul nostru” – am continuat, surprins și eu însumi de ceea ce-mi venise să spun.

Rămăsese în fața mea, cu ochii măriți de uimire, și chipul i se lumina cu zâmbetul pe care aproape i-l uitasem. Luca, venit în fugă, s-a oprit brusc, cu ochii lui albaștrii pe care și-i dorise atât de mult Teodora, pironiți într-ai mei, iar eu îl priveam din profunzimea acelei emoții interioare care pur și simplu atunci mă copleșea, pentru că îl recunoșteam – era copilul meu!

– Taaaata! Tu ești Tata, nu-i așa?

El, și nu eu, a înaintat curajos spre mine, trăgându-mă fericit în casă, în timp ce Teodora, mută în continuare de ceea ce se desfășura sub privirile ei, se retrăsese, făcându-mi loc să intru.

Erau singuri. În casă era parcă totul neschimbat și peste tot flori care îmi aminteau cum își umplea întotdeauna casa cu ele „ca un pansament pentru suflet”, mai ales când tristețile ei o încercau. Chiar dacă erau în cinstea aniversării lui Luca, în spatele lor parcă se simțeam tristețea Teodorei.

Întâlnirea cu Luca, și toată ziua aceea a fost unul din cele câteva momente absolut magice, de neexplicat care mi-au marcat viața, ca o continuare a poveștii frumoase a Destinului meu. Dar și ultima ei filă.

Gabriela Stanciu Păsărin

 

GABRIELA STANCIU PĂSĂRIN – (gabi.pasarin@gmail.com) Scriitor și poet (arhitect) – n. 18 decembrie 1967 in București – membră a Uniunii Arhitecților din Romania și a Ordinului Arhitecților din Romania – la 17 ani (1967), devine membră a Cenaclului „George Călinescu” al Casei de Cultură „Modern Club”, scriind versuri și proză. – debutează în 1969 cu versuri și proză în Revista „Ţara visurilor noastre” din Oradea – publică între 1969-1971. – – în 1971 – admisă la Facultatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, unde ca studentă, doi ani face parte din Colectivul de redactie al Revistei studenților arhitecți „Buletin A”, unde scrie articole și reportaje sub numele Gabriela Stanciu. – în 1978, publică proză scurtă în Suplimentul Social-Politic de Cultură și Artă ”Orizontul” al ziarului „Cuvântul Nou” din Covasna. – – între 1990-1991– redactor si garfician la ziarele BUNA ZIUA și DIVERTIS unde publica articole sub numele Gabriela Dumitrescu. – – În 1980 se căsătorește cu nepotul poetului Geo Dumitrescu și devine mama unui băiat, Matei Dumitrescu, actual sculptor. – DEBUTEAZĂ în septembrie 2018, cu proză publicând primul roman,

„AM FOST SAU NU?” (vol. 1) prin Editura Fast Editing, sub numele de Gabriela Stanciu Păsărin. ALTE VOLUME PERSONALE apărute la Editura Fast Editing : – în 2019: AM FOST SAU NU?, roman, vol.2; ELEGII DIN CAIETUL ALBASTRU, poezii cu grafică personală ; NORA DIN SUFLET, roman ; TEO, DORA și TEODORA (vol.1 și II),roman

; EA ERA O FLOARE, poveste cu grafică personală, APRECIERI la CONCURSURI LITERARE: – Premiul 1 la Concursul de Reportaje al AS (1973), Diplomă de merit la Concursul de proză „Nicolae Velea”, nov.2019 – „Ed.Betta”, Premiul 2 poezie la Concursul Internațional ”Călătorie prin Toamnă în 91 de Zile”- nov.2019 – Asociația Cultural Științifică Pleiadis – Iași, Premiul 3– poezie – Festivalul Internațional de Creatie Literară „Grigore Vieru” ediția VIII-a

-poezie – febr.2020, Premiul 3 – proză scurtă – Concursul literar „Ion Budai Deleanu ed.X-a” – Geoagiu, 11 iul.2020, Premiul „Mircea Micu”– roman – Festivalul Internațional de Creatie Literară „Titel Constantinescu” ediția XIII-a, 29 aug 2020, Râmnicu Sărat .

COLABORĂRI LA REVISTE: publică poezie, proză și proza scurtă: Arena Literara, Astralis, Rotonda Valahă, Literar ING, BIUAR (revista Uniunii Arhitecților).

APRECIERI CRITICE : Ana Dobe, Nae Georgescu, Florentin Popescu, Nicolae Scurtu, Ovidiu Curea, Ion C.Ștefan, Paula Romanescu, Eliza Roha, Lucian Gruia, Geni Duță, Geo Călugăru, Cleopatra Luca, Ion Pavel, Ion Rațiu, Gheorghe Țiclete, Nicolae Vasile. Virgil Ciobanu (în revistele : Măiastra, Rotonda Valahă, Litere, Neuma, Cronica Timpului, Literar Ing, Bogdania, Flacăra lui A. Păunescu,)

 

Arhivă