JURNAL DE CAMPANIE PENTRU REÎNTREGIREA NAŢIONALĂ

La finele anului trecut, la invitaţia junilor
unionişti, am avut onoarea de a face parte din
delegaţia care a fost primită de şeful Cancelariei
Prezidenţiale şi de consilierii aleşi pentru un
dialog dorit consistent, cu cetăţeni români care
solicită şi acum, preşedintelui actual al României,
să acţioneze concret pentru reîntregirea naţională, în pofida ostilităţilor previzibile, a dificultăţilor cunoscute, a inerţiei unora şi a temerilor
nejustificate ale altora.

Cu acel prilej i-am spus şefului Cancelariei
Prezidenţiale că motivaţia personală, a prezenţei mele la dialogul menţionat este simplă.
Mama mea s-a născut la Româneşti, pe malul
stâng al Prutului. Bunicul meu a văzut lumina
zilei în comuna Soroca, pe malul drept al
Nistrului. Iar bunica mea a deschis ochii, în
comunitatea mioritică, la Cetatea Albă, în sudul
Basarabiei istorice, pământ de drept românesc.

Din această perspectivă, cele inserate mai
jos sunt aidoma filelor unui jurnal de campanie, o campanie mediatică pe cont propriu,
dar care este urmărită cu atenţie la ambasadele
Unchiului Sam şi a Marelui Urs răsăritean,
conform celor recunoscute de interlocutori diplomatici din cele două state interesate de opţiunile
de viitor ale României, un stat care alături de
Polonia asigură graniţa de est a NATO, o ţară
care se uită spre Moscova cu două obiective
clare: returnarea acasă a Tezaurului Românesc
şi recunoaşterea necesităţii încetării efectelor
nefaste ale Pactului Ribbentrop-Molotov. Urmarea
logică fiind reîntregirea naţională a ţării
noastre. Temeiurile unor asemenea afirmaţii şi
speranţe sunt explicate în cele ce urmează.
Interesul naţional: reunificarea ţării
29 decembrie 2015, 08:51: La final de an, o
abordare ofensivă a dosarului reîntregirii naţionale
pare, pentru unii dintre cei aflaţi momentan la
putere, inoportună, amânabilă sine die, discutabilă
doar în spatele unor uşi închise, pentru ca anumite
metropole imperiale să nu aibă reacţii imprevizibile.

