Selectați pagina

De prin armată…

Fiecare om, fiecare din noi acumulăm pe
parcursul vieţii un nesfârşit număr
de informaţii şi de experienţe.
Unele provin din trăiri personale,
altele din discuţiile cu persoanele
pe care le-am cunoscut de la care
aflăm fapte şi întâmplări petrecute
cu mult înainte de a ne naşte, astfel
încât povestea unei vieţi de om
e mai lungă în timp decât viaţa
însăşi. E de ajuns o scânteie, un
click, în termenii tehnici folosiţi
la calculatoare, pentru a ne
declanşa o nouă poveste de viaţă,
un întreg univers. Astfel că fiecare din noi este un
roman nescris. Noi avem ceva în plus, mult superior
literaturii beletristice, romanelor, în memoria noastră
nu este stocată ficţiune ci numai fapte reale care puse
alături recompun imaginea lumii în care am trăit.
Citind amintirile unui coleg de la școala din
Abrud, trimise pentru a contribui la volumul de
evocări „Normalişti la Abrud – Dascăli pe Ape”
publicat în 2008, fiind coautor împreună cu Remus
Hădărean, fostul elev al școlii din Abrud vorbea
despre mine, mă amintea fiindcă drumurile vieţii
noastre s-au intersectat cândva tocmai la Craiova pe
aerodromul militar.
Mereu surprins de performanţele calculatoarelor, voi recurge iarăşi la o comparaţie. Când
se acumulează prea multe informaţii în calculator,
acesta mai trebuie eliminate, descărcat într-un „coş de
gunoi” (desenat pe ecran). Deşi s-a renunţat la acele
documente, aruncate, dacă totuşi ai nevoie din nou
de ele, le poţi readuce în actualitate, le poţi recicla,
acţionând clickul pe „
Recycle Bin” .

Fac şi eu acest lucru, aduc în prim-plan
întâmplări puse deoparte de foarte mulţi ani, pentru
a evoca câteva fapte din armată, la aviaţie, vânătoare
cu reacţie, pentru a mai schimba din temele abordate,
gândindu-mă la adevărul inclus în dictonul latin
Varietas delectat” (varietatea
delectează, desfată). Printrun simplu clik de stimulare a
memoriei, întâmplări de demult
primesc prospețime de parcă ieri
s-au petrecut.

„Fascista” din
comisia de recrutare

Prima etapă în satisfacerea
stagiului militar era recrutarea,
pentru a se stabili capacitatea fizică
şi intelectuală, precum şi starea de
sănătate a viitorului ostaş de către o comisie alcătuită
din medici și cadre militare. Comisariatul militar
pentru zona noastră, a Țării Moților, era la Câmpeni.
În ziua stabilită pe
Ordinul de chemare trebuia să mă
prezint la comisia de recrutare, dimineaţa la ora opt.
Din Buciumul natal până la Abrud am călătorit
cu un camion cu remorcă ce transporta bușteni lungi
de brad. De fapt nu era camion, era doar o remorcă
lungă de tot. Între bușteni și cabină șoferului se găsea
un spațiu liber, pentru viraje, care, în stânga sau în
dreapta se micșora la fiecare curbă de pe drum. Cu
toate riscurile, șoferii mai făceau câte un ciubuc iar
călătorii erau foarte bucuroși de o așa ocazie. Între
Abrud şi Câmpeni se circula cu acel trenuleț de
poveste, numit Mocăniţa (fie iertată, că azi nu mai este
decât amintirea ei). În micile vagoane era aglomeraţie
mare dar îmi găsesc totuşi loc pe o băncuţă de lemn,
de un singur loc, lângă geam, la clasa a II-a. În faţa
mea o domnişoară frumoasă ce călătorea şi ea tot
numai până la Câmpeni, trenul mergea mai departe,
până la Turda. Ea zâmbeşte, eu zâmbesc, ea merge la
serviciu la Câmpeni, eu îi spun că merg la recrutare,
ea mă priveşte cu insistenţă, zâmbeşte şi mai tare.

„Am priză la fată” gândesc eu și dă-i cu vraja.
Se părea că mă place, că prea nu îşi putea stăpâni
zâmbetul. Alți călători, în picioare, stăteau cu spatele
spre noi așa că putem discuta nestingheriți. Trec la
atac: „Râdeți de supărarea omului; trei ani de armată,
e aproape ca la închisoare, poate chiar mai greu, cu
atâta amar de instrucție.” „Și ce-ai vrea să fac?” mă
întreabă privindu-mă în ochi. „Așa, puțină tristețe,
măcar de formă…” îi răspund eu. „Nu cumva ai vrea
să și plâng?” îmi dă replica într-un râs zgomotos.
Devenea tot mai frumoasă. Dinți albi frumoși, ochi,
sprâncene, nasul, părul blond buclat natural, dar mai
ales buzele… Totul într-o armonie perfectă. „Aș vrea
să duc cu mine în armată un chip frumos, în gând
și-n inimă”. „Și cum ai vrea să mă vezi, ce imagine
să-ți rămână?” Totul devenise o joacă de parcă ne-am
fi cunoscut din copilărie, așa că plusez: „Așa, în gară
să te privesc din tren cum plângi pe peron după mine
cu batista la ochi.” Iar râde. „Nu ți se pare că ești prea
încrezut? Te crezi Făt Frumos? Mai așteaptă până
atunci…” Nici eu nu eram tocmai urât.

Tot ce este plăcut se termină repede. Ne
apropiem de gara Câmpeni. Era pentru prima dată
când mi s-a părut că trenul merge prea repede. Spre
sfârşitul călătoriei, eu îmi exprim dorinţa de a ne mai
întâlni. Ea refuză să îmi spună cum o cheamă și să
îmi dea adresa, dar îmi promite că în mod sigur ne
vom mai întâlni, „îţi garantez” mă linişteşte ea. „Dacă
i-am spus că plec în armată nu mai prezint interes…”
gândesc eu.

La Comisariat aglomeraţie mare. După
controlul pulmonar, prin radiologie și analiza sângelui,
din curte, pe baza unui tabel, eram chemaţi pe grupe
de câte 10 inşi într-un vestiar unde ne dezbrăcam
„puşcă” apoi, goi precum Adam, intrăm într-o sală
mare la comisie. Prima măsurătoare, cântarul. Nu
mai ţin minte câte kilograme voi fi avut, oricum eram
suplu, în jur de 70.

