Selectați pagina

165 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETULUI NAŢIONAL AL ROMÂNILOR MIHAI EMINESCU „LUCEAFĂRUL”POEZIEI ROMÂNEŞTI

„…
La steaua care-a răsărit,
E-o cale atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit,
Luminii să ne-ajungă…”
„A vorbi despre Eminescu este ca
şi când ai striga într-o peşteră vastă. Nu
poate să ajungă vorba la el fără să-i
supere tăcerea.”

Copilul frumos, cu păr întunecat,
al şaptelea din unsprezece, câţi a dăruit
vieţii Raluca Eminovici, s-a născut la 15
ianuarie 1850, la Botoşani. Leagănul
copilăriei sale a fost satul Ipoteşti cu
izvoarele, câmpiile şi pădurile pe care le
colindă contemplându-le încărcat de o
trăire aparte; (Fiind băiat păduri
cutreieram; O, rămâi…).

Poposind prin casele sătenilor,
sau la prisaca vreunui moşneag sfătos pe
care-l asculta, numai ochi şi urechi,
povestind vechi legende, basme sau
balade, au îmbogăţit sufletul sensibil al
copilului cu ochii visători.
Odată cu trimiterea lui Mihai la
studii, la Cernăuţi, copilăria veselă şi
lipsită de griji ia sfârşit. Eminescu nu se
va putea împăca cu disciplina impusă a
liceului german care-i înăbuşea dorul de
libertate. Închis între zidurile mohorâte
ale liceului, el va dori după plaiurile
natale de la Ipoteşti pe care zburdase.
Ca elev al liceului din Cernăuţi,
debutează literar, publicând prima
poezie în anul 1866 în revista
„Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”,
intitulată „La mormântul lui Aron
Pumnul” şi a fost semnată cu numele de
naştere – Mihai Eminovici.

Numele de Eminescu ia fost
atribuit de către Iosif Vulcan, directorul
revistei „Familia” cu prilejul publicării
poeziei „De-aş avea…”.
Într-o permanentă căutare a
dependenţei de sine, a exprimării
aspiraţiilor de libertate ca OM, în
peregrinările sale Eminescu, este nevoit
să lucreze temporar ca hamal în porturile
din Galaţi şi Giurgiu pentru a se putea
întreţine, luând soarta în piept pe drumul
peregrin al vieţii.

În anul 1868 îl găsim ca sufleor
şi copist la Teatrul Naţional din
Bucureşti. Aici îl cunoaşte pe Caragiale,
  care mai târziu a consemnat despre
dânsul:

„Era o frumuseţe! O figură
clasică încadrată cu nişte plete mari,
negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi
mari – la aceste ferestre ale sufletului se
vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet
blând şi adânc, melancolic. Avea aerul
unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche
icoană.”

Tatăl său căminarul Gheorghe
Eminovici, om gospodar şi ştiutor de
carte, nu se împăca cu gândul că fiul său
Mihăiţă să rămână un biet slujbaş şi de
aceea insistă să-l vadă un om ajuns, cu
carte.

În anul 1869 pleacă la Viena să
studieze filozofia. Din această perioadă
datează prietenia sa cu Ioan Slavici şi tot
de aici se naşte şi idila unei pătimaşe
iubiri dintre el şi Veronica Micle.
Între anii 1987-1874 este student
la Berlin, în această perioadă scrie una
dintre cele mai frumoase poezii cu
inspiraţie erotică „Floare albastră”. În
anul 1874, revină la Iaşi şi este numit
director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor şcolar, redactor la
ziarul „Curierul de Iaşi”. Îl cunoaşte pe
Ion Creangă cu care leagă o prietenie
trainică şi pe care-l introduce în lumea
scriitoricească de la „Junimea”.

