Selectați pagina

Constantin RADU – AFACEREA DREYFUS – Istorie și Criminalistică

Constantin RADU – AFACEREA DREYFUS – Istorie și Criminalistică

AFACEREA DREYFUS

– Istorie și Criminalistică – 

Constantin RADU

Constantin RADU

Când am scris acest articol, m-am gândit în primul rând la nou-sosiții în domeniul criminalisticii, dar și la profesioniștii cu experiență, pentru că o revedere a cazului „Dreyfus” este binevenită dacă avem în vedere în primul rând consecințele pe care le au de suportat uneori unele persoane implicate în dosarele judiciare pentru a căror activitate de stabilire a adevărului, se efectuează expertize criminalistice.

Chiar dacă în formă sintetică, în acest moment considerăm necesar să amintim întâmplările ce țin de cazul (afacerea) „Dreyfus” care, dincolo de lecturile și interpretările istorice, constituie una din cele mai celebre erori judiciare și de expertiză grafică și care, evident, a contribuit la creșterea neîncrederii în acest gen de expertiză criminalistică.

Literatura referitoare la acest subiect este destul de vastă și pentru că afacerea nu e numai judiciară, ci și emblematică în confruntarea politică dintre partidele republicane și socialiste de stânga (dreyfusarde) și partidele monarhiste și naționaliste de dreapta.

Este vorba de un proces lung și complex sau, mai bine zis, de o serie de procese care încep din 1894 și țin până la 1906, chiar dacă din punct de vedere tehnic, putându-se verifica direct originalul bordereau-ului, chestiunea era relativ simplă.

Scrisul verificat la început este atribuit căpitanului Alfred Dreyfus1. Ulterior este identificat adevăratul autor: maiorul Esterhazy2 .

Doamna Bastian3  este o femeie de serviciu care lucrează la ambasada germană din Paris. Serviciile franceze de informații o plătesc pentru a aduna hârtiile (ce conțin informații secrete provenite de la francezi) pe care locotenentul-colonel Maximilian von Schwartzkoppen4 atașatul militar al Germaniei la Paris, le aruncă în coșul de gunoi. în 1894 adună fragmente dintr-o scrisoare redactată de un ofițer (oficial) francez prin care comunică nemților o serie de informații (chiar faimosul bordereau).

La 29 octombrie 1894, „La Libre Parole” a anunțat arestarea unui ofițer al cărui nume însă nu l-a dat.

La 31 octombrie 1894, vine „Le Matin” cu știrea care precizează că este vorba de spionaj în favoarea Germaniei și este dezvăluit numele lui Dreyfus, aceasta după ce la 6 octombrie 1894, bordereau-ul îi este atribuit lui Dreyfus și ministrul de război generalul Mercier a semnat ordinul de arestare a căpitanului.

Cu instruirea „afacerii Dreyfus”, care să rămână secretă pentru a menaja „onoarea armatei” a fost însărcinat, împotriva voinței sale, maiorul Du Paty de Clam care la 15 octombrie 1894 îi dictează lui Dreyfus la Ministerul de Război, în prezența șefului Siguranței, Cochefert, un text asemănător celui din bordereau și după ce acesta scrisese al patrulea rând, îl declară arestat sub învinuirea de colaborare cu dușmanul.

El nu încetează să-și susțină nevinovăția. Dar nu știe pentru ce este acuzat. I se percheziționează apartamentul. Soția sa este interogată cu asprime, fără a i se spune unde se află soțul ei. I se atrage atenția că dacă va semnala dispariția lui, îi va semna condamnarea la moarte.

La 15 zile după arestare, lui Dreyfus îi este în sfârșit arătată o fotocopie a bordereau-ului.

Doi experți grafologi diletanți (Du Paty de Clam – despre care am amintit mai sus și care se vedea în calitatea de „ofițer de poliție judiciară”, și locotenentul- colonel d’Aboville, subșeful Biroului IV) își orientează studiul către căpitanul Alfred Dreyfus, evreu, personalitate introvertită.