Ca şi în Epoca Nicolae Ceauşescu nu este
momentul. Asta pentru cei ce privesc reunificarea
încremeniţi în viziuni desuete. Cu un aer de superioritate ce nu le va face bine. De ce se vor
schimba lucrurile în anul 2016? Deoarece, pentru
milioane de europeni, care trăiesc între Prut şi
Nistru, au devenit prioritare nevoia de justiţie
socială, de prosperitate economică, de căutare a
noi lideri politici, diferiţi – ca proiecte, argumentaţie şi chiar vârstă –, de cei care acum controlează
legislativul de la Chişinău, prin mijloace mai
degrabă mai puţin ortodoxe, decât democratice. La
Bucureşti, trecători oficiali ar trebui să renunţe la
prejudecăţi şi să le depoziteze în dulapurile cu
propriile schelete. O prejudecată, a lor, confortabilă, este aceea că ultimul sondaj de la Chişinău
indică o minoritate unionistă, deşi cei ce au făcut
investigaţia sociologică, peste Prut, nu au nici
prestigiul, nici onorabilitatea, nici obiectivitatea
americanilor de la Pew Research Center, un think
tank nepartizan, cu sediul la Washington D.C.,
care are o experienţă relevantă în prezentarea
curentelor de opinie publică, pe mapamond, un
centru care ar putea fi invitat să realizeze o cercetare sociologică exhaustivă, la nivelul celor două
state româneşti, în chestiunea reunificării inevitabile. O altă prejudecată, mai precis o lipsă de judecată, este aceea privind buna cunoaştere a procentelor reprezentate de minorităţile naţionale în
România răsăriteană, teritoriu ocupat samavolnic,
de trupele imperiale, sovietice ale lui Stalin, în
urma unui dictat odios, nu a unui referendum
invocat de promotorii inerţiei geopolitice. Din
fericire, atât în dreapta, cât şi în stânga Prutului au
apărut tineri pentru care unionismul nu este un
moft, o iluzie, o propagandă electorală, ci un
obiectiv de interes naţional, chiar dacă aceia ce
poartă şorţuleţ, prin protipendada mioritică, sau au
grade relevante, în intelligence-ul autohton, fug, ca
dracu’ de tămâie, de evenimentele unde cetăţeni
din Republica România şi din Republica Moldova
discută, cu onestitate şi francheţe, despre paşii
democratici necesari, acum, nu peste un sfert de
secol, meniţi a transforma în râu interior Prutul. O
altă prejudecată ţine de temerea că atât diplomaţia
germană, cât şi cea rusă, nu ar agreea, din start, un
demers al diplomaţiei mioritice, pe tema abordării
democratice, pragmatice, a chestiunii reîntoarcerii
României răsăritene la Patria Mamă, în condiţiile
când Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav
Mihailovici Molotov au devenit oale şi ulcele, iar
pactul sovietic/nazist, din 23 august 1939 este unul
trimis la coşul de gunoi al istoriei, de state
temerare, precum Estonia, Letonia, Lituania, care
nu numai că şi-au afirmat independenţa, faţă de
decedata URSS, ci şi voinţa de a fi parte a comunităţii euroatlantice, implicit a celei europene.
Diplomaţia rusă este conştientă că mai mult
decât controlul militar al Transnistriei nu va
obţine, interesul strategic al aliaţilor occidentali, în
general, al SUA, în particular, fiind ca ţările de la
graniţa NATO, care trece şi pe Prut, să fie imună
la omuleţi verzi, la agitaţii ale unor minorităţi ce
privesc spre Est şi la alte intenţii previzibile ale
celor care regretă dispariţia imperiului sovietic.
Particularitatea, în cazul României, fiind că aceasta,
in integrum, chiar dacă are graniţa impusă de
agresorii răsăriteni pe Prut, la nevoie se va apăra
pe Nistru, cu sprijinul firesc al europenilor din
actuala statalitate cu capitala la Chişinău. Sigur că
un asemenea enunţ enervează nu pe muscali, ci pe
aceia care doresc, cu preţul pierderii propriei demnităţi oficiale, să nu îi supere, deşi, la Moscova se
aşteaptă un dialog franc despre viitorul acestei
latinităţi viguroase, trăitoare la nord-vest şi vest de
Marea Neagră. Ruşii sunt de admirat pentru că îşi
apără interesul naţional inclusiv printr-o presă
ofensivă, în timp ce mioriticii de pe micul ecran
trec rar Prutul, fiind în bună măsură neinformaţi
sau chiar dezinformaţi privind realităţile societăţii
post-sovietice, din Republica Moldova. Ce guvern
de tehnocraţi funcţionează la Bucureşti suntem
lămuriţi, ce executiv se coagulează la Chişinău
vom vedea.

Dar, într-un viitor imediat, un emisar
dâmboviţean, pe chestiunea relaţiilor fraterne, cu
europenii dintre Prut şi Nistru, va trebui să înceapă
discuţii informale cu liderii de la Chişinău, privind
viitorul lor pragmatic, nu ipotetic. În viitoarea
Românie reîntregită, actuala Armată Naţională a
Republicii Moldova, ca viitoare parte a Armatei
României, îşi va păstra misiunile de apărare ale
zonei de care răspunde acum, iar militarii din
Armata Naţională a Republicii Moldova, care
apără practic acelaşi Tricolor, îşi vor avea evoluţia
lor firească, în cariera militară. O afirmaţie care
trebuie reiterată de la cel mai autorizat nivel, pe
malurile Dâmboviţei. Sigur, negativişti ai reîntregirii viitoare există cu duiumul, de la seniori ce nu
mai ridică fruntea din deziluziile personale, la
tineri deloc motivaţi să cunoască istoria naţională
aşa cum a fost, pentru simplul fapt că trăiesc într-o
Românie neîntregită. Care ar fi însă raportul dintre
sprijinitorii şi oponenţii reîntregirii naţionale, dacă
la Bucureşti ar fi confirmată, la solicitarea unui
simplu jurnalist, perspectiva ca în cazul reîntregirii
naţionale salariile şi pensiile din Republica Moldova
s-ar alinia, firesc, la cele din Patria Mamă?