A doua măsurătoare, înălţimea. Pe un perete
era trasată cu linii mai pronunţate distanţa din 10 în
10 cm de jos în sus, de la 1m, prag marcat cu o linie
mai lungă. Spaţiile intermediare, cu linii mai scurte
din 5 în 5 cm iar alte liniuţe marcau câte un cm. În faţa
aparatului cu un halat alb, apretat, un cadru sanitar cu
un liniar lung în mănă… mai să leşin, domnişoara din
tren… „Vă rog să puneţi călcâiele, spatele şi ceafa la
perete.” Se apropie mult de mine încât mă atinge cu
halatul, întinde braţul cu liniarul şi mi-l pune pe cap.
Vrea să vadă cât am, dar era mai scundă decât mine şi
nu vede peste capul meu. Se apropie şi mai mult încât
un sân al ei, rotund și tare, îmi presează ușor pieptul,
se ridică pe vârfuri, îi simt răsuflarea pe faţă. Tot nu
vede. Îşi pune palma dreaptă pe şoldul meu, o apasă
şi mă împinge puţin lateral. În cele câteva clipe mâna
ei fierbinte mă frige, mă curentează. Simt un fior,
iar bărbăţia din mine îşi afirmă cu vigoare orgoliul
atingând halatul apretat. Ea simte ușoara mișcare a
halatului alb, aruncă o privire în jos, apoi zâmbește
și îmi șoptește, discret de tot la ureche: „Vezi rigla
asta? Dacă nu e cuminte și-i fac cunoștință cu ea, o
să urli de sari pe pereți…” Am rămas fără replică,
eram executat ca un Hristos bătut în cuie. Ea continuă
cu voce tare, ca să audă cei de la masă, din comisie.
Întoarce capul spre masă: „1,75 m, apt pentru armată”
apoi, zâmbind, mă privește iar cu insistență în ochi.
În viaţa mea nu am simţit atâta ruşine ca atunci.
Îmi garantase că ne mai „vedem” şi uite că scorpia
deghizată în îngeraș s-a ţinut de cuvânt, atât doar că
m-a văzut doar ea. Ooo, de-ar fi fost și invers… N-am
mai întâlnit-o niciodată dar nici nu am dorit să o mai
văd. Drac împeliţat! Demon cu chip de înger!
Dacă ar fi fost numai atât… dar în curte am
aflat de la alți băieți că la acea măsurătoare a înălțimii
se găsea tot un militar în termen, „domnișoara în halat
alb era la masă, cu dosarele” îmi spun mai mulți, deci
numai pe mine „m-a executat” ea, „m-a protejat”,
am fost cobaiul ei. Fascista! că fasciștii erau experți
în torturi „o să urli de sari pe pereți” îi mai aud încă
glasul șoptit. Oricum, probabil din simpatie sau
„recompensă” pentru îndrăzneala mea din tren, mi-a
dat o lecție de pomină dar am iertat-o, fiindcă am fost
singurul recrut din acea zi repartizat la aviație.
Tot atunci ni s-a stabilit data încorporării și
am primit
Foaia de drum, cl. ll (pentru militari) pe
traseul Abrud–Cluj urmând ca de acolo să mergem cu
un tren special până la destinație, dar nu știam unde.

Călătoria spre Craiova

Era în toamna anului 1955, în noiembrie. La
Cluj ne-am adunat într-o sala mare de gimnastică a
unei școli de pe strada Horea de unde am pornit seara
târziu spre gară ducând, fiecare dintre noi, câte un
cufăr greu de lemn în mână. Pe vremea aceea armata
avea atâtea secrete încât plutonierul delegat, care a
venit după noi, nu ne-a spus nici măcar unde ne duce,
în ce localitate, „e secret militar” ne spunea el. Am
umplut până la refuz toate compartimentele cu bănci
de lemn din două vagoane speciale, staționate pe o
linie, fără locomotivă. Toți aveam loc.

Acum începe distracția; deschidem cuferele cu
mâncare și peste tot se răspândește un strident miros
de ceapă, slănină afumată, cârnaț, dar mai ales acel
dulce parfum de palincă de prune, încât nici nu ne-am
dat seama când vagoanele noastre speciale, cuplate
la un tren, au pornit prin întunericul nopții spre o
destinație necunoscută. După ce băutura a început
să-și facă efectul, ne duceam dintr-un compartiment
în altul, să ne cunoaștem, dar cunoștința era valabilă
și trainică numai dacă serveam o gură de băutură din
sticla noului camarad. Ne făceam „servus” și chiar ne
pupam apoi cântam: „Așa-și beau românii banii / Pân’
se pupă cu țiganii”. Erau numai râsete și veselie.
Plutonierul delegat–însoțitor, la început bățos
și distant, oltean lacom, după ce a gâlgâit din mai
multe sticle palinca tare, ardelenească, a lăsat-o mai
moale, iar apoi a devenit al nostru. Ne lua pe câte doi
de după cap, ne săruta pe obraji sau pe frunte și ne
promitea: „Pe voi vă iau în plutonul meu. Aici sunteți
șase plutoane, dar eu nu iau pe oricare.” Recruții s-au
prins repede „cum devine problema”. Îl serveau pe
tovarășul plutonier cu prăjituri și cu palincă apoi,
dator fiind, îl întrebau direct: „Mă luați și pe mine în
plutonul dumneavoastră?” „Te iau, sigur că te iau”
răspundea acesta vesel și binevoitor.
Știți cum se spune, „Dă-i nas lui Ivan, că se urcă
pe divan”. Un băiat din Ocna Mureș, foarte îndrăzneț
și guraliv, desface capătul centurii plutonierului,
prinde cu amândouă mâinile de acel capăt lung de
centură și îi propune: „Don’ plutonier, dacă tot ne-am
făcut servus, hai să ne tragem și de centură.” „Pardon!
Nu se spune
don’ plutonier, ci tovarășe plutonier. De
accord, să ne tragem de curea, dar eu pe tine de ce te
trag?” Ca să nu se complice cumva lucrurile, colegul
recrut își scoate și el în grabă capătul de curea de care
îl prinde cu putere plutonierul, mai să-l ștranguleze
pe la jumătate. Noi aplaudăm, era spectacol în toată
regula. Ne prăpădeam de râs, nu alta. Mult timp l-am
petrecut cântând:
Trenule mașină mica, / Unde-l duci
pe Ionică?
/„La dracu!” strigau unii dintre noi. Trenule,
n-ai avea parte / De șuruburile toate / Și de șina de
sub roate / Că mi l-ai dus prea departe. / Marioara
lui nenicu / Măi, măi..
. Un loc aparte, în repertotiul
nostru, îl avea cântecul de cătănie
Vai de mine negri-s
munții / Toamna cănd pleacă recruții / Dar mai negri
sunt Carpații / Când pleacă și reformații.
Din loc în loc zăream, prin gările slab luminate,
numele unor localități: Aiud, Simeria, Petroșani…
Abia spre dimineață la Târgu-Jiu, plutonierul însoțitor,
„afumat” bine cu palinca băută direct din sticlele
noastre, ne-a spus că mergem la Craiova
.
Ajunși în gară, începe disciplina militară.
Suntem încolonați, câte patru pe un rând, se face
apelul și pornim încolonați spre centrul orașului,
cu bagajele după noi. Nu mai văzusem Craiova de
aceea priveam cu mare interes în jur. M-a impresionat
clădirea impunătoare a Universității de Agronomie
și, în apropiere, peste bulevard, statuia lui Alexandru
Ioan Cuza.

