AM RĂTĂCIT PRIN ERE DE GRANIT, ŞI-AM CUNOSCUT INFERNUL (Confesiuni)

Motto
Stima nopţii
Sau himera,
Ori poate zâna pădurii
Ce-n adâncuri
Şi-avea era?!…
(Varvara, de S.C. Răduică)

Meseria de miner, prin specificul ei, pare o
meserie ingrată pentru cei neavizaţi însă, pentru
majoritatea celor care o alegeau, ea reprezenta
cândva o sursă sigură de venit din care puteau să-
şi rostuiască o casă cu gândul la o pensie mai bună
şi totodată să-şi crească copiii oferindu-le premiza
unui viitor mai bun. Cândva, meseria de miner era
considerată ca având gradul cel mai mare de risc:
aviatorul are şansa de catapultare, marinarul,
colacul de salvare, minerul: „Noroc bun!”

Mina a reprezentat o şansă de realizare pentru
cei săraci, dar şi un loc de refugiu, ca o ultimă
speranţă, pentru anumite categorii de oameni care,
mânaţi de soartă, trebuiau să îşi ia viaţa de la capăt,
într-un nou început. Sub pământ guvernează alte
legi. Nu contează cine eşti şi de unde vii contează
să-ţi faci treaba pentru care eşti plătit şi să nu-ţi
laşi ortacul la greu.

Mina reprezenta locul în care viaţa o lua de la
capăt situându-se pe alte coordonate, oferindu-ţi o
nouă şansă. În ciuda faptului că cei veniţi de aiurea
au obiceiuri, apucături şi caractere diverse, ei se
adaptează din mers. Cine nu se adaptează pleacă.
Cei rămaşi, ortacii, se leagă sufleteşte la bine şi la
rău în lupta pentru viaţă: „Toţi pentru unul şi unul
pentru toţi!”…

Povestea lor este tristă. Viaţa dură din subteran
le fură vlaga şi tinereţea şi nici măcar nu prind de
veste cum trece timpul în care jumătate din viaţă
au lăsat-o întunericului din adâncuri. Îmbătrânesc
devreme, marcaţi de silicoză şi de alte boli profesionale, devenind condamnaţi să trăiască la munte,
unde aerul este mai tare, departe de locurile dragi
unde au văzut lumina zilei. Datorită plămânilor,
betonaţi cu praf de siliciu şi cărbune, respiră greu
şi se sufocă. Zâmbesc neputincioşi aducerilor aminte
şi viselor rămase neîmplinite, abia târându-se prin
apartamentul igrasios şi coşcovit primit de la mină,
deschizând larg fereastra, în căutare de aer şi
lumină.

Un cântec de fanfară, un: „Noroc bun!”, un
ultim omagiu încheie idealul unei vieţi în care
„totul nu-i decât deşertăciune”. Prin tradiţie, copiii
lor rămân la mină, dar astăzi nici mina nu-i mai
primeşte, a fost închisă din interese obscure.
Dezrădăcinaţi şi lipiţi de alternativă, rătăcesc prin
gunoaie la marginea societăţii, în căutare de
speranţă.

Coborând la sute de metri şi chiar peste o mie
de metri sub pământ, minerul cunoaşte infernul şi
sfidează moartea. În noaptea veşnică din adânc,
încremenită în timp, o altă lume dispărută s-a
însoţit cu neantul. Sfârşitul acelei lumi este greu de
descris în cuvinte. În mod cert el există: iată-l aici,
dramatic, înfăţişându-se celui care, coborât în
Hades, îi calcă veşnicia încremenită în steiuri de
piatră.

Păduri seculare cu floră şi faună amestecate
de-a valma, cu urme de viaţă marină; cochilii diferite de scoici şi melci fusiformi, oase de animale
fosilizate zac în cărbune de piatră vitrificată la un
loc cu forme de ferigi şi frunze de foioase reprezentând, de-acum, o natură moartă şi pusă la
dospit, supusă unei presiuni şi arderi incandescente, răcită lent care, în urma unui dezastru
natural sau produs dintr-o eroare umană, a dus la
încreţirea scoarţei terestre, dând naştere actualei
configuraţii pământeşti. Este de ajuns să ne
gândim ce ar însemna intrarea în fuziune a întregului material nuclear stocat pe Terra. A fost un
dezastru natural sau omul, prin maleficul realiză-
rilor sale, a grăbit sfârşitul vieţii ajungând într-un
punct mort, după care viaţa o ia de la început?