Cinismul – demn de o cauză mai bună – conform
căruia nu sunt bani pentru aşa ceva este unul
simplu de contracarat dacă, pornind de la ideea
unei uniuni monetare, a celor două state româneşti,
ar fi solicitată opinia avizată a Băncii Naţionale a
României, care ştie că în Republica Moldova este
o populaţie cu ceva mai mică decât numărul
locuitorilor din Capitala României. Nu este exclus
ca undeva, cumva, să se prefere o preluare treptată,
a societăţii dintre Prut şi Nistru, pe cale liberală,
prin sprijinirea celor care sunt de dreapta, în
politichia de la Chişinău. În mod paradoxal, faţă
de evenimentele care au precedat Marea Unire, de
la 1 Decembrie 1918, de data asta, dacă nu sunt
atenţi, unii oficiali ar putea constata că au pierdut
trenul reîntregirii apropiate şi şansa lor, unică, de a
face şi de a intra în istoria naţională.

Bilă neagră pentru Cotroceni

13 ianuarie 2016, 20:18. Dacă la Palatul
Cotroceni se afla un preşedinte într-adevăr unionist, cum părea, în campania electorală, actuala
umbră de la fostul palat al pionierilor, devenit al
peştilor, cei din bazin, cu hrana asigurată de
bugetul aprobat de parlamentul mioritic, atunci
poate că ar fi formulat măcar un singur lucru, fie şi
pe pagina sa de… Facebook. „ROMÂNIA
SALUTĂ ŞI SUSŢINE POZIŢIA PRINCIPIALĂ
A PREŞEDINTELUI REPUBLICII MOLDOVA
PRIVIND PARCURSUL EUROPEAN AL STATULUI DINTRE PRUT ŞI NISTRU.”

Republica
Moldova fiind sintagma de sorginte sovietică,
preluată de diplomaţia doamnei Angela Merkel,
care este – din nefericire pentru comunitatea latină
care vorbeşte limba lui Mihai Eminescu – şi
administratorul de facto al statelor est-europene, în
condiţiile în care Unchiul Sam a mutat atenţia
sateliţilor, din înaltul cerului, desigur, şi nu numai
a lor, pe Asia în general, şi pe tot mai potenta
Republică Populară Chineză, în special. Republica
Moldova fiind lagărul – termen corect – a numai
două milioane de suflete, alte patru sute de mii
fiind sub ocupaţie rusească, în Transnistria, şapte
sute de mii muncind, la negru, în Federaţia Rusă şi
opt sute de mii respirând zilnic aerul libertăţii din
comunitatea occidentală. Doar atâta este Moldova
aparent desovietizată, un teritoriu cu două
milioane de locuitori, cu alte cuvinte aceştia fiind
mai puţini, numeric, decât populaţia municipiului
Bucureşti, fără suburbii. Despre ce „ţară” vorbim?
Această întrebare am reiterat-o recent, unui interlocutor care recunoştea, la nivel evident informal,
că la anul de graţie 2016, istorici serioşi, de la
Moscova afirmă că durerosul, pentru români, Pact
Molotov-Ribbentrop, este o relicvă a unei epoci
irepetabile. Dacă aşa stau lucrurile, cine şi ce
anume determină neluarea taurului de coarne, în
problema reîntregirii naţionale, la Palatul Cotroceni,
la Palatul Victoria şi la Palatul Parlamentului?