Oprim, pentru odihnă, într-un părculeț. Stăm
jos, fiecare pe geamantanul său de lemn, într-un
larg semicerc. Plutonierul devenise alt om; sobru,
autoritar, parcă nu băuse nimic. „Ce a fost a fost. De
acum nu mă cunoașteți, nu vă cunosc. Ce s-a petrecut
în tren rămâne între noi. De se aude ceva, pe mine mă
dă afară, sper că nu-mi vreți răul.” Noi murmurăm cu
toții: „Nu, nici o grijă. Nu suntem femei, să vorbim
mai mult decât trebuie.” Tot acum ne spune că până la
aerodrom vom merge pe jos, aproape șase kilometri.
Nu erau mijloace de transport în comun până acolo.
În această scurtă dar necesară pauză de odihnă
ne-a mai spus ceva ce nu am uitat până azi, fiindcă
m-a impresionat și mi-a dat de gândit… „Vă mai spun
ceva, dar iar rămâne între noi. Eu sunt craiovean. În
timpul războiului au fost aduse de la Odesa, captură
de război, o mulțime de autobuze. Era o dovadă că
armata română este biruitoare, iar noi copiii eram tare
mândri de asta și ne lăsau să circulam gratuit. Ca să
se vadă că le-am cucerit de la inamic, au rămas cu
înscrisuri rusești pe ele, și cu vechea vopsea, numai că
după ce au venit rușii, le-au cunoscut și ne-au obligat
să le ducem chiar noi, românii, cu trenul înapoi, de
unde le-am luat.”

Pe aerodrom

Sosim la cazarmă. Pe aerodrom, toate privirile
recruţilor au fost atrase de avioanele de vânătoare
cu reacţie, argintii, perfect aliniate. Erau multe,
două regimente și fiecare cu câte trei escadrile plus
avioanele pentru comandament. Până atunci văzusem
avioane doar pe cer, nu mai fusesem niciodată lângă
un avion pe care să pot pune mâna şi să văd anumite
detalii. Trăiam un sentiment de plăcere, de provocare.
Voiam să aflu cât mai multe date tehnice mai ales
că în anii de şcoală citisem cu regularitate revista
Ştiinţă şi tehnică” abonată de fratele meu mai mare.
Aici erau avioane de vânătoare cu reacţie, o tehnică
de vârf, MIG-uri 15. Purtau acest nume după inițialele
onomastice ale celor trei proiectanți-constructori:
Mikoian, Iakovlev, pe cel de al treilea, cu G…, nu
mai știu cum se numea. Zburau cu o viteză apropiată
de cea a sunetului.

În anii următori, cât eram încă militar, au apărut
la Caracal şi la Craiova avioanele supersonice MIGuri 17 apoi, și mai performante, MIG-uri 19 cu radar
la bord. Ofițerii ne spuneau că pentru fiecare avion
plătim rușilor peste o sută de vagoane de grâu. Piloţii,
dar şi noi gradele inferioare, trăiam un sentiment
de mândrie ştiind că sunt cele mai performante
avioane din lume. Pe vremea aceea ruşii deţineau
supremaţia în aviaţie şi în rachete, ceva mai târziu au
şi lansat primul satelit artificial al Pământului uimind
omenirea. Făceam parte din Tratatul de la Varșovia
și, ni se spunea că „anglo-americanii se tem să mai
înceapă un nou război, care ar duce la extinderea
sistemului comunist, chiar și la ei acasă.” Mai știau
că au și rușii bombe atomice și nu e bice să te joci cu
focul.
Până să lucrăm efectiv la avioane mai aveam de
trecut un hop, perioada de instrucţie. Pentru a ne feri
de gloanțele unor imaginare mitraliere ale inamicului,
acum învăţam, din alergare, să mă trântesc pe burtă,
să mă târăsc cu seninătate, fără nervi sau greață prin
noroaie cleioase. Făceam uneori instrucţie pe ploaie
şi pe arături. „Salt înainte! Adăpostit! Salt înainte!
Adăpostit! Aviaţie inamică, la joasă înălţime!” La
această comandă ne întorceam pe spate și descărcam
arma (fără cartușe) spre cer. Ne frecau de nu mai
ştiam de noi.
Indignaţi de batjocura la care eram supuşi,
întrebam pe plutonierul comandant de pluton la ce ne
foloseşte toată această mizerie, să te arunci în noroi?
Acesta mereu ne replica: „Ostaşul nu trebuie să pună
întrebări şi să gândească, el trebuie să execute. Este
necesar să fiţi căliţi. Cu cât mai multă sudoare la
instrucţie, cu atât mai puţin sânge pe câmpul de luptă”.
Mereu ne spunea cum se instruieşte ostaşul sovietic.
Se mai făceau şi glume. Ostaşul sovietic cerea să i se
toarne apă în cizme, pe ger, ca să se poată căli cât mai
bine. Trebuia să fie un model pentru noi.
Perioada de instrucţie era de trei luni dar eu
am făcut doar o lună şi jumătate. Pe la Crăciun am
fost chemat de inginerul şef de regiment la o discuţie,
un fel de interviu pentru angajare cum se obişnuieşte
acum. Am făcut o impresie bună şi am fost reţinut la
biroul lui pe un post de furier.
Aici altă viaţă, fără instrucţie, fără planton
noaptea în dormitor, fără santinelă la avioane în vânt
sau ploi, ziua sau noaptea. Am primit haine noi, cizme
îmblănite, o pufoaică groasă, călduroasă. Îmi prindeau
bine că pe aerodrom toată iarna bătea un vânt aspru,
tăios.
Atribuţiile de serviciu nu numai că nu erau grele
dar erau chiar interesante. Avioanele şi motoarele (de
avion) aveau fiecare câte un
carnet tehnic în care erau
trecute orele de funcţionare şi orele de zbor. Nu sunt
identice, motoarele funcţionează multe minute şi la
sol, iar un avion îşi schimbă periodic motorul. Tot
acolo erau evidenţiate controalele periodice obligatorii
după 25 ore, 50, 100 şi reviziile capitale. Carnetele
se păstrau şi se completau la inginerii de escadrile
şi se aduceau periodic la inginerul şef de regiment.
Aici se urmăreau defecţiunile constatate, uzura unor
piese, observaţiile piloţilor şi ale personalului tehnic.
Dacă aceeaşi defecţiune apărea la mai multe avioane
se lua imediat legătura cu fabrica constructoare pentru
stabilirea şi înlăturarea cauzelor. Eu extrăgeam întrun registru special al inginerului șef de regiment toate
defecţiunile semnalate în carnetele de avion şi de
motor de la cele trei escadrile, a câte 12 avioane şi
de la grupul de comandă, încă 4 avioane. O comisie
specială din care făceau parte inginerul şef de divizie,
cel de regiment, inginerii de escadrile şi tehnicienii
specializaţi în aparatură specială de bord; oxigen,
foto, armurierii, analizau şi comentau fiecare situaţie
în parte pentru prevenirea catastrofelor.
În decurs de trei ani cât am lucrat acolo au avut
loc două catastrofe, una din vina evidentă a pilotului
iar alta, probabil, din eroare de pilotaj, tot o cauză
umană.
Un tânăr ofiţer zburând prin zona Piteştiului
s-a abătut pe la casa iubitei lui şi a făcut un razmut
deasupra satului. La cea de a doua acrobaţie a coborât
prea mult, a atins vârfurile unor copaci şi s-a prăbuşit
în pădure pe o distanţă de vreo 500 de metri. Din
pilot nu s-au mai recuperat decât o ureche şi câteva
bucăţele de os cu sânge.
Când murea câte un pilot trăiam cu toţii o vie
emoţie dar cei mai afectaţi erau colegii lui, ceilalţi
piloţi.
Un alt caz a fost cel al unui locotenent major
pilot, Szabo, care era din Cluj, unde îi locuiau părinţii
şi unde i-a fost adus sicriul. El a intrat în vrie, nu a
mai putut redresa avionul care s-a înşurubat în pământ
cu o viteză de peste 1.000 km pe oră. Acest lucru s-a
dedus din impactul cu solul, a coborât pe verticală
iar resturile din cabină se găseau în partea de jos a
fuselajului, la mare adâncime.
După astfel de cazuri, în mod obligatoriu
se făcea percheziţie la domiciliu de către ofiţeri
de la contrainformaţii pentru a recupera eventuale
documente secrete sau cărţi tehnice secrete despre
avion.

