„PITULATA” SAU DE-A V-AȚI ASCUNSELEA

Prin anul 1955, eram
copii când niște tovarăși
încurajați de puterea politică
voiau ”egalitatea în drepturi”,
dar fără muncă.
Astfel, Costică al lui
Fană Didu, din Amărăștii de
Jos, raionul Caracal, considerat
”chiabur” și ca atare ”dușman al
poporului”, deoarece agonisise
din tată-n fiu, muncind pe brânci și mâncând de
două ori dintr-un ou, a fost deposedat de pământ, o
parte pe care a luat-o statul, iar cealaltă parte a luat-o
”întovărășirea”. Adică ăia care aveau o bucățică de
pământ s-au întovărășit cu cei care aveau peste 10
pogoane devenind de acum ”egali” și ”tovarăși”: un
fel de ”sovhoz” după modelul rusesc și un ”preludiu”
pentru înființarea CAP-urilor de mai târziu.
Tovarășul ”chiabur” Costică avea și o casă
cu mai multe încăperi, așezată la șosea la ieșirea
din Caracal și putea spune ”mersi” că nu fusese
naționalizată în alte scopuri. Dacă ar fi fost așezată
mai la centru, poate… Păi, ce-i trebuia ”chiaburului”
o casă așa de mare când puteau fi de ajuns două
camere, una pentru părinți și alta pentru copii?! Dar
cinci, cu verandă din geam la soare, era prea de tot…
De aceea ”puterea locală” a hotărât ca două
camere să-i fie date, cu titlu gratuit, tovarășului
Țapelea, noul șef de post al Miliției din comună, care
avea rolul să vegheze ”respectarea legii, drepturilor și
îndatoririlor cetățenilor”. Pe lângă cele două camere,
tovarășul Țapelea avea dreptul de ”habitat și de
uzufruct”: grădină, cotețe, apă, closet etc., fără plata
vreunei chirii sau impozit, responsabilitatea acestora
căzând în responsabilitatea ”chiaburului”, adică a
proprietarului de drept.

Nașul Costică, de frică să nu fie dus, după cum
era amenințat, la ”Canal la Poarta Albă”, ”înghițea
gălușca și tăcea molcom” – cum ar fi zis Nenea Iancu.
Era Nașul de baștină al părinților mei, deci și
al meu. Un fel de părinte adoptiv, căruia trebuia să îi
arăți respect conform tradiției din
bătrâni.

Era o familie de oameni
cumsecade, unde mama găsea
de multe ori un sprijin pentru
nevoile noastre.
Acestea fiind zise, să revenim
la titlu: ”Pitulata” sau de-a v-ați
ascunselea, cum se mai spune,
este un joc din popor pe care-l joacă toți copiii, doar
că pe timpul meu era puțin diferit.
Alergai desculț prin țărâna de pe uliță, având
dreptul să folosești toate podețele și băncile de la
porți, șanțurile și bălăriile, copacii de dincoace de
gard, încercând să fi tare-n fugă și să nu te lași ”tăiat”:
Cel atins cu mâna, înainte de a ajunge la punctul
”închisorii” să scuipe, era considerat ”tăiat” și, fără
comentarii, trebuia să se pună, jocul reluându-se de
la capăt.

– Unu, doi, trei …”cine nu e gata îl luăm cu
lopata”. Gata!…

Asta au spus-o și minerii chemați de tovarășul
Iliescu la București; ”Cine nu e gata (să părăsească
Piața), îl luăm cu lopata!”… Și ați văzut ce-au pățit
Marian Munteanu și alții ca el…
Dar asta este treabă de autorități și de ”oameni
mari”, care scriu istorie după cum vor ei; noi să
revenim la joaca noastră.
Așadar, jucam pitulata gălăgioși, stârnind norii
de praf, alergând pe mijlocul drumului împreună cu
ceilalți copii din mahala.

Deodată, Iulică al lui Severin (Iliuță), înciudat
că l-am găsit ascuns, mi-a aruncat un pumn de țărână
în ochi, după care a rupt-o la fugă către casă țipând:
”Mamă, mă taie, mamă, mă taie”!…Chior de un ochi
care era plin de nisip, l-am urmărit, înciudat că el
atinsese, ca să-l ”tai”conform jocului și să ”mă scot”,
urmând să se pună el.
A deschis poarta și a intrat în curte râzândumi în nas și scoțând limba.