Oricum, viaţa de dinaintea noastră zace transformată în materie organică, hidrocarburi şi minereuri
de tot felul, care hrănesc o altă viaţă şi, precum ne
spune Ecleziastul: „Nimic nu-i nou sub soare, ce
este a mai fost şi ce-a fost va mai fi…”
Forma de viaţă existentă cândva în subteran
se aseamănă cu cea actuală. Ea stă la baza formei
actuale, hrănind-o. Din încremenirea ei în timp se
hrăneşte ortacul, care o trezeşte din amorţire,
scoţând-o la soare pentru a fi transformată în căldură şi lumină. Din minereurile ancestrale dospite
în adâncuri se extrage materia primă indispensabilă vieţii. Iar lucrul acesta îl face minerul cu
sudoarea lui.Orice sfârşit precede un nou început
şi orice început are un sfârşit, apoi totul o ia de la
capăt.

La capătul unei evoluţii îndelungate apare
sfârşitul biblic, unde se spune că păcatele lumeşti
„vor fi purificate prin foc şi prin apă, când foarte
puţini vor fi aleşi pentru o nouă viaţă”.
Trăim în lumi paralele? Din punct de vedere
ezoteric, dar mai ales biblic, se pare că da! O lume
a spiritelor situată într-un plan metafizic total
diferit se pare că există. Aceasta mai este denumită
şi lumea „de dincolo de timp”, care uneori chiar
îşi face simţită prezenţa prin paranormalul care
depăşeşte percepţia minţii noastre.

S-a demonstrat că până şi sufletul care
părăseşte trupul cântăreşte 20g indiferent de masa
corporală. Exemplele care nasc semne de întrebare
sunt multe. Cu cât te afunzi în hăţişul lor, semnele
de întrebare cresc.

Umblând şi lucrând mai mulţi ani în subteran,
la o mină din Valea Jiului (fostă şi actuală Vale a
Plângerii) mi-a fost dat să trăiesc o nouă experienţă, să aud şi să văd multe lucruri fără de care
spiritul meu ar fi fost mai sărac.

Deseori visele mele sunt tulburate şi astăzi de
strigătele şi imaginile foştilor ortaci care au sfârşit
în împrejurări greu de imaginat: îngropaţi de vii în
surpările abatajelor, arşi sau sfârtecaţi de explozii,
prăbuşiţi în hăul puţurilor şi de multe ori adunaţi
cu pătura, de-a valma, bucată cu bucată. Astfel am
cunoscut viaţa şi mai ales sufletul minerului, de
care m-am legat spiritual, dedicându-i două cărţi:
„Din clorofile de granit”, versuri, Editura „Focus”,
Petroşani 2002 şi „Sub zodia cărbunelui” – mineriada – povestiri şi reportaj, Editura „M.J.M.”,
Craiova 2006.

Acolo în adâncul puţurilor şi galeriilor
lucrează oameni cu care mai înainte, nu o dată, am
împărţit suplimentele sărăcăcioase sau apa din
bidoanele personale. Am trecut împreună pe lângă
alte şi alte pericole mortale şi am respirat acelaşi
aer viciat din adâncuri.

Dincolo de o mare capacitate de efort fizic,
minerii sunt capabili şi de puternice sentimente de
dragoste, prietenie, patriotism şi mai ales solidaritate, fără de care n-ar supravieţui în spaţiile ostile
din subteran. Sub presiunea pericolelor care ne
păşteau la tot pasul, printre ortaci mi-am legat
multe prietenii durabile.

Visele malefice ale ortacilor care, după consumarea suplimentelor aţipeau pentru o clipă
aşezaţi lângă peretele galeriei sau la front, pe
cărbunele desprins din strat şi prăbuşit pe crater
urmând să fie evacuat afară, ducând până la
povestea unor apariţii misterioase, cu precădere în
galeriile părăsite, în lucrul vechi pe unde, se pare,
mai bântuiau spiritele celor dispăruţi în împrejurări
dramatice, m-au pus pe gânduri. Atunci am pus
totul pe seama aerului rarefiat, al oboselii, dar mai
ales pe emanaţiile de gaze minele de huilă fiind
grizutoase; praf de cărbune, gaz metan, sulfuri,
monoxid de carbon, care puteau induce mentalul
cu sugestia unor imagini halucinante, precum „fata
morgana“ sau „apa morţii“ în zilele toride din
câmpie.