La percheziţionarea locuinţei locotenentului
major, consternare totală. S-a găsit un pistol, pierdut,
al unui coleg, tot pilot, care era acum la închisoare,
fusese condamnat la doi ani şi jumătate, degradat şi
scos din armată fiindcă nu a avut grijă şi i-a dispărut
pistolul cu cinci cartuşe. Colegul şi „prietenul”
său îi furase arma. Câtă ticăloşie! La aflarea veştii,
brusc s-au schimbat sentimentele tuturor, din regret
şi compasiune în dezgust şi dispreţ. Sărmana soție,
prin ce situație penibilă a trecut la înmormântare…
Ofiţerul de la închisoare a fost eliberat şi repus în
toate drepturile.
Aici la biroul inginerului-şef nu prea eram
ocupat şi am citit multe cărţi. Uneori când îmi dădea
foarte mult de lucru, în timp scurt, mai comentam că
nu se poate, că câr, că mâr. Îmi amintesc de un sfat
dat de el: „Sergentule, dacă vrei să-ţi meargă bine
în viaţă, când primeşti un ordin, spui, Am înţeles! şi
din momentul acela te gândeşti cum să faci ca să poţi
îndeplini misiunea.”
Aveam un control de la Comandamentul
Aviaţiei de la Bucureşti. Mai multe documente tehnice
de la escadrile nu erau completate la zi şi urmau să
fie verificate. Atunci am primit ordinul: „Pe mâine
dimineaţă să fie gata!” La comentariul meu mi-a dat
sfatul amintit. Mi-a prins bine. Mi-am mai adus doi
colegi pricepuţi, ca să mă ajute, iar a doua zi dimineaţa
am raportat că totul e în regulă. Mi-a zâmbit mulţumit
şi m-a poftit afară din birou, veniseră ofiţerii superiori
în control. Se spunea că armata este o şcoală a vieţii
şi chiar aşa era.
Ţinea mult la mine. M-a îndemnat în repetate
rânduri să urmez Academia Militară Tehnică. Mi-a
dat chiar un test la matematică şi altul la fizică şi era
convins că voi reuşi la examenul de admitere, dar eu,
tânăr şi nu tocmai copt la minte, am refuzat. Cred şi
acum că am ratat o mare şansă.
În toamna anului 1956 când Egiptul a
naţionalizat Canalul Suez am fost la un pas de război.
S-au intensificat antrenamentele piloţilor şi ni se
spunea că avem datoria de a ajuta popoarele din
colonii pentru a-şi câştiga drepturile, independența şi
suveranitatea naţională. Se făcea o intensă pregătire
psihologică a ostaşilor şi a personalului navigant
şi eram convinşi că, dacă ar fi fost cazul, s-ar fi
înscris mulţi voluntari pentru a participa, în sprijinul
Egiptului „pentru o cauză dreaptă” la acest război.
Ruşii, o forţă de temut, au trimis trupe şi avioane în
Egipt şi numai aşa nu s-a declanşat agresiunea anglofranco-izraeliană ce era iminentă.
Şeful meu a fost avansat în grad şi în funcţie
şi a plecat la Bacău, director la Uzinele de Reparat
Avioane, la URA Bacău, cum spuneam noi în mod
obişnuit acestei unitaţi economice de tehnică militară.
După trei ani de armată am fost lăsat şi eu la
vatră dar nu înainte de a găsi pe cineva care să-mi
ia locul acela destul de călduţ, de furier, din biroul
inginerului şef. Printre noii recruţi aflasem că era şi
un dascăl moţ, absolvent de Abrud. Cum era să fac
altă alegere?
Am uitat cu totul acest episod de viaţă atât de
îndepărtat, l-am redescoperit în amintirile colegului
meu, necunoscut până atunci Ioan Coteţ când
pregăteam împreună cu Remus Hădărean volumele
de evocări Normalişti la Abrud, Dascăli pe Ape.
Dacă tot am intrat cu relatările în domeniul
armatei, pentru o imagine mai completă, şi poate
mai specifică domeniului, îmi permit să vă relatez o
întâmplare cazonă care, pe noi, grozav ne amuza
..
Pasajul următor poate fi sărit, se adresează doar
persoanelor mai puţin pudice.
O întâmplare cazonă
Într-o bună zi soseşte în cazarmă vestea că va
veni cineva de la Comandament pentru o inspecţie.
Comandantul unităţii aflase, de la un omolog al său de
la o altă unitate de aviaţie, că se verifică, printre altele,
pregătirea fizică a ostaşilor, în primul rând săritura în
lungime. Om energic, comandantul îl cheamă la ordin
pe un plutonier, comandant de pluton, şi-i spune că
vrea să verifice, înainte de control, pregătirea fizică
a soldaţilor, că va asista personal la trecerea probelor.
Zis şi făcut, ordinul nu se discută, ci se execută. La
ora stabilită plutonul perfect aliniat lângă groapa de
sărituri primeşte vizita comandantului. Plutonierul îi
dă raportul: „Plutonul nr. … cu întregul efectiv este
gata pentru trecerea probei de săritura în lungime!
Raportează…”
Toţi cei 32 de militari echipaţi în ţinută de sport
se aliniază pe un singur rând pe linia de avânt şi încep
săriturile. Rezultatul, total sub aşteptări şi mult sub
normele menţionate într-un regulament. Media ducea
spre calificativul „nesatisfăcător”. Comandantul, roşu
de furie, îi spune plutonierului, destul de tare, ca să
poată auzi şi ostaşii: „Dacă mâine nu trec normele, te
ia dracu, iar la toţi ăştia, prin rotaţie, le dai câte două
zile de arest sever”.