Sigur, la nivelul parlamentarilor a fost creat un
grup ce sprijină mişcarea unionistă, de la Bucureşti,
dar după cum am observat, în timp, evoluţia
acestuia, este clar că doar s-a răspuns afirmativ
unei iniţiative generoase a junilor ce au puterea de
organizare pentru a scoate mii de conaţionali, în
stradă, la Bucureşti şi Chişinău, manifestaţiile lor
fiind necesare, pentru atragerea atenţiei oficialilor
din ţară şi de peste hotare, că lucrurile nu mai pot
continua prea mult aşa, cu un stat hăcuit de
sovietici, în ultima conflagraţie mondială, şi cu un
stat inventat de Stalin, în zona unde azi se dovedeşte a fi un nou RDG, cel românesc. Desigur, la
nivelul noului executiv, de la Bucureşti, a fost
numit un tânăr ce a reluat ideea unei prezenţe
adecvate a României în peisajul mediatic, de la
Chişinău, dar după declaraţia amintită, altfel optimistă şi necesară, a trecut multă apă pe Dâmboviţa,
fără a se mai întâmpla ceva concret. Indiscutabil,
este meritul Platformei Unioniste Acţiunea 2012
de a fi organizat celebrul marş din vara anului
trecut, cu juni moldoveni veniţi pe jos, de la
Chişinău la Prut, apoi cu trenul până în Bucureşti,
unde au fost primiţi de paji palizi, cu cărţi de vizită
tipice unor consilieri ai preşedintelui României,
care nu era în Palatul Cotroceni, nu era în
Bucureşti, nici în ţara noastră neîntregită, ci plecat,
cam din fugă, la un eveniment unde prezenţa sa a
trecut practic neobservată. Acum se impune o
comparaţie. Coreea de Sud, ca şi România, are
drept Partener Strategic pe Statele Unite ale
Americii.

Coreea de Sud se învecinează cu un stat
ce nu are intenţii prea amicale la adresa sa, aici
fiind vorba de Republica Populară Chineză.
România se învecinează cu alt imperiu dornic de
extindere teritorială, respectiv Federaţia Rusă. În
Coreea de Sud funcţionează un minister al
reunificării, care promovează atât evenimente
menite a conştientiza coreenii asupra utilităţii unui
singur stat în Peninsula Coreea, cât şi generează
acţiuni cu caracter umanitar, utile conaţionalilor
care trăiesc în regimul dictatorial, nordic, de
sorginte comunistă. În România, din teama unor
lideri vremelnici, nu există o structură puternică,
dezirabil ministerială, care să iniţieze, să verifice
periodic şi să supervizeze noi conexiuni politice,
economice, culturale, sportive şi militare, între
cele două maluri ale Prutului. Aşa stând lucrurile,
în România anului 2016, cum vor evolua politicienii din stânga Prutului, în următorii trei ani?

La
nivelul funcţiei supreme în statul inventat de
sovietici, între Prut şi Nistru, cel puţin, probabil,
până în primăvara anului 2016, se află un european
care a dat semnale de susţinere a căii unioniste, dar
care, în absenţa unei minuni politice la Chişinău,
va preda mandatul, cel mai probabil, unui cetăţean
al Republicii Moldova, cu certe convingeri stataliste.

În Parlamentul Republicii Moldova, evolu-
ţiile publice din ultimele luni au dovedit că
afilierea publică, la un partid formal sau altul este
doar de ochii lumii, pentru păcălirea votanţilor
creduli, care sunt minţiţi fie cu reîntoarcerea la
epoca siguranţei sociale asigurate de un nou Tătuc,
fie acesta şi unul autohton, cu bani mulţi, fie cu
mierea şi laptele care va curge, cândva, din
Uniunea Europeană, sau – de ce nu?!…– Uniunea
Euroasiatică promovată de Vladimir Putin. Cât
priveşte guvernul de la Chişinău, aidoma precedentelor, la vreme de linişte socială va pretinde
respectarea principiului neamestecului în treburile
interne, dar în situaţii de criză vor fi înroşite, cu
apeluri de ajutor, telefoanele miniştrilor omologi
de la Bucureşti. Care este soluţia menită a reîntregi,
pe cale democratică, teritoriile româneşti din
stânga şi din dreapta Prutului? Instituţia preziden-
ţială, de la Bucureşti, are şi atributul funcţional,
constituţional, dar şi înălţimea imagologică
dezirabilă pentru a acţiona după cum urmează:

1.deschiderea unei căi de comunicare cu administraţia prezidenţială de la Kremlin; 2.organizarea
unui schimb de înalţi reprezentanţi ai României şi
Rusiei, pe probleme bilaterale, dialogul dorit fiind
bazat pe firescul principiu win-win; 3.întâlnirea
şefilor de stat rus şi român, care să fie finalizată cu
o declaraţie de principiu, în care ambele părţi
declară că vor respecta interesele naţionale ale
celeilalte părţi, în restartarea relaţiilor complexe
dintre România şi Federaţia Rusă; 4.instituirea
unui cadru diplomatic permanent, menit a solu-
ţiona divergenţele actuale, prin convenirea, pe cale
amiabilă, a returnării Tezaurului Românesc şi a
eliminării, de jure şi de facto, a efectelor Pactului
Molotov-Ribbentrop; 5.abordarea constructivă a
soartei minorităţii ruse, din Republica Moldova,
după reunificarea acestui stat cu România;
6.anunţarea publică a faptului că, după reîntregirea
naţională, salariile şi pensiile europenilor dintre
Nistru şi Prut se vor alinia la cele existente în
Patria Mamă; 7.reunificarea pragmatică a Armatei
României cu Armata Naţională a Republicii
Moldova; 8.asigurarea, pentru foştii preşedinţi ai
Republicii Moldova, a unui statut legal şi egal cu
cel al foştilor şefi de stat în viaţă, din România;
9.discutarea cu liderii formaţiunilor parlamentare
de la Chişinău a viitorului lor în statul reunificat;
10. pregătirea adecvată şi prezentarea unei alocu-
ţiuni a şefului statului român, în Congresul SUA,
privind importanţa strategică a unei Românii
reunificate, puternice, la flancul estic al NATO;
11.organizarea, de comun acord cu autorităţile de
la Chişinău, a unor sesiuni extraordinare ale celor
două legislative, în aceeaşi zi, Parlamentul
Republicii Moldova cerând unirea, iar Parlamentul
României fiind cel care va saluta şi accepta
reîntregirea Ţării. Basarabia nu a fost luată de
sovietici, prin referendum, ci manu militari, ca
atare, revenirea la Patria Mamă a ceea ce a mai
rămas din teritoriul istoric menţionat, respectiv
Republica Moldova, este dezirabil a se face, ca la
27 martie 1918, la nivelul forului legislativ, de la
Chişinău. După reunificare, guvernul de la Bucureşti
poate organiza un referendum de validare a
reîntregirii naţionale la nivelul întregii Românii.

Republica Moldova, în următorii ani, până la
aniversarea celor 100 de ani de la Marea Unire de
la 1 Decembrie 1918, poate avea parte de o
stagnare, în braţele oligarhilor conservatori, dornici
de păstrarea frâielor unei puteri locale insignifiante
pe harta Europei democrate, sub pretextul mimării
alegerilor şi a unor reforme de faţadă a societăţii
celor două milioane de europeni trăitori între
Ucraina şi România. Sau, Al Doilea Stat
românesc, înainte de a se împlini secolul scurs de
la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din
1.12.1918, va reveni treptat, pe cale democratică,
şi prin intermediul măsurilor enumerate mai sus, la
condiţia iniţială, de parte a României unitare, în
graniţele sale naturale. Altfel, stimaţi conaţionali,
sunteţi minţiţi frumos, de purtătorii de veste occidentale, care vorbesc cum cred ei că vor fi aplaudaţi la Bruxelles, nicidecum ca români lucizi,
conştienţi de faptul că Trenul Reunificării, după
prima sa trecere, prin gara Bucureşti, în primii ani
ai întâiului preşedinte postdecembrist din România,
revine acum, pentru a doua oară, pe malul
Dâmboviţei, unde, să ne ierte Coana Joiţica, pot
pentru ca să zic, nu vedem niciun impiegat de
mişcare la Palatele Cotroceni, Victoria şi cel al
Parlamentului actual.

Şah-matul preşedintelui român Timofti
15 ianuarie 2016, 03:58. Vestea bună, venită
în ultimele ore, de la Chişinău, este un amănunt,
semnificativ, probabil mai puţin cunoscut. Noul
premier desemnat de preşedintele român Nicolae
Timofti nu este deloc ostil interlocutorilor de la
Bucureşti. Iar în acest context, vestea rea, pentru
Marian Lupu, şeful teoretic al comuniştilor răspopiţi în democraţi, de peste Prut, este că nu mai are
decât soluţia să cânte melodia lui Demis Roussos:
„Goodbye, my love, goodbye.”

