REFUGIATUL

Soarele de toamnă timpurie, căzută peste spinările dealurilor transilvane de undeva dincotloanele zăvorâte ale vremurilor imemoriale, umplea curtea dreptunghiulară a casei de la Luna cu o lumină blândă purtând în desfăşurarea ei atotcuprinzătoare dulceaţa zahărului din struguri, galbenul boabelor de porumb, savoarea inconfundabilă a gustului de mere coapte şi aroma busuiocului purtat de femeile participante la trista ceremonie, ce se desfăşura după toate regulile ritualului religios, indiferentă la uriaşa durere a
familiei care-şi pierdea stâlpul principal de sprijin, axul central în jurul căruia se clădise. Vocea preotului gravă şi încărcată de solemnitate rezumă firul poveştii unei vieţi desfăşurată pe aproape toată întinderea unui secol plin de evenimente spectaculoase şi încărcate de mult prea multe semnificaţii pentru a putea fi ilustrate din punctul de vedere al trăirii lor de către cel ce a fost
Gheorghe Sabău. Ne despărţim azi, pentru totdeauna, de cel care a fost GHEORGHE Sabău – om absolut remarcabil, ce a poposit pe aceste meleaguri în anii grei ai războiului, în urma cu 55 de ani, mânat de vitregia vremurilor, marcat de dominaţia străină asupra Ardealului de Nord, vremelnică stăpânire ce a zguduit şi zbuciumat multe destine, printre care şi pe al său.
Stabilit aşadar aici, în această vatră de românism autentic, badea GHEORGHE a transformat o poreclă, aceea de „REFUGIAT”, într-un titlu de nobleţe autentică, un simbol ce dovedeşte tăria sa de caracter, dragostea şi ataşamentul său profund faţă de poporul şi tradiţiile neamului românesc, pe care le-a iubit şi respectat cu veneraţie, cu decenţă şi modestie şi pentru a căror păstrare şi apărare a decis, în toamna ploioasă, umedă şi rece a tristului an 1941, să-şi părăsească părinţii şi copilul din prima căsnicie pentru a fugi în
România, la Turda şi a se putea înrola din nou în armata română, neputând suporta presiunea psihologică a ordinului de încorporare primit de la Budapesta, care l-ar fi determinat să servească unui neam străin, a cărui ocupaţie necruţătoare a îndurat-o un an de zile ca pe una din cele mai grele
experienţe ale lungii şi mult încercatei sale existenţe. La 23 iunie 1913, vede lumina zilei, pentru prima data, GHEORGHE – al doilea fiu al familiei de ţărani săraci Maria şi Vasile Sabău. Şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţe în ţinutul mirific al codrilor Sălajului, într-o localitate cu nume poetic, uitată parcă de lume într-o încremenire tăcută în tiparele unor tradiţii arhaice, comuna Băiţa de sub Codru. Părinţii lui s-au cunoscut şi întâlnit în Sătmar, în primul deceniu al acestui veac de sfârşit de mileniu, acolo unde
Văsălica, băiatul primarului din satul Gaura, comuna Valea Chioarului, a întâlnit-o ca militar în termen pe Maria Lang din Băiţa, venită la oraş cu
treburi negustoreşti. Din căsnicia lor au rezultat doi băieţi: Traian, născut în 1911 şi Gheorghe Sabău, „matucul” casei, cum obişnuia să-l alinte tatăl său,
datorită constituţiei sale firave şi plăpânde. Codrenii, locuitorii acelor plaiuri de basm şi legendă, cărora le aparţine şi Băiţa de sub Codru, sunt oameni personali şi falnici, oameni care au definit în peisajul culturii populare româneşti un port specific, o tradiţie comportamentală, un tip aparte şi inconfundabil de demnitate omenească, a cărei forţă şi complexitate o fac să dureze peste timp, derivă din înfrăţirea intimă a acestor oameni cu codrul – adăpost şi sprijin, sursa de existenţă şi rezervă inepuizabilă de viaţă, mister şi fascinaţie – care a