Gobert, expert al Băncii Franceze, amintește că bordereau-ul nu poate fi atribuit lui Dreyfus. Generalul care a cerut expertiza, fiind nesatisfăcut de răspuns, se adresează lui Bertillon5  care a făcut pentru Gobert fotografii mărite, dar care, cum precizează Jules Crepieux-Jamin „nu era un expert în scrieri și nici nu mai efectuase vreodată o expertiză”, în rest, conform spuselor lui Edmond Locard (1914), Bertillon „avea oroare de expertiza privind scrisul și nu avea deloc încredere în rezultatele obținute prin tehnicile neconsistente ale celor care se ocupau de acest lucru”.

Căpitanul Dreyfus în fața Consiliului de Război

Căpitanul Dreyfus în fața Consiliului de Război

Prima concluzie a lui Alphonse Bertillon înclină spre faptul că scrisul nu aparține lui Dreyfus. Ulterior, acesta dezvoltă ideea autofalsificării, acreditată prin „manipulări” obținute cu ajutorul cadrelor fotografice ale fragmentelor și apărată cu ardoare în primul proces.

Alături de Bertillon, la proces intervin și alți experți: Pelletier, funcționar al Ministerului Artelor Frumoase (conform teoriei acestuia, bordereau-ul nu este disimulat), Charavay, comerciant de autografe, și Teyssonnieres, gravor (după părerea căruia bordereau-ul duce la Dreyfus).

În baza unui dosar secret discutabil și a probelor fabricate de maiorul Henry6 , șeful Departamentului de contraspionaj, Dreyfus este condamnat la degradare și deportare pentru toată viața din cauza livrării de secrete militare unei puteri străine. Avocatul său, Edgar Demange a aflat că a fost condamnat pe baza unui dosar secret, care nu a fost pus la dispoziția apărării. Apelul este respins.

Colonelul Picquart, noul șef al Contraspionajului, prin aceeași doamnă Bastian, intră în posesia unei alte liste de lucruri lipsite de valoare și pe care Esterhazy o trimisese aceluiași locotenent-colonel Schwartzkoppen și își dă seama de asemănările acesteia cu bordereau-ul. Superiorii îi spun să tergiverseze lucrurile și îl transferă în Tunisia. Picquart, temându-se că va fi ucis, lasă un dosar avocatului său, care, deși trebuia să păstreze secretul, face în așa fel încât ziarele publică unele documente de la proces, inclusiv faimosul bordereau. Un bancher recunoaște asemănarea cu scrisul clientului său, maiorul Esterhazy.

Fratele lui Dreyfus, pe baza reproducerii bordereau-ului, publicată în ziare, apelează la 12 experți internaționali, printre care și Jules Crepieux-Jamin (pentru care marele criminalist al secolului XX, Edmond Locard avea să declare în 1959: „Nu se va repeta niciodată îndeajuns faptul că Crepieux-Jamin este primul care a făcut lumină în atribuirea bordereau-ului într-o epocă în care afacerea Dreyfus prezenta multe puncte obscure”), Edouard de Rougemont și Preyer care ajung la concluzia că scrisul nu aparține lui Dreyfus. Mathieu Dreyfus îl denunță pe Esterhazy, care este dat și el pe mâinile Consiliului de război. în cel de-al doilea proces, care se desfășoară la Rennes, sunt numiți 3 experți (Couard, Varinard și Balhomme) care la presiunea Statului Major (dar acest lucru se va afla abia după aceea), declară că scrierea nu aparține lui Esterhazy și acesta este achitat (ianuarie 1898). ~

În acest timp, Emile Zola, indignat de eveniment, pe care îl vede ca pe o degenerare a vieții militare, civile și culturale a Franței și care luptă pentru cauza Dreyfus, redactează celebrul ,,J’accuse…!”, care este publicat în L’Aurore, protestând împotriva tratamentului aplicat lui Dreyfus, acuzând ierarhiile militare că ascund în mod deliberat probe ce pot dovedi nevinovăția lui Dreyfus și pe judecătorii din procesul lui Esterhazy că l-au achitat în mod intenționat. în urma acestui articol, scriitorul este acuzat de defăimare și apare în fața Curții cu juri. In ciuda extraordinarei elocvențe a apărătorilor – frații Clemenceau și Fernand Labori, Zola este condamnat la 1 an de închisoare (foarte curând el va părăsi Franța, pentru a se îndrepta spre Anglia).