Şah-matul preşedintelui Timofti dat liotei de impostori politici, ce
se ascunde în spatele unor proceduri tehnice,
pentru a rămâne, cu orice preţ la putere, impune
gestul de onoare al omologului de la Bucureşti:
decorarea numărului 1 al celuilalt stat românesc,
cu prilejul zilei de 24 ianuarie 2016. Refuzul
ipotetic al legislativului de la Chişinău, de a vota
pe noul premier desemnat este sfârşitul politic al
lui Marian Lupu, Vladimir Plahotniuc şi a setului
de „conserve sovietice” ascunse pe sub pupitrele
de parlamentari. Trenul Unirii vine în viteză spre
Bucureşti. Cu sau fără voia oficialilor ştiuţi, cu
sau fără sprijinul lor. Atenţie la acest început de an.
Lumea se mişcă pe alte coordonate. Pentru cei care
nu cred în reîntregirea naţională – din inerţie şi
prejudecată în dreapta Prutului, din teamă de
viitor, în stânga graniţei pe apă, şi ca urmare a
dezinformării masive generate de oficinele tovarăşilor de la răsărit –, merită menţionate câteva
cuvinte ale preşedintelui SUA, Barack Obama, din
mesajul său privind STAREA NAŢIUNII: „Este
mult mai uşor să fii cinic; să accepţi că schimbarea
nu este posibilă, iar politica este fără speranţă, că
nu ne pasă de aceia care sunt aleşi, că vocile şi
acţiunile noastre nu contează. Dar dacă renunţăm
acum, atunci vom părăsi un viitor mai bun. Cei cu
bani şi putere vor câştiga un control mai mare
asupra deciziilor care ar putea trimite un soldat
tânăr la război, sau ar permite un alt dezastru
economic, sau revenim la egalitatea în drepturi şi
drepturile de vot, pentru care generaţii de americani au luptat, chiar au murit, pentru a le asigura.”

Ca unul care am avut şansa să cunosc profesionişti
ai armelor, camarazi de elită din stânga Milcovului
de azi, aflat la graniţa dintre Uniunea Europeană şi
zona gri a pustiului răsăritean, deci pentru fraţii de
peste Prut, ofiţeri demni ai Armatei Naţionale a
Republicii Moldova, care se uită prudent spre Est,
este suficient să le spun că NU sunt singuri, că
STATELE UNITE ALE AMERICII ÎŞI
RESPECTĂ ANGAJAMENTELE. Dovadă fiind
cuvintele preşedintelui Barack Obama: „Trupele
noastre sunt cele mai bune forţe de luptă din istoria
lumii. Noi cheltuim, pentru armata noastră, mai
mult decât următoarele opt state la un loc. Nicio
naţiune nu ne atacă direct, sau pe aliaţii noştri,
pentru că ştiu că e calea spre ruină. Sondajele arată
că poziţia noastră în întreaga lume este mai mare
decât atunci când am fost ales în această funcţie, şi
atunci când vine vorba de fiecare problemă internaţională importantă, oameni din lume nu se uită
la Beijing sau la Moscova pentru a conduce – ei ne
sună pe noi, la telefon.”

România este aliatul
Statelor Unite ale Americii, iar la Pentagon şi la
Departamentul de Stat se ştie, chiar dacă încă nu
există o reacţie oficială, că în mod firesc, într-o
situaţie de criză, evitabilă printr-o diplomaţie
inteligentă, ofensivă, insistentă, apărarea mioriticilor se va face pe Nistru, cu sau fără voia învolburaţilor stepei estice.