După opinia lui Titu Maiorescu;
Mihai Eminescu a fost o personalitate
care ia impresionat pe contemporani;
prin inteligenţă, memorie, curiozitate
intelectuală, cultură de nivel european,
cât şi prin farmecul limbajului.
A avut o fire neobişnuită:

imprevizibil, producând întotdeauna o
impresie deosebită prin gest, prin
gândire, sau prin înfăţişare – sociabil,
preocupat mai mult de mizeria vieţii şi
mai puţin de el însuşi, cu prietenii,
iubind, sperând, fără să-şi întemeieze o
familie, departe de ai săi, boem, dar
muncind cinstit şi fără menajamente,
gata oricând să-i ajute pe alţii.
Ca la orice poet romantic,
dragostea şi natura ocupă un loc
permanent în creaţia sa. Eminescu, prin
percepţia gândirii subjugă spaţiul cosmic
ca un vizionar, aducându-ne mai
aproape, uneori contopind în sufletul
nostru; stelele, luna, soarele, cerul, întrun cult aparte. Simbioza creată între
elementele cosmice şi om, conturează în
mod relevant o capodoperă ce se reflectă
metaforic şi metafizic printr-un lirism
tulburător în care poetul parcă nu-şi mai
aparţine.

În anul 1883, Eminescu scrie şi
dăruie posterităţii una dintre cele mai
frumoase poezii – „Luceafărul”, o
capodoperă nu numai prin inspiraţie şi
profunzimea ideilor ci şi prin
perfecţiunea formelor, prin potrivirea
fără greş a cuvintelor limbii române în
ordonarea unei sinteze poetice. Pe de
altă parte, influenţa populară este
evidentă în multe din creaţiile sale
poetice cât şi-n poveştile scrise în care
personajele ce contopesc cu natura şi
înţelepciunea învinge.

„Farmecul poeziei populare –
afirmă el – îl găsim în faptul că este
expresia cea mai puternică a
simţământului şi a gândirii”.
George Călinescu face
următoarele observaţii: „Cea mai mare
însuşire a lui Eminescu este de a face
poezie populară fără să imite şi cu idei
culte, (Revedere, Ce te legini…)”
Dragostea se află într-o deplină
consonanţă cu natura.

„Sara pe deal” este poemul
dorului de dragoste, al visului pur, visul
tânărului adolescentin care aspiră spre
ideal. În viziunea lui Eminescu iubirea,
prin care fiinţele descoperă armonia
sufletelor şi frumuseţea universului, este
reper de valoare supremă; (Pe lângă
plopii fără soţ, De ce nu vii…).
Anul 1883 este anul primei
eclipsări a genialului poet. Surmenat,
poetul se îmbolnăveşte grav şi este
internat. Cei şase dintre 1883 şi 1889
sunt ani de boală, cu reveniri şi recăderi
din ce în ce mai dese. Din acest motiv,
activitatea lui creatoare este redusă.

La 15 iunie 1889, (acum 125 de
ani), în spitalul doctorului Suţu, cu
mintea întunecată, marcată de o trecere
existenţială scurtă de numai 39 de ani, se
stinge „Luceafărul poeziei româneşti”, a
cărui pană de înger încununată cu har
divin prin inspiraţia valorii sale rămâne
de neegalat.