În același an, maiorul Henry, dușmanul lui Dreyfus și protectorul lui Esterhazy, mărturisește falsurile făcute de el și se sinucide.

După episodul Zola, dezbaterea pentru revizuirea sau nu a procesului Dreyfus se transformă într-o afacere națională. Partizanii revizuirii (printre care și soția lui Dreyfus) cer ca Dreyfus să fie din nou judecat de Consiliul de Război la Rennes (1899). Cei doi avocați au păreri diferite despre strategia care ar urma să fie adoptată: Demange este gata să pledeze în beneficiul îndoielii, în timp ce Labori vrea o reparare totală a imaginii acuzatului. Detestat de anti-dreyfusarzi, este rănit de un glonte, din fericire nu foarte grav; apărătorii cauzei îl preferă în cele din urmă pe Demange, care pledează singur.

Rennes 1899 - Dreyfus

Rennes, 1899. Dreyfus și cei doi avocați ai săi, Demange (în centru) și Labori (în dreapta). Imaginea este redată după „PARIS ET SES AVOCATS” de saint Louis â Marianne, Exposition realisee par la Direction Generale de f Information et de la Comunication de la Mairie de Paris et l’Ordre des Avocats â la Cour de Paris, 6 novembre 2001-2 marș 2002, pag. 5.

În cel de-al treilea proces, Meyer, Molinier și Giry dell’Ecole des chartes, atribuie bordereau-ul lui Esterhazy. în ciuda tuturor acestora și în ciuda confesiunii lui Esterhazy, Tribunalul militar nu recunoaște neimplicarea lui Dreyfus, ci se limitează la comutarea pedepsei la 10 ani de detenție.

În 1904 este înaintat și acceptat un recurs. Cei 3 experți Darboux (secretar al Academiei științelor), Appel (decanul Facultății de științe) și Poincare (profesor la Facultatea de științe), printr-o supra-expertiză statistică-matematică asupra tezei lui Bertillon, relevă că reproducerile sunt alterate și corelațiile evidențiate de acesta nu au valoare științifică și deci, nu pot fi hotărâtoare

Detalii bordereau

Detalii ale bordereau-ului (partea finală, partea de sus), ale scrierii lui Dreyfus (în partea de jos-stânga) și ale scrierii lui Esterhazy (în partea de jos-dreapta), conform Annachiara e Pacifico Cristofanelli, „Grafologicamente. MANUALE Dl PERIZ1E GRAFICHE”, Casa editrice CE.Dl.S. S.r.l. Roma, 2004, pag. 58.

Sunt audiați experții de dinainte. Charavay își recunoaște propria greșeală, în timp ce Bertillon se încăpățânează să-și păstreze poziția (același mare criminalist Edmond Locard o va defini ca: „celebra eroare a unui creier magnific”).

Schematic, acestea au fost pozițiile experților în această afacere:

schema

______________________________

Dreyfus este eliberat de Președintele Emile Loubet, este recunoscut ca fiind nevinovat de Curtea de Casație în 1906.

În 1930 publicarea memoriilor lui Maximilian von Schwartzkoppen va aduce confirmarea totală a neimplicării lui Dreyfus.

Locard a comentat amar și în mod realist (1924): „După această înfrângere, a avea curajul de a relua studiul grafismelor, ar putea părea imprudent. Și totuși asta s- a întâmplat”.

În Italia, Congresul Național al experților caligrafi din 1901 se naște tocmai ca o reacție la „spectacolul urât” oferit de unii dintre cei mai renumiți experți din Franța.

La rândul său, Jules Crepieux-Jamin (1935) scrie: „Nici un caz nu se pretează mai bine decât cazul Dreyfus la judecarea stării actuale a expertizei asupra scrisului. Aici se vede cum sunt comise toate erorile, cum se produc toate excentricitățile și cum se manifestă cele mai mari talente”.

Salvatore Ottolenghi (1924) scrie că „eroarea foarte gravă pe care a comis-o nu numai Franța, ci și întreaga lume” ar fi putut fi evitată dacă s-ar fi făcut apel, pe baza criteriilor „extra-grafice” și deci antropologice-psihologice, la studiul și la confruntarea celor două personalități: a falsificatorului suspectat (Dreyfus) și falsificatorului (Esterhazy).