M-am reîntors din fața porții dezamăgit, către tovarășii de joacă care între
timp se ”scuipaseră”: Ptiu, Marcel, ptiu, Caterina, ptiu
Aurica, ptiu!…Scuipând locul închisorii erau iertați,
iar eu trebuia să mă pun din nou.
Fără să îmi dau seama, la țipetele lui Iliuță din
curte a ieșit în fugă bunicul său, Florea lu’ Severin,
om trecut de 60 de ani, care m-a prins cu amândouă
mâinile de la spate și m-a izbit puternic de pământ,
înjurându-mă de mamă și de sfinți.

Nu știu când am leșinat, dar cert este că m-a
bătut cu picioarele încălțate-n opinci, până când au
sărit vecinii și m-au scăpat. Când mi-am revenit, era
liniște, o liniște profundă. Cineva – țața Chiva lu’ Nelu
Biscăi, îmi luase capul în poală și mă stropea cu apă
rece frecționându-mă la tâmple. În înaltul cerului
de deasupra mea, nori plumburii treceau agale. Un
oftat adânc mi-a redat respirația și pofta de viață.
”Trăiește, trăiește, uite-l că a deschis ochii”! strigau
glasuri de copii, copiii cu care cu câteva minute mai
înainte mă jucasem ”pitulata”. Se vede că Dumnezeu
n-a vrut să mă ”pitule” și m-a trimis la ”închisoare”
să ”mă pun” din nou. Trăiește!…strigau glasuri de
clopoței, capetele lor de îngeri mă priveau curioase și
nevinovate. Trăiește!…
Cineva m-a dus pe brațe acasă, la mama.
Văzându-mă inert și plin de sânge, mama a căzut în
genunchi și a început să țipe:
– Doamne, copilașul meu… Doamne! Ce s-o fi
întâmplat ?!
O priveam neputincioși aș fi vrut să-i spun un
cuvânt de mângâiere, dar nu putem articula nici un
cuvânt.
– Ce-a pățit copilul meu, a dat vreo căruță peste
el ?!
– Nu!…i-a răspuns cineva. L-a bătut Florea lu’
Severin!…

Către seară mi-am revenit, dar nu mai știam ce
mă doare, corpul era plin de vânătăi și capul plin de
cucuie lăsate, autograf, de boturile opincilor lui nea
Florea. Ardeam și deliram, oblojit în cârpa cu apă
rece, care niciodată nu era destul de rece…
Cineva mi-a adus niște ceai de mușețel să-l
beau și să-mi oblojească loviturile cu cârpe. Mi-au
dat chiar și să mănânc, un ou moale care îmi făcea
greață și pe care l-am refuzat. Un vâjâit ca de zmeu
îmi chinuia timpanele.

A doua zi dimineața, pe la 10, eram încă confuz
și nu mă dumiream ce s-a întâmplat cu mine, mă durea
tot corpul și capul mi se umflase. Cu fața vânătă și
tumefiată, disperată, mama m-a luat de mână și am
plecat la Nașa să căutăm alinarea. Văzându-mă Nașa,
și-a făcut cruce și i-a spus mamei:
– Fină Oprico, repede la dispensar, că nu-i de
glumit! Dar hai să mai adăstăm oleacă, că trebuie
să vină și tovarășul Țapelea la masă și să-i spunem
tărășenia.

Tovarășul Țapelea era ”jandarul” care se
mutase în casa lor: înalt, cu o ținută bleu-jandarm,
șapcă, trese și diagonală, a venit cu bicicleta ”Move”
din dotare. În timp ce-și ștergea cizmele ”bilgher” cu
o cârpă, Nașa i-a povestit cele întâmplate, rugându-l
să-l cheme pe ”binefăcătorul” meu la Post și să-i
ceară socoteală pentru cele ce-mi făcuse.
După ce mi-a pipăit cucuiele, mi-a ridicat
cămașa să-mi vadă vânătăile, compătimindu-mă,
a promis că: ”negreșit, vinovatul trebuie să dea
socoteală în fața legii” și mi-a făcut cadou un fluier
de vardist în care nu puteam să suflu având buzele
umflate.