Timpul trece şi a doua zi, în prezenţa
comandantului şi a unui general de la Bucureşti,
plutonul se găsea iar în faţa gropii cu nisip. Începe
verificarea adică trecerea probelor. Militarii erau
aşezaţi în ordine descrescândă, chiar în faţă era un
lungan, Bârsan, de prin pârţile Braşovului. Acesta
se retrage mult în spate, îşi ia avânt, porneşte de nu
i se mai vedeau picioarele de iuţimea paşilor, bate
pragul, zboară şi aterizează… dincolo de groapa cu
nisit. Generalul rămâne surprins şi bate uşor de câteva
ori din palme, spre satisfacţia comandantului nostru.
Primul săritor se pare că a fost un bun model pentru
cel de al doilea care l-a imitat întocmai. Dar culmea
a fost că toţi au zburat peste toată lungimea gropii
cu nisip, e adevărat că plutonierul mutase pragul
de bătaie mai aproape de marginea gropii. Chiar la
sfârşit, doi militari nu au vrut nici în rultul capului
să sară, spunând că le interzice medicul, fiindcă… au
hernie. Motivaţia a fost acceptată.
De faţă cu ostaşii, generalul i-a strâns mâna
comandantului apoi a adresat şi militarilor un „Bravo,
ostaşi!” la care vine răspunsul în cor: „Servim Patria!”
dar numai noi ştiam ce am „servit” toată noaptea.
Intrigat de performanţele neaşteptate ale
subordonaţilor săi, comandantul, după plecarea celor
din control, l-a chemat pe plutonier să-i explice cum
a reuşit să obţină astfel de rezultate, aproape minune
după numai o noapte de antrenament. (Generalul
chiar îi mărturisise că aşa ceva nu a mai întâlnit în
toată viaţa lui). „Cum ai reuşit, mă, să-i anrtenezi atât
de bine de la o zi la alta?” îl întreabă comandantul.
„Simplu, tovarăşe comandant, am scos lenea din
răcani, le-am sporit motivaţia.” „Cum, mă, cum?”
„Pot să vă raportez sincer? Nu vă supăraţi?” „Vreau
să aflun şi eu secretul, spune-mi tot, că sunt foarte
mulţumit de tine.”
Zâmbind uşor pe sub mustaţă, plutonierul îi
dezvăluie secretul: „Toată noaptea am lucrat aici.
I-am pus pe ostaşi să scoată nisipul din groapă apoi
cu roabele au adus tot c…ul din budă și au umplut
groapa apoi am presărat iarăşi nisipul înapoi, peste
rahat, puțin, cât să nu se vadă rahatul și să nu pută. Și
gata. Ei ştiau tot, le-am sporit motivaţia”. Acum îşi
explică şi comandantul de ce ultimii doi ostaşi s-au
opus cu atâta încăpăţânare să sară; erau mai slăbuţi,
nu puteau sări până dincolo, ar fi căzut în c…
Am depus jurământ să nu divulg secretele
militare, şi uite că nu mă pot abţine. Dar, dacă tot au
trecut atâţia ani, pese 50, cred că a fost declasificat şi
dosarul cu acest episod.
Stagiul militar era pe atunci de trei ani. În
primele luni, până la depunerea jurământului militar,
nu aveam voie să părăsim cazarma, nu primeam
permisie de a ieşi în oraş. În această perioadă de acolo
din mijlocul aeroportului nu am văzut nici un chip de
femeie, doar câte o voce feminină prin cântecele de
la radio. Prin dormitoare şi prin incinta hangarelor
erau montate difuzoare care transmiteau prin staţia
de amplificare ştiri şi muzică populară. Şi acum, când
aud cântecul Mariei Lătăreţu „Trenule maşină mică /
Unde-l duci pe Ionică?” îmi amintesc de armată.
Eram mulţi ostaşi. Acest lucru era mai evident
când ne deplasam încolonaţi şi mergeam cântând.
Emanam o mare forţă. Într-o singură unitate militară
eram sute şi sute de ostaşi, tot băieţi tineri între 20 şi
23 de ani. Ce s-ar fi ales de noi, de toţi, dacă oameni
politici iresponsabili, din ascunse interese ori însetaţi
de glorie, ar fi decis să pornească un nou măcel, că
motive sau pretexte se găsesc oricând şi oriunde.
Câtă risipă de oameni tineri prin războaie… Războaie
mondiale !