alimentat imaginaţia creatoare a zeci de generaţii, armonie de sonorităţi şi culoare de unde au apărut doinele cu noduri şi paleta coloristică a ţesăturilor şi ceramicii populare specifice acestei zone. Din această zonă reprezentativă pentru civilizaţia şi cultura transilvană s-a plămădit şi spiritul lui Sabău Gheorghe, om simplu şi fără instrucţie multă, dar cu o imaginaţie, o putere de judecată, un talent de povestitor şi un caracter puternic, capabil de curaj şi de asumarea responsabilă a unor sarcini, ce numai gândite ar speria pe mulţioameni de azi. Copilăria şi-a petrecut-o în această mirifică lume a satului transilvan de la început de secol,

unde a urmat cursurile şcolii elementare de 7 clase din satul natal, sub îndrumarea învăţătorului Ciulea din Regat, despre care povestea cu respect, cu veneraţie şi lacrimi în ochi, până în ultimele zile ale vieţii. La şcoală se remarcă prin ascuţimea minţii şi apetitul neobişnuit pentru lectură, tatăl lui, Văsălica, obişnuind – în simplitatea sa – să-l certe de câte ori îl surprindea citind, cu asprele cuvinte: „Zvârle cartea dracului, măi lependerule, că doar nu te-oi face popă!” şi obligându-l de mic la corvezile legate de lucrul câmpului sau de gospodărie. Este remarcat însă de Ferencz Ioşca, boierul satului şi de preotul din sat care-l pusese să-i mediteze pe nepoţii săi, Ghiuriţo şi Cotico, instruindu-l să folosească nuiaua de frăgar pentru a-i atenţiona şi determina să se concentreze asupra lecţiilor. Îl remarcă şi învăţătorul, care adeseori l-a solicitat să-l asiste şi chiar să-l suplinească,
punându-l pe el să citească şi să le explice copiilor lecţiile din programa şcolară a vremii. Fire meditativă, înclinată spre visare şi creaţie, copilul de ţăran era atras cu predilecţie de lumea bătrânilor povestitori din sat, se adăpa din oveşti ca dintr-un izvor dătător de lumină şi viaţă. Privindu-şi existenţa retrospectiv, în ultimii ani obişnuia să le spună copiilor şi nepoţilor săi că: „Eu repede dădeam zece copii de joacă pe un bătrân care spunea poveşti”. Obişnuia să meargă cu părinţii la şezătorile organizate în nopţile lungi de iarnă şi povestea cu mult farmec despre bătrânul Pavlovschi Ştefan că începea în şezătoare o poveste la ora 9 seara şi o termina dimineaţa, la
2-3, când aproape toţi participanţii adormeau, rămânând el singur cu ochii uimiţi de încântare, învăluit în vraja poveştii, până când bătrânul îl mângâia pe creştet, spunându-i cu drag: „Ciciuli la gămăli, asta mâine sear-o fi” şi copilul era pregătit seara următoare să asculte o nouă poveste, întotdeauna
alta. Aşa se face că el însuşi a învăţat o sumedenie de poveşti, pe care le istorisea uneori – răpit de frumuseţea lor – copiilor săi, ce-l ascultau vrăjiţi la rândul lor şi dornici ca noaptea depoveste să nu se sfârşească niciodată.
Astfel a ajuns târziu să-şi regăsească numele de Gheorghe al Gaureanului într-o carte de poveşti, în care autorul preciza că povestea „AFLATUL” a
cules-o la recoltarea porumbului de la un oarecare Gheorghe al Găureanului.
Dar nu numai poveştile l-au impresionat şi iau marcat conştiinţa, ci şi observaţiile atente asupra vieţii satului, asupra oamenilor şi preocupărilor lor, menţionând adesea, când vorbea cu copii săi, că bunicul său din partea mamei – Dumitru Lang – era vara cioban, iar iarna olar, în fiecare iarnă meşteşugind căruţe întregi de oale, pe care le încredinţa, odată terminate, unui sătean pentru a le vinde. Hărnicia şi complexitatea activităţilor acestor
oameni nu puteau să nu impresioneze receptivitatea sa de copil înzestrat.