Note

 1Alfred este cel mai tânăr dintre cei șapte copii, trei fete și patru băieți, provenit dintr-o familie alsaciană. El își face studiile la Mulhouse, Basel, Paris. Este admis la Școala politehnică, apoi e sublocotenent la Școala de aplicații din Fontainebleau, locotenent de artilerie la Mans, după aceea la Paris; căpitan în 1889, este adjutant la Școala centrală de pirotehnie militară din Bourges. Primit la Școala de război în 1890, este repartizat în 1892 la statul-major al armatei. înalt, cu ochii de un albastru cenușiu, Dreyfus este un om foarte rece, tăcut extrem de rezervat și chiar închis în sine, sobru în gesturi și expresii, cu o stăpânire de sine care-i frânează orice manifestare exterioară. Distant, uneori tăios, nu are nimic din expansivitatea firească a „unui băiat bun și de treabă”. Mathieu Dreyfus, fratele său, spunea că Alfred are „un caracter foarte dificil”. De o corectitudine specifică militarului, este în același timp sigur de sine și sub o aparență de om repezit, e de fapt un timid. Acest alsacian care n-are nimic deosebit nu se lasă în voia sorții. Are simțul autorității și ierarhiei și un spirit de disciplină cât se poate de pronunțat. Când nepotul lui Leon Blum, Jacques Kayser i-a prezentat manuscrisul cărții scrise de el despre afacerea Dreyfus, Alfred Dreyfus s-a mulțumit să-i rectifice doar o cifră. își face serviciul ca stagiar în mai multe birouri ale statului- major al armatei. începută în octombrie 1894, afacerea Dreyfus s-a terminat în iulie 1906. La 13 iulie Dreyfus era înaintat la gradul de maior și numit șef de escadron. La 22 iulie, la Școala militară unde fusese degradat, Dreyfus primea în fața trupei Legiunea de onoare în prezența a 250 de oameni în cadrul unei ceremonii care a durat vreo zece minute. întrucât n-a putut obține gradul de locotenent-colonel cu titlu de reparație, Dreyfus cere la 26 iunie 1907 să fie trecut în rezervă cu anticipație. La 4 iunie 1908, în timp ce era transferată la Pantheon cenușa lui Zola, mort în urmă cu șase ani, Louis-Anselme Gregori, un om de litere bătrân și sărac trage la sfârșitul ceremoniei un foc de revolver asupra lui Dreyfus, pentru a provoca în fața Curții u juri o revizuire a revizuirii. Dreyfus este foarte ușor rănit la brațul drept. La 2 august 1914, maiorul Dreyfus este adjunct al colonelului comandant al artileriei din zona de Nord a taberei fortificate a Parisului. Apoi, el primește comanda parcului de artilerie al unei divizii a Corpului 20. La începutul anului 1918, ca urmare a unei circulare cu privire la limita de vârstă a ofițerilor din unitățile de luptă, trece la comanda parcului de artilerie din Orleans. La 9 septembrie 1918 este numit locotenent-colonel și promovat ofițer al Legiunii de onoare. Moare la 11 iulie 1935 în urma unei boli îndelungate, (conform Maurice Baumont, membru al Institutului Franței, „ÎN MIEZUL AFACERII DREYFUS”, 1976, Editions Mondiales, Paris, tradusă în limba română de A. Toader și B. Hacker, 1980, Editura Politică, București, pag. 100-101 și 377-378);

  2Esterhazy (cel care afirma ulterior la Londra în 1903 lui Marius Gabion, ziarist la Le Temps: „între spionaj și contraspionaj nu este o distanță mai mare decât grosimea unei foițe de țigară”) s-a născut în 1847. Acest Marie-Charles-Ferdinand Walsin-Esterhazy, fiu și nepot al unor generali francezi, legat prin străbunica lui de o familie celebră în istorie, al cărei descendent nelegitim era, va deveni curând un aristocrat declasat. După ce studiază la liceul Bonaparte cutreieră Germania și Austria. Timp de un an, este ofițer în armata pontificală; trece ca sublocotenent în Legiunea străină; face războiul din 1870-71 în armata din Loire și este avansat căpitan de infanterie. Din ianuarie 1877 până în septembrie 1880, este detașat ia Serviciul de informații. în 1887 „cintele” Walsin Esterhazy se căsătorește cu o fiică a marchizului Jacques dc Nettancourt. în iulie 1892 el este avansat maior în Regimentul 74 infanterie, (conform Maurice Baumont, op. cit. pag. 157-158);

  3Doamna Bastian, născută Marie Caudron, soția unui tâmplar (un vechi guard republican) din strada Saint Honore nr. 398, Paris. Ea se îngrijea de curățenia și încălzirea camerelor și birourilor ambasadei și a apartamentului atașatului militar von Siisskind, din strada Lille, nr. 103.