Am citit multă literatură de război. Încă din
anii de şcoală aflasem de victimele din Primul Război
Mondial: Germania a pierdut 2.700.000 de militari
şi 760.000 civili, Austro-Ungaria 1.500.000 militari
şi 300.000 civili morţi şi tot cam aşa Rusia, Franţa,
Imperiul Britanic şi alte vreo 25 de ţări. Sacrificiile
României au fost de 880.000 militari şi de 275.000
civili morţi la care se mai adaugă un nesfârşit număr
de răniţi şi mutilaţi de război. De regulă numărul
răniţilor este de 3-4 ori mai mare decât cel al morţilor.
Sunt impresionante aceste cifre dar nu pot
uita o informaţie tulburătoare preluată din lucrarea
istoricului Constantin Kiriţescu,
Istoria Războiului
pentru întregirea României, 1916-1919
. La sfârşitul
războiului, între momentul semnarea armistiţiului la
ora 5 dimineaţa într-un vagon de tren la Campiegne
în Franţa şi ora 11 când trebuia încetat focul, ofiţerii
germani şi austrieci au mai declanşat un ultim atac
şi au mai murit 3.000 de militari şi alţi 6.000 au
fost răniţi din ambele tabere. Iată până la ce limite
merge ura, iar pentru militarii de carieră războiul
este obiectul muncii, omul, viaţa lui, aproape că nu
contează, iar ura generează ură.
Un alt exemplu, din cel de al Doilea Război
Mondial, pentru a demonstra încă o dată cât de puţin
contează viaţa ostaşilor:
Profesorul de istorie de la Abrud, Ilie Preda
Moşicu, participant activ la război în calitate de ofiţer,
relatează (în vol.
Normalist la Abrud, de Remus
Hădărean, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2007, pag. 126) că în toamna anului 1944 când
armatele române înaintau spre apus, din cauza multor
ploi, Tisa se revărsase mult peste maluri, devenind
de netrecut. În ciuda condiţiilor total inoportune, în
8 noiembrie, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril,
ziua onomastică a regelui Mihai, „capul suprem al
armatei române,” colonelul Talpeş voia să-l omagieze
pe suveran prin traversarea Tisei şi stabilirea, dincolo,
a unui cap de pod. A recurs la voluntari din mai multe
unităţi. S-au găsit peste 500 de ostaşi entuziaşti,
iubitori de patrie din care „nu ştiu dacă s-au mai întors
50” mărturiseşte autorul. Iată cu ce sacrificii obţin
ofiţerii…decoraţiile.
Prezint aceste aspecte dramatice de manifestări
(in)umane ca o temă de gândire pentru cât de
primejdioase sunt războaiele.
Aflu tot mai des că oameni politici români
de cea mai înaltă responsabilitate îşi exprimă opinia
„în numele României” ca NATO să se extindă până
în Caucaz şi în Ucraina pentru a fi cât mai aproape
de… Moscova. Au mai încercat și alții, Napoleon și
Hitler… Dacă tot nu suntem noi factori de decizie iar
părerea noastră nu prea contează, de ce oare vrem să
ne facem duşmani? Prea le arătăm vecinilor noștri din
răsărit tunurile îndreptate spre ei…
E o politică periculos de agresivă. Cui foloseşte?
că poporului român, categoric, nu.
Am uitat oare cu totul de „politica pe baze de
neagresiune, de prietenie şi bună colaborare cu toate
popoarele lumii.” din Carta ONU, principii mereu
amintite de Ceaușescu?
Exprim şi eu câteva gânduri, ca orice om. Un
punct de vedere, o opinie… Concluzia unei experienţe
de o viaţă. Celor care judecă altfel lucrurile le cer
iertare, dar la război să meargă ei sau copiii și nepoții
lor; carne de tun… fără nicun rost.
Să revenim la amintiri mai amuzante. Încă o
întâmplare cu specific, 100 %, cazon!
„Florile” de soc
Solda unui ostaș era de 7,50 lei pe lună dar
mai primeam și 7 țigări
Militar pe zi, care adunate
totalizau câteva pachete pe lună, se distribuiau din
zece în zece zile. Eu, fiind nefumător, le dădeam în
schimbul porției de marmeladă de dimineața sau mai
vindean câte un pachet, să am bani de ieșit în oraș; 1
leu pachetul. Din când în când, mai ales vara, dacă
nu aveam abateri disciplinare, primeam
Bilet de
voie
de a ieși în oraș, duminica între orele 9-18. Cei
care plecam îl rugam pe câte un coleg să ne păstreze
porția de la prânz și hrana rece de cină, ca nimic să
nu se piardă, că tot timpul eram flămânzi. În oraș ne
plimbam prin centru, intram la câte un film, o prăjitură
într-o cofetărie selectă, dar cea mai mare atracție o
prezenta frumosul parc al Craiovei.

Având un statut oarecum privilegiat, șeful meu
mă învoia de câte ori solicitam acest lucru. O singură
condiție mi-a pus: „Să nu mă pui cumva în situația
jenantă să vin să te aduc din arestul garnizoanei, că
până termini armata nu mai vezi orașul.”
Mai ales duminica, pe străzi circula câte o
patrulă de control formată dintr-un ofițer și trei ostași
echipați cu armamentul din dotare și dacă întâlneau
militari în termen le cereau legitimația și biletul de
voie. Dacă te prindeau că nu ești învoit, erai beat,
ori comiteai alte abateri, te arestau și te duceau în
arestul garnizoanei de unde nu mai plecai decât dacă
venea, personal, comandantul tău de unitate să te ia
în primire. Mare rușine, apoi altă porție de pedeapsă.
O ieșire în oraș mi-a rămas, peste ani, mereu
proaspătă în memorie. Și acum mă crucesc și îmi vine
să râd de ce am fost în stare să fac dar, precum spunea
Terențius încă din antichitate, „Sunt om și nimic din
ce este omenesc nu mi-e străin”, așa că cer cititorului
să manifeste îngăduință în judecarea faptelor.
Într-o duminică de vară împreună cu alți trei
colegi și prieteni, tot „domni cu liceu”cum ne spuneau
cu invidie dar mai ales cu ironie uni camarazi, cu
biletul de voie în buzunarul de sus de la rubașcă, cu
epoleții de aviator pe umeri, cu insigna-stemă în față
la bonetă, cu un guleraș alb de ebonită la gât, cu petlițe
albastre în față la colțurile gulerului, cu centura lată
lustruită la brâu și cu cizmele oglindă trecem proba
controlului de la poarta cazărmii și pășim în cadență
spre lumea civilă.
Prima parte a șoselei cobora spre oraș, semn
că aerodromul se găsea pe un platou mai ridicat, la o
distanță apreciabilă de periferia Craiovei.
Zi senină de vară, plăcută, nu foarte fierbinte.
Parcurgem drumul privind cu plăcere lanurile de
grâu împodobite de roșul aprins al macilor înalți ce,
cu petalele larg deschise, râdeau și sorbeau cu nesaț
razele de soare. Mai aproape de șoasea, printre salcâmi
și castani, o pajiște verde încărcată de felurite flori; se
întreceau în frumusețe și eleganță margaretele albe cu
cicoarea albastră. Trăiau bucuria verii și păsărilor de
sus, ascunse printre ramurile umbroase ale copacilor,
că prea se întreceau în ciripit și cântece.
Ca din senin, lângă un soc înflorit răsar din
verdeață trei țigănci tinere. Veniseră să culeagă
flori de soc, duceau de vânzare, „să facem și noi un
ban” ne mărturisesc ele. Brusc, ni s-a părut la toți că
mirosul acela tare de soc nu vine de la flori ci de la
fete, că țigăncile acelea frumoase răspândesc acea
mireasmă atrăgătoare, irezistibilă… Aproape că își
umpluseră coșurile cu ciorchini grei de flori albe. Ca
să atragă cumpărători, toate trei se împodobiseră cu
coronițe împletite din margarete, cicoare albastră și
din niște flori galbene cu luciu metalic, auriu. Erau
curat îmbrăcate, purtau mărgele colorate ce jucau pe
pilea fragedă în deschizătura bluzei. Ce mai, de lear fi întâlnit pictorul Nicolae Grigorescu ar fi rămas
nemuritoare pe o celebră pânză.
Ne oprim din drum și ne oferim să le ajutăm
la cules, să plecăm crengile groase, înalte. Ele
râd, chicotesc, se pare că nu le displace compania
noastră, dar ne spun că n-au lipsă de ajutor în schimb
văzând că avem la noi un aparat de fotografiat, îi cer
camaradului nostru să le facă o fotografie și, pentru
asta, se mai împodobesc cu câte o floare și la ureche.
Dorința lor se îndeplinește apoi din vorbă în vorbă, că
dacă le dăm bani, se fotografiază cu noi și nu oricum,
ci uite așa: și una își descheie încet bluza, o dă ușor
lateral și scoate la iveală un sân rotund-rotund, pietros
și peste măsură de obraznic, că nu atârna rușinos, ci
privea înainte drept spre noi prin miraculosul ochi de
zmeură coaptă. Ne-au dat gata, în fiecare dintre noi s-a
dezlănțuit o dulce furtună iar forțelor naturii nimeni
nu li se poate împotrivi. Ne-au dezarmat, deși ne-au
stabilit un preț foarte piperat: cu un sân la vedere, „o
țâță” ziceau ele, 5 lei, dacă pui și mâna, mai scump,
6 lei. Banii înainte, apoi fotografia. Argumentul „la
vedere” era zdrobitor. Renunțăm pe loc la toate
perceptele noastre morale și ne socotim banii: 7, 50
lei solda pe o lună, mai ceva economii, mai ceva de
pe acasă. Ce, nu se putea trăi fără o prăjitură, fără
un film, fără un țap de bere? Ocazie de asta nu mai
pupăm veci și, toți patru scoatem banii, facem poza,
scoatem alți bani, altă poziție. Pe când se împuținează
rezervale financiare, Promoție! Scade prețul, la doi lei,
la un leu, la 50 de bai, iar oferta vizuală (și palpabilă)
spre convingere, tot mai generoasă, până ne-au golit
țigăncile de absolut toți banii.