Încă de copil, apoi ca adolescent şi în prima tinereţe, lucrează la câmp şi la exploatarea şi tăierea pădurii împreună cu fratele său mai mare, Traian, despre care vorbea cu admiraţie şi respect, spunând că „atunci când Traian intra între lemne părea ca le loveşte trăsnetul”, aşa cădeau copacii şi se desprindeau ramurile sub loviturile sale puternice şi precise. Munca la pădure a fost un exerciţiu de bărbăţie şi curaj, ce începea la 4 dimineaţa când Marişca, mama lor îi trezea spunându-le cu glas poruncitor că a răsărit soarele şi se termina seara târziu de primăvară devreme până toamna târziu. Lucrau cu săptămâna împreună cu consătenii lor, organizaţi pe echipe, ei doi
formând o echipă respectată şi apreciată. Badea Gheorghe povestea despre coliba din pădure că: „La cap te încingeai de la căldura focului iar la picioare îngheţa apa în cantă”. De la fratele său Traian şi de la unchiul Gheorghe fratele mamei a învăţat că rezultatele muncii depind de organizarea şi pregătirea minuţioasă şi precisă a sculelor şi a planului de lucru, că oricât de brută şi grea ar fi munca, ea trebuie uşurată şi făcută rodnică de puterea judecăţii omeneşti, a învăţat încă din acei ani că „STĂRUINŢA şi RĂBDAREA înving” că „să faci BINE nu este niciodată prea târziu dar să faci RĂU cu bună
ştiinţă este întotdeauna prea devreme“ toate aceste poveţe pline de substanţă transmiţându-le mai târziu cu generozitate, cu eleganţă şi succes, copiilor săi, colegilor şi oamenilor cu care a lucrat şi care l-au iubit, l-au stimat şi apreciat întotdeauna. Spirit independent şi nemulţumit de îngrădirile şi limitele concepţiei de viaţă ale tatălui său Gheorghe Sabău părăseşte casa natală pentru a lucra ca ucenic la un rotar din Urmeniş, un sat învecinat, apoi ca tâmplar şi dulgher asigurându-şi astfel singur existenţa şi iniţiindu-se în aceste meserii din practicarea cărora şi-a asigurat mai târziu existenţa sieşi precum şi numeroasei sale familii. La frageda vârstă de numai 20 ani se căsătoreşte pentru prima dată cu Petran Veroana fată din sat, căsnicie din care va rezulta o fetiţă, Florica, pe care a iubit-o şi a ocrotit-o până în ultimii ani de viaţă. Din cauza fizicului plăpând este amânat un an cu satisfacerea serviciului militar, an greu, în care în căutarea de lucru în severa iarnă a anului 1934 merge împreună cu alţi consăteni la ZAGRA Năsăudului unde va lucra la construcţia unei căi ferate forestiere şi de unde pleacă în armată, la Unitatea de Jandarmi din Oradea. Având 7 clase, se remarcă prin studierea legilor şi este promovat ca sergent şi repartizat ca ajutor de şef de post în orasul Câmpeni, ce aparţinea de Legiunea de Jandarmi din Turda. Va povesti mereu, cu precizie şi cu multe detalii, experienţa sa în Munţii Apuseni, o lume pe care a îndrăgit-o, a admirat-o şi a respectat-o. Datorită condiţiilor politice, după 5 ani de armată şi concentrări, în martie 1939, la două săptămâni după eliberare, este concentrat din nou, reluându-şi activitatea în armată ca jandarm în cadrul Legiunii Turda, pe lângă postul de jandarmi din Câmpeni, din această perioadă rămânându-i în minte numeroase amintiri despre oamenii pe care i-a cunoscut şi evenimentele pe care le-a trăit cu mare intensitate şi uneori cu suferinţe fizice, cum sunt: mitingul popular din Alba Iulia, ocazionat de vizita Patriarhului Miron Cârstea, pe atunci primministru al României, arestarea demnitarului legionar Iosif Trifa, lider al moţilor din Apuseni, asigurarea ordinii în Gara Războieni, unde, în calitate de şef de gardă, a fost rănit la cap, ca urmare a presiunilor exercitate de căpitanul care comanda garda şi care şi-a pierdut atunci alături de el ambele picioare sub roţile trenului, datorită incapacităţii sale de a înţelege forţa oarbă a panicii care cuprinde o masă de oameni disperaţi şi înfometaţi. Anii 1939-1940, încărcaţi de istorie tumultoasă şi cu furtuni politice catastrofale, care au dus la declanşarea celui de al doilea război mondial, cea mai mare calamitate care s-a abătut vreodată asupra omenirii, l-au găsit în uniforma armatei române, prezent la datorie, mereu în primele rânduri, plin de entuziasm şi energie, neprecupeţindu-şi forţele, fiind iubit şi apreciat de superiori şi colegi, considerat întotdeauna un om de bază, un camarad curajos şi cinstit, pe ajutorul şi cuvântul căruia te puteai baza în orice împrejurare. În această perioadă tumultuoasă, sensibilitatea şi receptivitatea minţii sale vor înregistra într-un mod absolut specific, dar cu mare precizie multe din experienţele trăite pe care le va povesti mai târziu copiilor săi, pentru că avea convingerea că le pot fi de folos în descurcarea complicatelor iţe ale vieţii, în soluţionarea rapidă şi eficientă a problemelor şi necazurilor cu care viaţa ştia că îi va confrunta.