Trăim clipe irepetabile, cu
o viteză deloc previzibilă anul trecut. Şi merită să
reflectăm la ceea ce a afirmat pământeanul Barack
Obama, în faţa legislativului SUA: „Eu cred în
schimbare, pentru că eu cred în tine, popor
american.” Este timpul ca fiecare român de bună
credinţă să spună răspicat: EU CRED ÎN SCHIMBAREA ŢĂRII MELE, ÎNCĂ NEÎNTREGITĂ,
EU CRED ÎN TINE POPOR ROMÂN. Un mesaj
pe care preşedintele actual ar putea să îl transmită
naţiunii noastre chiar la 24 ianuarie 2016, alături
de omologul de peste Prut, care a dovedit devotament suprem faţă de comunitatea românilor cu
fruntea neplecată în faţa furtunii geopolitice
actuale. O convingere pe care şi premierul în
exerciţiu, de la Bucureşti, ar putea să o împărtă-
şească şi să o exprime adecvat personalităţii sale.
Doar preşedintele mai vrea un mandat la
Cotroceni, iar premierul are semnale că va rămâne
la Palatul Victoria şi după următoarele alegeri. Cu
condiţia ca amândoi să servească necondiţionat
naţiunea română şi nu alta. Trăiască naţia! Aşa îşi
saluta conaţionalii marele aniversat al zilei de azi,
Mihai Eminescu. Limba în care vorbea şi scria
poetul naţiunii noastre fiind acum oficială atât la
Bucureşti, cât şi la Chişinău.

La Chişinău, preşedintele Nicolae Timofti a dovedit că este un bărbat
de stat. La Bucureşti, ochii se îndreaptă spre
Cotroceni, în condiţiile în care şi preşedintele
Germaniei a întrebat despre dorinţa de unire a
cetăţenilor din stânga Prutului. Şi au mai rămas
doar nouă zile până la aniversarea Unirii Principatelor Române, pecetluită de un simplu colonel,
Alexandru Ioan Cuza.

În chestiunea reîntregirii naţionale
suntem mai prejos decât ciprioţii?!…
16 ianuarie 2016, 01:02. Codul bunelor
maniere sugerează utilizarea unor semnale subtile,
pentru cei vizaţi de critici publice exprimate pe
stradă, în piaţă, la cozi, precum cele de la
administraţiile financiare, sau în alte locuri unde
conaţionalii etichetaţi drept simpli votanţi îşi
exprimă franc năduful faţă de modul în care este
condusă ţara.

Nu de la Bucureşti. Asist, de o
vreme, la o comedie dâmboviţeană de mari proporţii.

Fără mediatizare la ore de maximă audienţă,
fără fătucele aiuritoare, care confundă o transmisie
în direct cu o autoadmiraţie în faţa oglinzii ce ar
urma, la miezul nopţii, să îi ofere chipul, iluzia şi
minciunile mult visatului păcălici, pentru a fi dus
rapid la părinţi şi apoi la preotul de serviciu. Adică
Reîntregirea Naţională bate la uşă şi suntem
prostiţi în faţă, de sociologi de doi bani, şantajabili, din raţiuni cunoscute, la Chişinău, că mai
este un drum de parcurs, că mai este o cale lungă
până la revenirea Republicii Moldova, stat al cărui
Tătuc a fost dictatorul Stalin, la Patria Mamă. Mai
sunt şi nişte fanfaroni, cu cărţi de vizită care te
invită să te gândeşti pe mâna cui a ajuns neamul
mândru românesc, impotenţi prin graiul deficitar,
mentalitatea de tip soros, inabilitatea de a fi reprezentanţi ofensivi, demni, ai acestei Ţări, sătulă să
fie destructurată, furată şi minţită după 23 august
1944. Deci, toţi purtătorii de cipilici imagologice,
menţionate în C.V.-uri verificabile în seifuri identificabile în zone de intelligence, cele ale gărzii
vechi, sau ţinute unde nici nu te gândeşti, ne
îndeamnă, pe noi, muritorii de rând, să nu ne
grăbim cu Reîntregirea Naţională, pentru că …nu
vor ruşii, deşi nimeni nu a discutat cu ei! Sau
deoarece … nu vor fi de acord americanii, deşi ne
sunt datori vieţile atâtor juni, care au murit pentru
ca Statuia Libertăţii să nu devină lumânarea ţinutului Mordor, în Afganistan, Irak şi în fosta Republică
Socialistă Federală Iugoslavia, dar nimeni nu a
mers în faţa Congresului SUA să le spună octogenarilor de acolo că sângele românilor căzuţi la
datorie are drept preţ reunificarea democratică a
României hăcuite de sovietici, cu RDG-ul de azi,
impostura politică dintre Prut şi Nistru, a cărei
istorie, limbă, cultură, civilizaţie ţin de Patria
Românilor, nu a Patagoniei.