Simulând un profund devotament față de germani, ea fura cu dibăcie nu numai bucățele de hârtii, ci și scrisori din buzunarele hainelor, precum și documente militare. Strângea documentele rupte și aruncate la coș, le ducea cu regularitate cel puțin o dată pe săptămână portarului Rohmer, în strada Foburgul Saint-Honord nr. 3 sau 5, într-un plic, pe numele domnului Resch. Documentele de dimensiuni mari, suluri etc. le preda direct căpitanului Rollin, la serviciul de informații (începând din 1886). Atașatul militar al S.U.A. scrisese ambasadei Germaniei că: „în fața germanilor, doamna Bastian se prefăcea că nu știe să citească, ținea scrisorile pe dos…; dar ea citea foarte bine…și era amestecată în toate uneltirile criminale împotriva Ambasadei Germaniei”. La 29 august 1899, cu prilejul Consiliului de Război de la Rennes, Times pomenește de doamna Bastian și de activitățile ei legate de serviciile franceze de informații. Aceste relatări trezesc o foarte mare curiozitate, pe care Times caută s-o satisfacă la 1 septembrie, arătând că timp de mai bine de 20 de ani ea a fost femeie de serviciu la ambasadă și acum, retrasă într-un colțișor pierdut din Franța, se bucură de „roadele muncii sale cinstite”. Ea primea de la Secția de statistică 100 de franci pe lună, iar mai târziu, când soțul ei n-a mai putut munci, 250 de franci. Din când în când, mai căpăta și câte o primă excepțională. în registrele Secției de statistică, doamna Bastian figura sub numele de August, (conform Maurice Baumont, op. cit. pag. 20-22 și Annachiara e Pacifico Cristofanelli, „Grafologicamente. MANUALE DI PERIZIE GRAFICHE”, Casa editrice CE.DI.S S.r.l. Roma, 2004, pag. 55);

  4Maximilian von Schwartzkoppen (după cei doi autori italieni citați mai sus ar fi „Schwartzkopfen”) ocupă, între 10 decembrie 1891 și 15 noiembrie 1897, funcția de atașat militar al Germaniei la Paris. S-a născut la Postdam în 1850, intră la infanterie în 1868. Sublocotenent în 1869, el luptă la Forbach, la Gravelotte și, după asediul Metz-ului, ia parte la campania împotriva armatei din Răsărit. între 1873 și 1876 urmează cursurile la Kricgsakademie, unde a lucrat la secția pentru Franța a statului-major. In 1862, căpitan de stat-major, este trimis la ambasada din Paris în calitate de al doilea atașat militar și rămâne aici din 1882 până în 1885. între anii 1885-1888 este instructor militar al marelui duce de Hessen-Darinstadl. în 1888 este maior la statu l-major al unei divizii de infanterie. în 1891, după ce a comandat câteva luni un batalion al Regimentului 3 de gardă, este numit atașat militar la ambasada din Paris și, în exercițiul acestor funcțiuni, avansat în 1893 locotenent-colonel, în 1896 aghiotant imperial și regal, în 1897 colonel. Avea reputația unui om amabil, cult, acomodabil și era bine văzut de împărat: Wilhelm al II-lea voia să aibă la Paris un ofițer care se prezintă bine. Foarte monden, mai mult om de lume decât de cazarmă, Schwartzkoppen, celibatar convins (nu se va căsători decât la 52 de ani, la cinci ani după plecarea sa din Paris), își țesea intrigile într-un domeniu care nu trebuia neapărat să țină de biroul de informații, (conform Maurice Baumont, op. cit. pag. 65-66);