Faptele, evenimentele, întâmplările pe care le-a trăit în lunga sa existenţă, l-au implicat – în calitate de autor şi de martor – fiind întotdeauna un participant şi un observator lucid, atent şi curios, preocupat de înţelegerea rosturilor şi semnificaţiilor a ceea ce se întâmplă, preocupat de reacţiile sale şi ale oamenilor din jur, în faţa situaţiilor complicate de o mare diversitate cu care a fost confruntat. Mintea sa de excepţie, înarmată cu o absolut remarcabilă putere de sesizare a detaliilor şi predispusă la descifrarea înţelesurilor, i-a permis să reţină şi să povestească mai târziu, într-un stil personal şi inconfundabil, cu mult farmec şi cu o emoţie vibrândă, derivată din retrăirea la mari cote de intensitate a întâmplărilor povestite, pentru
toţi cei care erau predispuşi sau dornici să-l asculte şi care, chiar dacă la început priveau cu îngăduinţă sau neîncredere efortul său de a le comunica
experienţa trăită, sfârşeau în marea lor majoritate prin a se lăsa vrăjiţi şi acaparaţi total de frumuseţea relatării, de coerenţa logică a mesajului, de
farmecul ademenitor al unei oralităţi care funcţiona ca un adevărat elixir. Făcându-i adeseori pe ascultători să-şi uite propriile griji, necazuri, suferinţe şi probleme şi să se lase purtaţi de firul călăuzitor al povestirii, prin locuri, perioade şi printre oameni concreţi, pe care nu le-au cunoscut niciodată, dar care, prin vocea povestitorului, le deveneau dintr-o dată foarte apropiate, dorind ca povestea să fie fără sfârşit, aşteptând cu curiozitate deznodământul fiecărei situaţii complicate relatate şi începutul a unei noi relatări, sesizând adeseori, cu dificultate, când începea o noua poveste şi se sfârşea alta. Astfel, le povestea copiilor săi despre retragerea armatei şi civililor polonezi prin România în tumultuosul şi durerosul an 1939, despre experienţa sa în Basarabia în primăvara anului 1940, ultima primăvară a României Mari, pe care a trăit-o ca jandarm în compania de poliţie militară din Călăraşi Târg la 15 km de Chişinău, despre clipele trăite în noiembrie 1940 pe dealurile din
Paşcani în timpul zguduitorului şi distrugătorului cutremur, despre anul 1940, 1941 petrecuţi acasă la părinţi sub cizma străină, umilit şi insultat zi de
zi de aroganţa şi necugetarea vremelnicilor stăpâni, împăunaţi de propriile lor resentimente şi ambiţii de mărire. În toamna rece, umedă şi ameninţătoare a anului 1941, în cenuşiul unei existenţe închisă vremelnic într-un fel de închisoare a conştiinţelor păzită straşnic de cerberi ai unor porniri primitive de dominaţie şi asuprire, GHEORGHE Sabău întors acasă, lângă fetiţa sa orfană, din prima căsnicie, şi lângă bătrânii săi părinţi, lipsiţi de apărarea ştiinţei de carte şi ajunşi la discreţia imprevizibilă a noilor stăpâni, primeşte ordin de încorporare de la Budapesta, fiind astfel somat să se înroleze în armata străină, care a cotropit pământurile moşilor şi strămoşilor săi. În faţa acestei situaţii, decide cu curaj şi emnitate să părăsească Ardealul de Nord şi să se refugieze în România, pentru a se înrola din nou în Armata Română, în care se instruise şi pe care o servise timp de 6 ani cu devoţiune şi mândrie, în respectul deplin al legilor şi superiorilor, necruţându-şi forţele şi energia fizică şi intelectuală pentru a putea răspunde cu cinste misiunilor încredinţate. Experienţa dureroasă a refugiului, cu riscurile şi spaimele inerente, cu trăirile de mare intensitate pe care sensibilitatea sa sufletească le-a resimţit rezonant, a reţinut-o în cele mai mici detalii ale desfăşurării ei şi de câte ori o povestea, pe faţă i se aşternea o înnegurare impresionantă, ascultătorul având senzaţia situării într-un spaţiu geografic atemporal, cufundat într-o ceaţă densă, care opaciza totul şi înneca respiraţia cu un amestec de spaime şi nelinişti, făcându-te să resimţi tu însuţi durerea dezrădăcinării