De-a lungul timpului, povestea unor apariţii
misterioase îmbracă aura de mit şi legendă petrecută acolo, la sute de metri sub pământ, în împă-
răţia întunericului veşnic unde moartea pândeşte
suflându-ţi în ceafă, aşteptând să te fure la cea mai
mică greşeală.

Am auzit de la unii ortaci care, aţipind într-o
anumită nişă în care se afla un transformator
electric, că au fost tulburaţi de vaiete şi glasuri
disperate care cereau să fie scoase afară?! Mai
târziu am aflat că în spatele acelei nişe, dincolo de
blindul din bolţari, se afla o galerie închisă unde,
în anul 1972, la mina Uricani au murit 44 de
oameni.

Alţii au pretins că au zărit în lungul galeriei
învăluită în întuneric, profilându-se, silueta albă a
unei mirese care îi atrăgea spre lucru’ vechi
(galerii părăsite), pentru ca mai apoi să dispară
înghiţită de întuneric. Aceasta a fost asemuită cu
sfânta Varvara – protectoarea minerilor, de unde şi
legenda.

Prezenţa sau apariţia acestei fantome albe, ca
un miraj, în roche de mireasă, contrastează cu
întunericul şi are mai multe variante: te atrage în
galerii părăsite unde, din lipsă de aeraj, concentraţia de monoxid de carbon depăşeşte 1%, fiind
letală pentru cel care o respiră. În acest context,
unii temerari care au încercat să o găsească au fost
găsiţi morţi, în urma unor căutări disperate. Se mai
spune că această apariţie prevesteşte un dezastru
apropiat: surpare, explozie etc.

Pentru cei mai mulţi această apariţie întruchipează spiritul neprihănit al sfintei Varvara, care
s-a ascuns şi s-a pierdut departe de păcatele lumeşti,
într-o mină de unde nu a mai ieşit niciodată.
Orice legendă are un substrat de adevăr cât de
mic, un punct de pornire. De-a lungul timpului ea
îmbracă şi alte forme fanteziste, create în scopul
de a-i mări aura mistică, care uneori, din păcate,
denaturează adevărul.

Legenda miresei sau a Varvarei, narată în
viziunea unor oameni diferiţi, la date şi locuri
diferite ca zonă, alături de foarte multe alte
exemple raportate la scară mondială, ne duce,
neîndoielnic, cu gândul la existenţa unor lumi
paralele, din poveştile cu extratereştrii şi legendele
extrapolate în mit.

Nu există „viaţă fără moarte”, aşa cum nu există
„sfârşit fără început”, având exemplul „bobului de
grâu când sămânţa moare spre a se naşte“.
Parafrazându-l pe marele poet Adrian Păunescu
„minerii nu sunt oameni, ei sunt mineri”…,
extrapolaţi de poet dincolo de condiţia umană, în
sensul bun al cuvântului, minerii sunt şi ei oameni,
cu bucuriile şi necazurile lor mai puţin înţelese
într-o lume în care „mahării vremii” s-au transformat în căpuşe pe spinarea societăţii, vizând doar
propriile lor interese.

În simplitatea lor, creduli şi amăgiţi cu
promisiunea păstrării locurilor de muncă, într-o
lume de tranziţie încărcată de transformări sociale,
minerii au fost atraşi de cei aflaţi la putere într-un
joc politic periculos, aservit unor interese de tip
KGB-ist.

Aşa s-au născut „mineriadele”: ca o pată
murdară pe obrazul societăţii, autorii morali ai
acestor convulsii sociale cu urmări grave rămâ-
nând încă nepedepsiţi. Serviciile secrete, ca nişte
slugi credincioase, şi-au făcut datoria în numele
celor care astăzi trăiesc ca nişte paria, izolaţi şi
flămânzi la marginea societăţii.
„Noroc bun!”
S.C. Răduică,
Bechet, 2015