Cezar Petrescu, în ediţia din 1939
a Trilogiei sale, între altele admite faptul
că viaţa nici unuia dintre scriitorii
români anterior, contemporani sau posteminescieni, prin dramatismul şi
avatariile ei, nu prezintă atâtea motive şi
impulsuri româneşti ca biografia, atât de
ciudat romantică a poetului de la
Ipoteşti. Tragic în tot ce constituie
punctul culminant şi deznodământ în
existenţa sa, Eminescu singur şi-a
asumat destinul unui erou, prefigurânduse în fiinţa câtorva din personajele sale:
Toma Nour, Ioan, Ieronim, Dionis, etc.,
ale căror vieţi sunt circumscrise trăirilor
repezi, consumându-se în limitele
damnării acelui patos tragic sub care ni
se dezvăluie întreaga literatură romantică
din veacul al XIX-lea, marcată, şi
aceasta, de soarta atât de emoţionantă a
autorilor ei. Se ştie, de pildă, că Byron,
la treizeci şi şase de ani, dispare eroic
într-un asediu; Puşkin este ucis într-un
duel, când abia împlinise treizeci şi şapte
de ani; iubind mereu, şi se vede iubit, la
rându-i, de ape; Shelley, la treizeci de
ani, îşi găseşte sfârşitul într-un
naufragiu; Lermontov, la numai
douăzeci şi şapte de ani asemenea
marelui său compatriot şi contemporan,
este şi el provocat la duel şi împuşcat, iar
Hölderlin, când tocmai trecuse pragul
celui de-al treizeci şi şaselea an al vieţii,
este fulgerat de o boală care-i întunecă
mintea, exact cum, la treizeci şi trei de
ani i s-a întâmplat lui Eminescu. Şi, fără
îndoială, acestea sunt numai câteva din
cele mai mari şi mai ilustre exemple.
Imaginându-ne un Eminescu
septuagenar, ca Alecsandri sau Grigore
Alexandrescu, ori trăind măcar cât
Bolintineanu (cincizeci şi trei de ani),
viaţa lui n-ar fi stârnit, poate, atâtea
ecouri, aureolate de motive enigmatice,
în jurul cărora să se poată ţese, apoi,
romane.

În sprijinul acestei idei vine şi
faptul că destinul unora dintre scriitorii
pomeniţi seamănă extrem de mult cu
acela al poetului nostru naţional. Către
sfârşitul vieţii, mintea lui Grigore
Alexandrescu, de pildă, este întunecată,
ca şi a lui Eminescu, însă nici unul dintre
aceştia, cu excepţia lui Eminescu n-a
devenit personaj de roman. Exemple la
fel de dramatice şi de zguduitoare prin
finalul lor tragic, cum este Haşdeu, retras
încă din timpul vieţii în straniul său
castel de la Câmpina, sau cazul
Odobescu, despre care se ştie că
absurdul unei iubiri fără speranţă l-a
determinat să-şi curme singur viaţa, n-au
fost propulsaţi, totuşi în eroi de
literatură, deşi ultima parte a vieţii lor
incită şi astăzi imaginaţia. (v. M. Gafiţa,
p. 33).

Vârsta, astralitatea înfăţişării,
marea şi neîmplinita lui iubire, dar mai
ales taina simbolurilor profunde ale
creaţiei sale constituie argumente
fundamentale în virtutea cărora viaţa şi
opera lui Eminescu trec din istorie în
legendă, locul documentului veridic
luându-l voalul necuprins al metaforei şi
al ficţiunii. Socio-antropologic vorbind,
treizeci şi trei de ani, vârsta la care
Eminescu deşi viu, este abstras vieţii şi
creaţiei, reprezintă perioada biologică
marcată de „tinereţea maturităţii nu
maturitatea însăşi”, ceea ce, în cazul
poetului – smuls poeziei, drama şi-a
sporit proporţiile, accentuând cumplita
invaliditate a spiritului. Însă, marea
uimire şi stupefacţie a imediatei
posterităţi a lui Eminescu le provoacă

descoperirea în manuscrise, a unei opere
atât de vaste în raport cu cei
şaptesprezece ani valizi ai autorului.

Iată motivul uneia dintre cele mai
plauzibile pagini de legendă: Eminescu
în numai şaptesprezece ani (1866-1883)
scrie peste 17.000 de pagini, ceea ce,
cantitativ – cel puţin –, echivalează cu
opera elaborată de Sadoveanu – vreme
de şaizeci de ani şi pe aceea a lui
Goethe, aşternută de-a lungul a şapte
decenii.

Iată relevanţa metodică şi locul
unei personalităţi de excepţie în primplanul epocii de care, civic şi social,
poetul aparţine.
Sever Constantin Răduică
Bechet – 2014

Arhivă