Ne-am despărțit totuși civilizat. Colegul
fotograf, un maghiar din Beclean, corect și de cuvânt,
ce lucra la laboratorul foto al unității, a luat o adresă să
le trimită într-un plic, pentru fiecare câte o fotografie
cu ele trei împodobite cu coronița de margarete. „Să
nu trimiteți și din astea porcoase, că ne omoară tata,
dacă ne încurcăm cu soldați” precizează una din ele.
Două erau surori, iar alta prietena lor. Una era Ilinca,
celelalte nu ne-au spus cum le cheamă.
Fără bani de un corn sau de un covrig măcar,
nu ne-am mai continuat drumul în oraș, că am fi
răbdat foame toată ziua, iar Craiova nu pleca nicăieri,
o mai puteam vedea altădată. Pe drumul de întoarcere
ne venea să râdem de prostia noastră. Ce fază! Ca la
teatru.

Reveniți în dormitoare, că duminica aveam
program „de voie”; ascultam muzică, citeam, jucam
șah, scriam scrisori – le povestim colegilor toată
tărășenia cu țigăncile și cu florile de soc. Se face
mare haz iar colegii mai puțin școliți care ne invidiau,
fiindcă lucram pe la birouri pe lângă ofițerii superiori,
au prilejul să-și descarce năduful. Un moldovean,
Ierhan, ne-o spune verde-n față: „Șe mă, la șe vă
folosește atâta școală, că v-au prostit niște țigănci
cu patru clase ori poate chiar analfabete. Mă c.. pe
diplomele voastre.” Înghițim hapul, ce știau ei? Când
or vedea fotografiile, atunci să comenteze! Oricum,
aici în armată s-a adeverit proverbul „Ai carte, ai
parte”că din cei patru, Inocan era furier la Statul
major, Oprișa lucra la BDS (Biroul de Documente
Secrete), Balint la laboratorul foto, iar eu furier, pe
post de maistru șef mecanic cu aparatură specială
de bord la Inginerul șef de regiment, tot funcții de
prestigiu.

Se vorbea că pentru a ne stăvili poftele erotice,
cei de la bucătărie ne pun brom în ceaiul de dimineața,
ca și la cantinele studențești unde se procedează tot
așa. Îmi vine să cred mai degrabă că nouă ne puneau în
ceai ceva invers, stimulente, că zile la rând am simțit
mireasma tare a florilor de soc, iar pe retină reveveau
cu insistență, ca o vrajă, acele tulburătoare imagini ale
țigăncilor brunete cu albul coronițelor pe frunte.
Mi-e destul de greu, ce să selectez și la ce să
renunț din lungul șir de întâmplări la care am participat
sau am fost martor pe parcursul celor mai bine de trei
ani de satisfacere a stagiului militar. Îngăduiește-mi,
cititorule, încă un episod, tot „cazon”, ceva picant, nu
că nu aș mai avea încă multe de relatat dar și răbdarea
cititorului are o limită.
Vizita generalului
De 30 Decembrie, Ziua Proclamării Republicii,
era mare sărbătoare. Guvernul acorda amnistii și
grațieri (fără proteste!) iar în armată se acordau
decorații și avansări în grad. Unitatea noastră de
aviație, „prin comandanții ei, prin ofițerii -personalul
navigant- prin tehnicieni și prin toți ostașii de aici
este o unitate de elită în armata română” după cum
a declarat în discursul său un general sosit de la
București pentru a ne acorda drapelul de unitate
fruntașă pe țară în cadrul unei festivități solemne.
La capătul pistei de decolare era o largă
platformă de beton unde întorceau avioanele. Aici
aveau loc și festivitățile; parada militară apoi largul
careu cu cele trei laturi pentru militarii din fiecare
escadrilă. În acel an, după un ger aspru, s-a schimbat
brusc clima și a căzut o ploiță caldă. Absolut toate
firele aeriene de electricitate sau de telefonie s-au
încărcat de gheață, devenind groase de tot, apoi, sub
propria greutate, cele mai multe s-au rupt și au căzut
la pământ. Asta ca asta, dar pe jos s-a întins o pojghiță
de gheață, un polei ca sticla, nu alta. Pe aici urma să
batem pasul de front pentru a da onorul generalului.
Ar fi fost circ în toată regula să alunece militarii unii
peste alții în timpul defilării. Se amână festivitatea cu
două ore, de la 10 la 12, ca să se împrăștie sare si să se
încălzească vremea, că era senin.