în toată nuditatea ei cutremurătoare. Reuşind să se refugieze în comuna Pata, nume fără importanţă geografică sau istorică, nume cu conotaţii peiorative, amintind de ideea de impuritate şi neglijenţă vinovată, GHEORGHE Sabău realizează că modesta casă de ţară în care a intrat şi a fost întâmpinat cu “Bun venit” românesc sub faldurile tricolorului desfăşurat pe tot peretele casei de bârne, reprezenta cel mai luminos şi cald adăpost văzut vreodată, un simbol al pământului promis, o construcţie cu dimensiuni de templu aşezat în centrul lumii pentru a iradia de acolo forţă, curaj şi înţelepciune. Ajuns de acolo din nou la Legiunea de Jandarmi Turda, reîntâlneşte pe bunul său prieten şi fost superior, plutonier major Iosif Flonta, fost şef de post în Câmpeni, cu care lucrase ani de zile cu bune rezultate. Având funcţia de secretar al Legiunii, o cunoaştere şi o înţelegere clară a conjuncturii politice şi a dificultăţilor pe carea rmata română le  întâmpina în război, preţuind în acelaşi timp, foarte mult pe fostul său subaltern şi colaborator, plutonierul, după ce l-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi şi i-a ascultat planurile vijelioase de a se înrola din nou în armată, îl sfătuieşte să se angajeze ca muncitor necalificat la Industria Sârmei Câmpia Turzii, societate care avea producţie de război şi-n care îi putea asigura o mobilizare
la locul de muncă, clarificându-i astfel onorabil şi legal situaţia militară, tânărului de 28 ani, despre care era convins că ajutându-l şiprotejându-l de ameninţările şi vitregiile războiului obţine un cetăţean şi un om de nădejde, care îşi va face datoria faţă de ţară şi în calitate de civil. Sfătuit de prietenul său Flonta, se adresează pentru ajutor administratorului societăţii Industria

Sârmei Câmpia Turzii, Matei, unul din principalii acţionari ai acestei fabrici, om cu studii economice la Viena, originar din Băiţa de sub Codru. Administratorul l-a primit cu bucurie pe tânărul frumuşel şi isteţ, fiind foarte ataşat de oamenii din locurile sale natale şi i-a făcut angajarea în uzină, care avea aşa cum i-a spus Flonta, producţie de război şi putea asigura pentru lucrătorii ei mobilizare la locul de muncă. Aşa a ajuns Gheorghe Sabău la primul său contact cu marea industrie a vremii, în calitate de muncitor necalificat la început la secţia ZINCATOR, unde se împrieteneşte cu mulţi locuitori din Luna, printre care şi cu viitorul său cumnat Teofil Petricaş. Om bun liniştit şi înţelept, timid şi modest, Teofil atrăgea atenţia prin politeţea şi cumsecădenia comportamentului său, avea în ochii săi mari, albaştri, senini, şi luminoşi o permanentă strălucire, ce iradia în jur bunătate şi o mare capacitate de dăruire. Badea Gheorghe, în vremea aceea un tânăr chipeş şi inteligent, cu trăsături regulate şi mult farmec, înarmat cu experienţă de viaţă acumulată în lungii săi ani de instrucţie militară şi serviciu de jandarmerie, avea o formidabilă ştiinţă a comunicării, era serios, harnic şi disciplinat şi l-a convins foarte repede pe administratorul Matei că el ar fi cea mai bună partidă pentru Ileana, fata lor de casă, care le slujea pentru rezolvarea treburilor casei. În micul orăşel, administratorul Matei devenise un fel de protector al său, un îndrumător bine intenţionat, care avea încredere în cumsecădenia şi bunul simţ al tânărului sălăjan, care i se adresase şi pe care-l simţea ca pe unul de-al lui, fapt pentru care îl invită acasă la el sa-l ajute la treburile gospodăriei. Acolo, în curtea administratorului, a văzut Gheorghe Sabău prima crescătorie amenajată denutrii, cu bazine de beton în care apa se schimba continuu, cu cuşti special construite, totul într-o ordine şi curăţenie perfectă, în care preocuparea pentru curăţenia şi îngrijirea blănii, pe care straniile vietăţi o exercitau permanent, era dublată de efortul omenesc al gospodarului