Mai nou, preşedintele României mimează
sprijinirea omologului de la Chişinău, dar a blocat
finanţarea judeţelor româneşti, de peste Prut, premierul franţuzit nici nu există în ecuaţia reîntregirii
naţionale, poate pentru că ambasada Hexagonului
nu a primit lumina de la Moscova, iar ministrul de
externe putea să rămână, ca simplu cetăţean, în
locul de unde a venit, pentru că Serghei Lavrov,
dar şi John Kerry nici nu ştiu că există. Iar realitatea vieţii politice din Uniunea Europeană bate
minciunile impostorilor de la Bucureşti şi Chişinău.
În ediţia sa de vineri, o publicaţie macedoniană
titrează: „Preşedintele C.E. Junkers consideră că
reunificarea Ciprului este posibilă în şase luni”.
Aţi citit bine. Şi ca să nu aveţi dubii merită continuată lectura: „Preşedintele Comisiei Europene,
Jean-Claude Juncker şi-a exprimat convingerea
fermă că negociatorii vor ajunge la acordul final în
următoarele şase luni pentru reunificarea Ciprului.
„Sper că se întâmplă, ne plac foarte mult ciprioţii.
Ei sunt foarte eficienţi şi inteligenţi, bine educaţi şi
oameni foarte muncitori, de ambele părţi ale
insulei,” a subliniat Juncker. Negocierile de pace
au început în luna mai, 2015, cu medierea ONU.
Liderul grecilor ciprioţi, Nicos Anastasiades şi
liderul ciprioţilor turci, Mustafa Akinci au anunţat
joi că se vor întâlni cu secretarul general al ONU,
Ban Ki Moon, la Forumul Mondial Economic de
la Davos, pentru a intensifica procesul de pace.

Pentru reunificarea Ciprului, care a fost împărţit în
1947, o serie de aspecte discutabile trebuie să fie
rezolvate, în ceea ce priveşte divizarea teritoriului,
atribuţiile privind competenţa judiciară şi drepturile de proprietate. Ulterior, acordul obţinut,
trebuie să fie aprobat de către cetăţeni.” Care ar fi
varianta românească a acestei relatări publicistice,
concrete, în cazul Ciprului, dezirabile, în cazul
României? Iată o variantă: „Preşedintele Comisiei
Europene, Jean-Claude Juncker şi-a exprimat convingerea fermă că negociatorii de la Bucureşti şi
Chişinău vor ajunge la acordul final, în urmă-
toarele luni, pentru reunificarea celor două state
româneşti. „Sper că se întâmplă, ne plac foarte
mult românii. Ei sunt foarte eficienţi şi inteligenţi,
bine educaţi şi oameni foarte muncitori, de ambele
părţi ale Prutului” a remarcat Juncker. Negocierile
de reunificare au început la 24 ianuarie 2016, la Iaşi,
între preşedinţii României şi Republicii Moldova.

Preşedintele României, Klaus Werner Iohannis şi
preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti,
au anunţat că se vor întâlni, la începutul lunii
martie 2016, cu preşedintele Statelor Unite ale
Americii, Barack Obama, la Casa Albă, pentru a îl
informa cu cele convenite de comun acord, în
privinţa Reîntregirii Naţionale, până la 1 decembrie 2016. După reunificare, judeţele din stânga
Prutului vor rămâne cu actualele delimitări, iar
reunificarea organismelor militare se va face pe
baza promovării celor mai buni profesionişti militari
în unităţile armatei României reîntregite. Cetăţenii
actuali ai Republicii Moldova vor beneficia de
toate drepturile şi obligaţiile cetăţenilor României
de azi.

Ulterior, acordul obţinut de cei doi şefi de
stat va fi aprobat de cetăţenii României reîntregite,
printr-un referendum.” Quod erat demonstrandum.
Ion Petrescu