Generalul sosise în unitate de la hotelul
garnizoanei cu o mașină de lux,
Pobeda. Era în
ținută festivă cu acel chipiu cu cosorog negru lucios
cu o bogată bordură aurie. Tot aurii erau și epoleții
lați, cu cele trei stele mari, apoi șnururile groase cu
cănaci, ce atârnau de la epoleți la buzunarul de sus al
vestonului, plin și el de nasturi strălucitori. Frapante
erau decorațiile de pe ambele părți ale pieptului.
Pantalonii cu vipușcă întregeau solemnitatea ținutei și
a generalului. Avea o față plăcută, roșie, zâmbitoare,
ochi albaștri de om blond, dar acest lucru nu se mai
cunoștea și după păr fiindcă perciunii erau albi-albi ca
și părul ce se zărea sub marginile elegantului chipiu.
Având timp liber, îi lasă pe comandanții noștri
să-și vadă de reorganizarea programului, iar el,
neînsoțit de nimeni, dorește să facă o plimbare pe la
avioanele de pe pistă, pe la hangare, peste tot.
Și așa, în plimbarea lui, la colțul unui hangar,
fără să știe, se apropie de o santinelă ce stătea la soare
în partea cealaltă, însorită, a peretelui. Soldatul aude
pași, se întoarce și…în fața lui un general. Cum să-l
mai someze cu
Stai! fiind la un pas de el? Se fâstâcește
și prezintă arma pentru onor privind cu ochii dilatați de
uimire mulțimea decorațiilor de pe pieptul generalului.
Ce a urmat și cum s-au petrecut lucrurile ne-a povestit
seara în dormitor santinela, colegul caporal Zegrean ce
era de prin părțile Năsăudului. „Când m-a văzut că mă
holbez la decorațiile lui, m-a bătut cu mâna pe umăr și
mi-a zis:
Ce știi tu ostaș? Te uimesc decorațiile mele?
Ai vrea să fii în locul meu, să schimbăm rolurile? Eu
aș vrea dar nu se poate! Dă-mi, mă, tu p… ta că îți
dau eu toate galoanele mele.
Să orbesc, să nu mai
văd, dacă vă mint. Așa a zis, dar cred că băuse ceva că
mirosea a rom sau coniac” ne spunea cu sinceritate și
convingere caporalul năsăudean.
Episodul mi-a rămas în memorie nu fiindcă am
fost și eu avansat în acea zi, cu toată solemnitatea,
la gradul de sergent major, cel mai mare grad posibil
pentru un militar în termen ci, repet, mi-a rămas în
amintire prin ce ne-a relatat colegul din Năsăud.Și
l-am crezut.
Sic transit gloria mundi!

Armata o școală a vieții
Privind în urmă cu detașare după mulți ani, deși la
vremea respectivă nu mă simțeam câtuși de puțin
confortabil în acea cazarmă cu santinelă la intrare dar
mai ales la ieșire, acum sunt în măsură să afirm că
stagiul militar nu este „o pierdere de vreme” cum se
mai afirma uneori. Ca prioritate absolută, în armată
predomină educația; te învață să găsești modul apoi să
execuți orice ordin primit, să te știi subordona dar să
fii și capabil de a conduce. Aici se creează temeinice
deprinderi de ordine și disciplină ce îți vor prinde bine
toată viața. Te călești din punct de vedere fizic prin
înviorare și sport în orice condiții meteo, fără să fii
cocoloșit ca de mama acasă. Aici aproape nimeni nu
se îmbolnăvea. Egoismul copiilor răsfățați dispare
cu desăvârșire în schimb apare un sentiment nou, de
solidaritate colectivă.

Instruirea profesională era un domeniu de care
au beneficiat mulți militari. Veniți fără nici o meserie,
o bună parte din soldații de la batalionul de întreținere
erau trimiși la cursuri de calificare, de unde primeau
acte în regulă și deveneau croitori, cizmari, șoferi,
electricieni, bucătari, sanitari etc. Neștiutorii de carte,
că mai erau și din aceștia, beneficiau de cursuri de
alfabetizare după care primeau
certificat de patru
clase
primare.
La regimentul de aviație, unde specializările
erau mai pretențioase, calificările erau în domeniul
planșetist pentru dirijarea zborurilor, meteorolog,
mecanic aparatură fină, reparații și circuite electronice,
aparatură de oxigen, strungari, frezori, turnători, toate
meseriile.
Nici latura culturală nu era neglijată. Aveam
la dispoziție o bibliotecă bogată, apoi în fiecare
săptămână, cu regularitate, vizionam cel puțin un
film, iar vara când se proiecta afară pe un perete,
vizionam două filme; joia și sâmbăta seara. Pe lângă
filmele artistice erau și unele cu conținut științific,
foarte instructive, de care îmi aduc și acum aminte.
Unul, producție R.D.G., imagina o călătoria cu barca
prin vasele de sânge din corpul omenesc iar altul, tot
nemțesc, trata istoricul descoperirii microbilor de
pe mâinile medicilor chirurgi la o maternitate unde
mureau copiii nou născuți în timp ce alți copii născuți
pe paie sau chiar în stradă erau sănătoși.
Periodic, în enorma sală de mese, aveau loc
spectacole unde erau aduși cântăreți de seamă din
acea perioadă. Acolo i-am văzut și ascultat,
în carne
și oase
, nu la radio sau pe ecran, pe Gică Petrescu,
Ioana Radu, Maria Lătărețu, Alexandru Grozuță, Ion
Cristureanu, Lucreția Ciobanu și pe mulți alții mai
puțin cunoscuți. Ne plăceau mult, că în repertoriul
lor întroduceau cu precădere cântece ostășești. Tot
așa, periodic, eram duși la
Teatrul Național unde
în eleganta sală vizionam spectacole cu piese din
dramaturgi români sau străini. Biletul de intrare era
pentru noi de doar 50 de bani.
Pentru foarte mulți băieți veniți de prin sate
aceste spectacole era ceva cu totul și cu totul nou,
încântător.
Un ofițer cu grad de căpitan era încadrat
numai pentru a se ocupa cu problemele culturale. Noi
înșine aveam formații artistice: cor, instrumentiști,
soliști, recitatori, grup vocal. Din când în când,
duminica, dădeam spectacole prin localitățile rurale
din vecinătatea Craiovei. Sătenii ne întâmpinau cu
prietenie, ne mai și serveau cu un vin roșu sau cu
rachiu de dudă, cu fructe, dar cel mai mult ne plăceau
oltencele sprintene care, profitând de muzica noastră,
după spectacol ne invitau în bătătură să intrăm în
horă și să jucăm alături de ele sârba și geamparalele.
Ne prindeau cu mâna pe la spate și ne arătau pașii.
Intram greu în ritm, că auzeam fetele comentând între
ele: „Doamne, mototoli sunt ardelenii ăștia…”
Cam așa era prin armată… cu flori de soc, cu
oltencuțe…
Şi acum, când aud cântecul Mariei Lătăreţu,
Trenule, maşină mică”, îmi aduc aminte de armată.
Tot din armată avem un prieten comun, pe
Mihai Butnaru, moldovean tocmai de la Ţibucani.
Stabilit în Bacău a devenit mare artist plastic, pictor şi
sculptor. Ultima realizare, un mare bust al lui Ştefan
cel Mare instalat în curtea unui liceu. De peste 50 de
ani prietenia noastră nu s-a ofilit, aşa cum nu s-au
ofilit şi nu se vor ofili nici trandafirii din frumosul
tablou pe care mi l-a trimis ca suvenire.
Poate că m-am întins prea mult cu vorba, am
spus vrute şi nevrute, vă cer iertare pentru relaterea
unor fapte mai puţin decente dar… „cu armata nu te
joci…”

Arhivă