priceput şi atent, îndrăgostit de animale, mândru şi fericit de rezultatele muncii. Muncind alături de administrator la îngrijirea acestor animale interesante, Gheorghe Sabău căuta rosturi şi înţelesuri adânci ale acestor preocupări dincolo de câştigul asigurat din valorificarea blănurilor şi a cărnii. Era impresionat de diferenţa dintre modul tradiţional în care creşteau animalele în curtea casei părinteşti şi ordinea, curăţenia, rigoarea şi marea ştiinţă ce le folosea administratorul pentru acest scop, citind şi documentându-se din cărţi, făcând totul, cum spunea mai târziu, „ca la carte”, referinţa pe care o va reţine pentru a spune mai târziu copiilor săi, căn viaţă lucrurile serioase trebuie făcute „ca la carte” şi că cititul şi înţelegerea cărţilor sunt adăpost şi sprijin, hrană şi apă, menite să-i ferească şi să-i protejeze în lupta cu greutăţile vieţii.Cu tot confortul casei administratorului şi cu toată dorinţa arzătoare a acestuia de a-i asigura rostul vieţii alături de Ileana, Gheorghe Sabău refuza tentaţia acestui aranjament facil, în primul rând pentru că fata nu-i plăcea, iar in plus avea experienţa primei sale căsnicii, realizată în grabă, la o fragedă vârstă, fără o analiză suficientă a familiei viitoarei soţii, fapt care l-a costat enorm de mult. In plus, în Baiţa de sub Codru, fetiţa lui rămăsese singură, iar gândul acesta îl frământa dureros şi a continuat să-l muncească până în ultima clipa a vieţii. Florica, primul lui copil, născut din dragostea sa aprinsă pentru Veroana, avea probleme cu auzul, iar după ce Veroana s-a prăpădit, suferinţa ei era şi mai greu de îndurat, nemaibeneficiind de grija şi ocrotirea binefăcătoare a dragostei de mamă. Episodul scurtei sale convieţuiri cu Veroana, întreruptă de neînţelegerile cu familia ei, de pribegia sa în căutarea unui loc de muncă, de ani lungi de serviciu militar, va rămâne însă pentru el o temă productivă de reflexie şi meditaţie, o lecţie asupra năruirii viselor şi strădaniilor sale de a-şi construi o casă şi a întemeia o familie în acord cu principiile sale de viaţă, avântate şi poate prea intolerante şi insuficient elaborate, era în fapt acest episod o experienţă dureroasă, care i-a marcat întreaga existenţă. Confruntarea violentă cu socrul şi cumnaţii săi, comportamentul dur şi violent faţă de Veroana, care nu-şi putea abandona total familia pentru a trăi numai în acord cu principiile severe şi necruţătoare ale soţului său, toate acestea se circumscriau unui anumit stadiu de dezvoltare a civilizaţiei rurale româneşti a acelor ani, marcată, cum Gheorghe Sabău spunea mai târziu, de sărăcie materială şi o oarecare înapoiere a oamenilor, de un anumit izolaţionism neproductiv, de lipsa ştiinţei de carte şi fragilitatea oamenilor vremurilor şi acelor locuri în faţa unui secol, în care telefonul, radioul, mai târziu televiziunea, cinematograful
veneau să schimbe total viaţa oamenilor, pretinzându-le să se acomodeze la schimbări fără precedent, al căror rost nu-l înţelegeau pe deplin şi care îi şi speria, tulburându-le ordinea şi o tradiţie fără de care ei nu-şi puteau imagina existenţa. Muncit de astfel de frământări, conştient însă de nevoia de a-şi rostui din nou viaţa, avea deja 28 de ani, gândul căutării unei tovarăşe de
viaţă, era singurul sens pe care-l găsea pentru existenta sa. Vremurile erau extrem de aspre şi neîndurătoare. Satele erau văduvite de tineri, care fuseseră înrolaţi şi îndurau ororile războiului în întinsele stepe ruseşti. Pentru fetele tinere din sat, soseau mereu veşti însângerate despre flăcăii căzuţi la datorie, şi-ntotdeauna făceau ca cei mai buni dintre ei erau răpiţi pentru totdeauna în ghearele hidoase ale morţii. În aceste condiţii, Teofil, viitorul cumnat, a fost impresionat de cât de multe lucruri ştie străinul acesta frumos şi asculta cu plăcere istorisirile lui despre cele petrecute în armată.