Sera, nea Florea a venit cu un alt vecin la noi la
poartă, încercând să o înduplece pe mama să-l ierte:
– Oprico, nu mi-am dat seama, eram puțin
cam băut, copilul tău fugea după nepotu-meu să-l
taie, s-a împiedicat și a căzut și în cădere s-a lovit,
iar eu din greșeală am călcat pe el. Îți dau un sac
de porumb sau de grâu să-l faci făină, numai să
mă ierți! Profita de sărăcia noastră!…
Deși i-ar fi prins bine un sac de făină,
mama l-a refuzat categoric și i-a spus:
– Nea Floreo, ce-o da legea! Nici un câine
nu-l bați în halul acesta, dar un biet copil?!
În cea de a doua seară, după lăsarea
întunericului, ne-am dus din nou la Nașa ”să
aflăm noutăți”.
La intrarea în curte, ne-am ciocnit de nea
Florea, care ieșea cu o paporniță goală și cu o
damigeană. S-a făcut că nu ne vede și a dispărut pe
lângă gard înghițit de întunericul serii. După cum
ne-a spus Nașa, dusese o gâscă și o damigeană
cu vin tovarășului Țapelea care-l asigurase că
”problemele” se pot aranja.
Nea Florea lu’ Severin avea și el un fiu
milițian la Craiova: Iliuță Constantin, tatăl lui
Iulică care-mi scosese ochii cu țărână și fugise în
curte de frică să nu îl ”tai”.
Din cercetările tovarășului Țapelea a
reieșit că vinovat de producerea faptei eram eu,
copilul de 7-8 ani care am fugit după nepotul
lui ”să-l tai”. Bunicul, adică Iliuță Florea, a ieșit
să-și scape nepotul de agresiunea mea, iar eu,
încercând să fug, am căzut și m-am lovit la cap
producându-mi ”leziuni minore”…
Halal dreptate! În ochii vigilenți ai tovarășului Țapelea, reprezentantul legii, viața
unui copil nu valorează mai mult decât, ”o gâscă
și o damigeană de vin!” …

Mă întreb acum, după atâția ani, retoric:
dacă ar fi fost vorba de copilul dumnealui ?!
Multă vreme, noaptea, mă deșteptam țipând
și ud, iar nea Florea lui Severin alerga șontorog
(căzuse de pe o schelă și i-au spălat pietrele roșii),
fugea după mine. Se târguia cu mama pentru
cucuiele mele, iar tovarășul Țapelea, ca un fin
apărător al legii, ”jumulea o gâscă și bea vin”,
rânjind malițios îi reproșa mamei: ” Vezi, Oprico,
dacă luai sacul cu grâu aveai măcar pâine. Azi iar
v-ați culcat nemâncați!… ”
– Dreptate, unde ești? Ochii plânși vor să
te vadă!…Cineva a spus că: ”Nu mai este, au
mâncat-o lupii!…”

Post scriptum:
Azi, mai nou, ”de-a Pitulata sau v-ați
ascunselea” se joacă oamenii mari: politicieni,
parlamentari, guvernanți etc. Se pitulă să nu-i
vadă justiția; ca Sebastian Ghiță, Elena Udrea,
Mazăre, mulți alții care au dus țara la ”mezat”.
Se pitulă să nu-i vadă justiția ”oarbă și surdă”. Se
pitulă conturile culese de pe spinarea poporului
din ”făcături politice”, uneori se pitulă unii pe alții
(vezi Codruț Marta, Angelescu și câți alții…); se
pitulă, se-njură, se scuipă și se taie la propriu!
Stau pitulate adevărurile istorice cu privire
la „Revoluție, mineriade, lichidarea avuției
naționale, etc., etc.,…Toată lumea „pitulă și se
pitulă”. Se joacă cu bani grei, negri și cu miros
de sânge!

Pe ei nu-i bate nimeni (pentru că ei îi bat pe
toți) cum m-a bătut pe mine Florea lui Severin.
Nu-i bate nimeni deoarece oameni ca jandarul
Fănică, a se citi Țapelea, au grijă să nu li se
întâmple nimic ca să poată, din când în când,
să mai jumulească și ei câte-o gâscă, o „viluță”
sau niște conturi mascate pentru „beizadele”…
Gata!…1,2,3,…
S.C. Răduică, Bechet 2017