  5Alphonse Bertillon s-a născut la 23 aprilie 1853 într-o familie lyoneză (de numele acestui oraș avea să se lege și numele altor doi titani – Lacassagne și Locard), era fiul doctorului Louis Adolphe Bertillon, un ilustru statistician, vicepreședinte al Asociației de antropologie și nepotul lui Achille Guillard naturalist și matematician. A fondat Serviciul de identitate judiciară și de asemenea Serviciul antropometric a fost opera sa, activitate (măsurarea anumitor variabile ale corpului) care a dus la identificarea criminalilor. în schimb se opunea tehnicii dactiloscopiei, având o aversiune pentru amprente, pe care le numea „pete minuscule” („taches minuscules”) și care nu puteau servi, după opinia sa, niciodată, ca mijloc esențial la constituirea unui sistem de identificare valabil. Bertillon a refuzat cu cerbicie să adopte dactiloscopia. Când Sir Galton i-a propus să contribuie la studiul amprentelor, nu a găsit alt motiv ca să-l refuze pe ilustrul savant, decât acela că metoda este dificilă, pentru că…murdărește degetele! Și ca o ironie, presa a răspândit ideea că identificarea cu ajutorul amprentelor se datorează lui…Bertillon! Totuși Bertillon era la curent cu dactiloscopia: în 1893 s-a inițiat în secret asupra principiilor care-i stau la bază și el care avea geniu și care din nefericire cu nici un preț nu accepta ideile altora, a inventat toate elementele unei clasificări dactiloscopice. El considera ca o soluție combinarea celor două metode – antropometrică și dactiloscopică – soluție preferabilă ca siguranță și rapiditate în identificarea unui suspect. în 1894, contrar voinței sale, Bertillon este amestecat în afacerea Dreyfus. Este consultat în calitate de grafolog, domeniu care îi era complet străin. Comite o gravă eroare și raportul său contribuie la condamnarea unui nevinovat. Chiar după reabilitarea lui Dreyfus, Bertillon nu a vrut să-și recunoască greșeala. Bertillon a suferit toată viața de migrene. Poate că această suferință și-a pus amprenta și asupra caracterului său. Cert este că, prin anul 1913, migrenele și durerile de stomac și intestine se intensifică.

La toate acestea, se adaugă o stare de slăbiciune generalizată. Are senzație permanentă de frig; se învelește cu pleduri și încinge soba. Medicii îi diagnostichează o anemie pernicoasă avansată. Și starea sa psihică se înrăutățește, mai ales la aflarea faptului că pretutindeni metoda antropometrică este înlocuită cu cea dactiloscopică. Este cuprins de accese de furie și firea sa devine și mai insuportabilă pentru cei din jur. Se recurge la o ultimă încercare, riscantă pentru vremea aceea: i se face o transfuzie de sânge. Bertillon își recapătă vederea și puterile, reluîndu-și activitatea. Dar nu pentru mult timp: după două luni boala îi revine, iar repetarea transfuziilor nu mai are efecte de lungă durată. Aproape orb, își petrece zilele într-un fotoliu. O ultimă mângâiere: i se acordă Rozeta Legiunii de Onoare. Alphonse Bertillon moare la 13 februarie 1914. (conform Paul Ștefănescu, „în slujba vieții și a adevărului”, voi. 1, Editura Teora, 1998, București, pag. 87, 96, 157-159; Maurice Baumont, op. cit. pag. 97; Annachiara e Pacifico Cristofanelli, op. cit. pag. 56);

  6Maiorul Henry s-a născut în 1846 în Marna, dintr-o familie de cultivatori. Joseph Henry intră în armată la infanterie, în 1865; sergent-major în 1870, în timpul războiului franco-german devine sublocotenent, apoi locotenent. Căpitan în 1879, Henry ia parte la expediția din Tunisia precum și la cea din Tonkin; este rănit în sudul regiunii Oran. Din Oran pleacă în 1890 la Pâronne cu gradul de maior; aici se căsătorește cu fiica unui hangiu. în 1893 este detașat la Secția de statistică. Era un bun ofițer de trupă, provenit din rândurile trupei. Fiind de origine țărănească, antidreyfusarzii spuneau despre el că este „un plebeu energic”, iar dreyfusarzii un „țărănoi viclean”.

Arhivă