În plus, fire sociabilă şi prietenoasă, Gheorghe Sabău a cunoscut repede alţi lucrători din Luna, surprins mereu de inteligenţa vie a acestora, umorul lor, o anumită siguranţă de sine, un sentiment aparte al mândriei de a fi lunean,
oameni harnici şi ambiţioşi, care foloseau arma ironiei cu mare iscusinţă, atât în relaţiile dintre ei cât şi în relaţiile cu ceilalţi. Gheorghe îşi amintea din perioada cât a servit ca sergent ajutor de şef de gară pe linie, în misiunile de patrulare pentru verificarea tronsonului de linie Războieni – Călăraşi – Turda, era întotdeauna impresionat de hotarul lunenilor, de locurile pe care aceştia le deţineau, terenuri bogate, acoperite integral de lanuri de grâu, porumb, cânepă, secară, foarte bine lucrate din care se scoteau recolte cum nu văzuse în pământul sărac al Băiţei, dar şi-a spus mereu ca oamenii care
deţineau şi lucrau aceste pământuri trebuie să fie tare înstăriţi. Faţă de gara Călăraşi Turda, Luna era situata la cca. 5 km, undeva în vale, în fapt pe un
alt nivel al platoului podişului Transilvaniei, de la distanţa aceea se vedeau doar vârfurile unor plopi înalţi, plantaţi în centrul satului şi turla înaltă şi
semeaţă a unei biserici de piatră. Misiunea lor era printre altele să observe şi să legitimeze grupurile de oameni care-i întâlneau în lungul liniei, chiar
dacă aceştia erau în trecere şi cu gânduri paşnice. Aşa se face că într-o seară, însoţit de subalternul şi prietenul său Dunca, au stat de vorbă cu un grup de fete din Luna, ce se întorceau de la câmp, mai mult din curiozitate şi curtoazie, timp în care a schimbat câteva priviri cu Maria, o tânără cu ochi
vii, o privire luminoasă şi directă, cu trăsături regulate şi un aer aparte de cinste şi corectitudine feciorelnice. Maria, şi ea la rândul ei, l-a privit cu interes pe tânărul, frumuşelul şi autoritarul sergent. Atrasă nu atât de uniforma şi ţinuta sa corectă, cât mai ales de aerul său aparte, de faţa rotundă, cu trăsături regulate, frunte înaltă şi nasul drept, sub care se desena linia perfectă a unor buze masculine ce se deschideau într-un zâmbet care nu putea ascunde un aer de preocupare şi seriozitate. Nici unul din ei nu s-a gândit atunci, în vara fierbinte şi plină de ameninţări a tumultuosului an 1939 că, trei ani mai târziu, viaţa îi va reîntâlni împreună pentru a parcurge un drum de 55 de ani, într-o convieţuire exemplară, în care eforturile şi strădaniile lor s-au materializat în constituirea unei numeroase şi puternice familii, ai cărei urmaşi s-au risipit din Israel până în îndepărtata Germanie, ducând cu ei substanţele roditoare ale unor rădăcini indestructibile adânc înfipte în pământul şi spiritul românesc. În cursul uneia dintre conversaţiile lor de după orele de muncă, la un păhărel de palincă în crâşma lui Gozner – patronul unui mic restaurant de lângă gară, Teofil i-a vorbit de sora sa, o fată bună, cuminte, harnică şi ascultătoare, invitându-l să le facă o vizită într-o seară. Teofil era căsătorit de câţiva ani buni şi avea deja trei copii (un băieţel şi două fete), locuind împreună cu Todara, soţia lui, mama şi sora, într-o modestă casă de doua camere, tinda şi odaia mare, făcută din paiantă şi situată undeva pe dealul satului, într-o curte mare şi frumoasă, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, în care apa de băut se găsea doar la doi metri adâncime, iar pământul grădinii era productiv şi fertil hrănind în fiecare an viţa de vie, care înconjura casa, pomii legumele şi porumbul pe care le cultivau. Gheorghe asculta cu curiozitate şi interes destăinuirile tânărului bărbat calm şi aşezat, cu trăsături puternic masculine, sprâncene bine desenate şi ochi de un albastru senin, surprins de multitudinea detaliilor pe care le afla de la un om care era, în general, retras şi tăcut, marcat de o oarecare sfiiciune, izvorâtă dintr-o mare delicateţe interioară şi un acut sentiment al cinstei şi corectitudinii. Se împrietenise, printre alţi luneni, şi cu Ieronim Giurgiu, om mai săgalnic şi pus mereu pe şotii, îi spusese despre conversaţia lui cu Teofil şi-şi exprimase dorinţa de a o cunoaşte pe
Maria, pe care dorea mai întâi să o vadă fără ca ea sa ştie. Ieronim, om isteţ şi plin la rândul lui de farmec şi succes la fete, în una din după-amiezele de duminică din iarnă lui ‘42, în pusta satului unde se adunau flăcăii şi fetele la horă vara, iar iarna se băteau cu zăpadă şi se hârjoneau plini de viaţă şi veselie, i-a spus lui Gheorghe, cu care venise împreuna de la oraş, că fata pe care o va strânge în braţe după ce o va lovi cu zăpadă este Maria Petricaş. Aşa, folosind acest mic şiretlic tineresc, a văzut-o Gheorghe pe Maria, o fată scundă, plină de viaţă, îmbujorată la faţă de gerul iernii şi forţă dătătoare de viaţă a tinereţii; în mintea şi-n sufletul lui s-a aprins luminiţa unui sentiment ciudat, a fost invadat de un fior cald şi de o surpriză plăcută, susţinute poate şi de imaginea şi interesul stârnit de destăinuirile lui Teofil. Ceva îi spunea de
departe că el mai văzuse undeva această figură, fără să poată face o trimitere directă la uitata întâlnire din 1939, peste care se aşternuseră, troienite de timp, mormane de întâmplări şi trăiri de mare intensitate, galerii de portrete omeneşti, întâlnite în lungile sale pelegrinări şi călătorii din Ardeal şi până la Chişinău, parcurse prin Moldova retragerii poloneze şi atmosfera spitalului din Şomcuta Mare, unde funcţionase un an greu ca agent sanitar sub comanda uni doctor ungur. Cert este că în acea după-amiază de iarnă geroasă, în care pe întinsele stepe ale Donului zeci de mii de flăcăi români îndurau ororile celui mai cumplit război cunoscut vreodată de omenire, tânărul Gheorghe Sabău a hotărât că va da curs invitaţiei lui Teofil şi era deja străbătut de fiorul emoţiilor şi grijilor pe care o asemenea vizită ţi le produce.
S-a dus aşadar în peţit, frământat de îndoieli şi nelinişti, s-a dus în faţa unui examen greu, pe care îşi dorea din tot sufletul să-l poată trece cu bine. Şi avea reale motive să se îngrijoreze, deoarece Maria îşi pierduse tatăl la numai 16 ani şi rămăsese împreună cu mama şi fratele ei Teofil, care era mai mare decât ea cu 13 ani şi s-a căsătorit de tânăr. Sofia, mama Mariei, era o femeie mică de stat, energică şi inteligentă, fără ştiinţa de carte, dar cu o mare pricepere în cunoaşterea şi descifrarea complicatelor taine ale fiinţei şi sufletului omenesc. A fost căsătorită cu Teodor Petricaş, lucrător la calea ferată, care s-a stins la numai 55 de ani, răpus de o boală de stomac, după o lungă şi grea suferinţă. Teodor a fost un om modest, harnic şi cinstit, om calm şi apreciat de rude, săteni şi colegi de serviciu, pe care băiatul sau Teofil îl moştenea foarte mult. Împreună cu Sofia, a avut o căsnicie fericită, dăruită de Dumnezeu cu 3 copii (doi băieţi – Mitru şi Teofil şi mezina casei, Maria). Viaţa lor a fost greu încercată de un tragic accident, în urma căruia Mitru s-a otrăvit din greşeală cu esenţa de oţet, băută din întâmplare într-o joacă de copii nevinovaţi. Sofia a suferit mult atât după copil, cât şi după pierderea soţului, dar era un om tare, o fire optimistă, încrezătoare în puterile vieţii şi convinsă că Dumnezeu îi apară de rele pe cei buni ţi cinstiţi. Locuia acum împreună cu Todăra, nora sa, o femeie tânără, frumoasă şi inteligentă, plină de ambiţii, curată şi foarte severă, dar rea de gură şi autoritară, în faţa ei Teofil neîndrăznind decât arareori să se impună. De la soţul ei Sofia moştenise permisele de cale ferată, care îi dădeau dreptul ei şi Mariei la călătorii gratuite cu trenul, drept pe care l-a folosit adeseori, mânată de o curiozitate neostoită, de un spirit viu şi cercetător. Greutăţile vieţii însă au lăsat urme
adânci în existenţa Sofiei, care se simţea tot mai obosită şi preocupată de soarta fetei sale, pe care şi-o dorea rostuită la casa ei, lângă un om harnic şi
de treabă. Cu aceste gânduri l-au primit în casă pe Gheorghe Sabău, care era deja la cei 28 de ani ai săi un om matur, cu picioarele pe pământ, făcând o foarte bună impresie. După două sau trei vizite, Maria, ai cărui peţitori dinainte de război erau acum toţi risipiţi în serviciul datoriei, l-a rugat pe Gheorghe să se hotărască dacă are sau nu gânduri serioase, formula elegantă, prin care ea îi dădea de înţeles că nu i-ar displace să se căsătorească amândoi.
Sofia, la rândul ei, a fost foarte plăcut impresionată de farmecul tânărului, de mulţimea de lucru pe care le ştia, de modul în care povestea experienţele şi întâmplările prin care trecuse. S-au hotărât astfel să se căsătorească în câşlegile anului 1942, căsătorie care însă nu putea fi pE deplin oficiată întrucât Gheorghe Indre, fiind refugiat, nu avea toate actele şi documentele
necesare. Vestea s-a răspândit repede în sat, cum că Maria Petricaş s-a căsătorit cu REFUGIATUL şi această porecla l-a însoţit pe Gheorghe până la
ultimul său drum.

Dr. ing. Gheorghe INDRE