Ioan BEMBEA

Ioan BEMBEA s-a născut în 2 ian.
1935 în comuna Bucium Poieni, jud. Alba.
Face şcoala primară în satul natal apoi
gimnaziul şi şcoala pedagogică la Abrud,
absolvent cu diplomă promoţia 1953.
Învăţător doi ani la Scărişoara-Runc. După
terminarea stagiului militar de trei ani la
aviaţie-Craiova, învăţător apoi profesor în
comuna Luna (1958-1966). Absolvent al
Universităţii din Cluj, Facultatea de Limba
şi Literatura Română, secţia fără frecvenţă.
Din 1966 profesor şi director de şcoală în
Turda În 1992 i se cere, de către PUNR, să
candideze pentru funcţia de primar al
municipiului Turda. Câştigă detaşat
alegerile. Primar până în iunie 1996.
Perioadă dificilă cu inflaţie, dezorganizarea
industriei şi agriculturii, sistarea investiţiilor,
şomaj, greve, firme căpuşă pe lângă fiecare
fabrică până la falimentare, consilii de
administraţie cu membri incompetenţi,
oameni politici trimişi de la Bucureşti
(pentru cele 8 întreprinderi de interes
republican). Nu mai candidează pentru un
nou mandat, deşi era convins că va fi reales,
pentru a nu fi asociat cu prăbuşirea totală a
economiei turdene, cum se va şi întâmpla în
anii următori. În calitate de primar lasă
posterităţii un nou cartier de locuinţe cu
aproape 500 parcele locuri de casă.
Preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice
subfiliala Turda, autor al mai multor articole de specialitate şi de psiho-pedagogie. A
publicat volumele Preotul Ioan Opriş martir
al neamului, Patriotul Emil Dandea şi
vremurile în care a trăit, Glasul arhivelor,
Normalişti la Abrud-dascăli pe Ape (2 vol.
coautor cu R. Hădărean) Şcoala „Avram
Iancu” Turda – monografie (coautor cu I.
Groza şi D. Nistea) Este căsătorit, soţia,
Silvia, profesoară de limba franceză, s-au
cunoscut la Şcoala din Luna. Au două fiice
şi patru nepoţi, locuiesc în Turda.
ROMPRES l-a inclus pentru anii 1993 şi
1994 în Personalităţile României
contemporane. Este prezent şi în Dicţionar
de personalităţi turdene.
Învăţământul din Ţara Moţilor
– Câteva aspecte –
Timp de 11 ani, între 1934-1944,
învăţătorii din judeţul Turda-Arieş au editat,
cu destulă regularitate, revista „Ogorul
şcoalei”.1 Iniţial şi-au propus să o scoată
lunar dar, din motive financiare (se
autofinanţa), apărea trimestrial, uneori la
două luni şi era editată în Turda la Casa
Învăţătorului, clădire realizată prin
contribuţia dascălilor de pe întregul cuprins
al judeţului ce se întindea până la izvoarele
Arieşului din comunele Avram Iancu şi
Arieşeni. În paginile acestei reviste este
oglindită sub cele mai felurite aspecte viaţa
şcolii şi a dascălilor ce au trudit pe acest
„ogor pietros” al şcolii din Ţara Moţilor în
perioada interbelică.
După 1918 învăţământul românesc
în fostul judeţ Turda-Arieş a cunoscut
deosebiri majore de la o localitate la alta.
Dacă în comunele bogate, cu pământ roditor,
existau şcoli cu mai multe săli de clasă şi cu
posturi de învăţători după numărul de copii
recenzaţi, localităţi în care învăţământul era
faptic obligatoriu (s.n.) şi nu existau
analfabeţi, în schimb în alte localităţi, aşa
cum rezultă din revista „Ogorul şcoalei”,
apar situaţii aproape incredibile într-o
Românie aşa-zis modernă.
1 Întreaga colecţie a revistei „Ogorul şcoalei” se
găseşte la Fondul de documentare al Bibliotecii
Municipale „Teodor Mureşanu” din Turda.
Inspectorul şcolar de la judeţul
Turda-Arieş, Nicolae Nistor, afirma în
revista „Ogorul şcoalei” nr.10 din iunie
1944 că: „din lipsa localurilor de şcoală
rămân extrem de mulţi analfabeţi. Iată
câteva cifre concludente:” şi urmează tabelul
statistic.
Sigur, am extras situaţiile cele mai
alarmante, mai dramatice, ca să se vadă până
la ce limite s-a putut ajunge; la Gârda şi
Scărişoara 85 % din copii rămâneau în afara
şcolii! Nici vorbă de şcoli prin cătune unde
se găseau puzderie de copii. În toate
localităţile rămâneau mulţi copii
neşcolarizaţi.
Nici în Turda, oraş reşedinţă de
judeţ, situaţia învăţământului nu era cu mult
mai bună. Iată ce scria inspectorul şcolar
Vasile Iluţiu în 1938 cu ocazia unui bilanţ al
învăţământului românesc după 20 de ani de
la Unire: „Judeţul nostru nu ocupă un loc de
frunte în ceea ce priveşte numărul ştiutorilor
de carte. Cauza nu este numai situaţia
şcolară din munţi; însuşi oraşul nostru stă
cât se poate de rău în această privinţă…La
Turda sunt recenzaţi peste 3.000 de copii
obligaţi să urmeze şcoala. Din lipsa de
localuri frecventează abia 1.400 şi desigur
foarte mulţi copii au rămas nerecenzaţi.” (
„Ogorul şcoalei” nr. 6, Turda, 1938, pag.
170-171). În acelaşi articol autorul mai arată
că în cei 20 de ani de la Unire, într-un oraş
industrial ca Turda nu s-a putut construi nici
un local de şcoală şi că „Turda suportă
ruşinea analfabetismului cu peste 1.500 de
copii anual cari nu se pot bucura de lumina
cărţii din lipsă de „prevederi bugetare”.
O altă situaţie statistică la nivelul
judeţului Turda-Cluj (noua denumire a judeţului după Dictatul de la Viena),
incluzând atât satele cât şi oraşele, este la fel
de concludentă; pentru anul şcolar 1942-
1943 din cei 42.182 copii de vârstă şcolară
recenzaţi frecventau şcoala doar 25.666
reprezentând mai puţin de 61 %.
Din nr.1/1934 al revistei aflăm că în
26-27 august 1934 la Turda a avut loc
Adunarea Generală şi Congresul
Învăţătorilor din Ardeal, Crişana şi
Maramureş. Iată ce spunea inspectorul
şcolar şi redactorul revistei, prof. Gabriel
Brumă: Congresele noastre din cei 5 ani din
urmă sunt caracterizate printr-o aprigă luptă
contra celor ce urmăreau pur şi simplu
desfiinţarea învăţământului. Glasuri de
indignare, proteste şi disperare – iată ce erau
congresele noastre. Salariu neplătit cu lunile,
tentative de a trece şcoalele pe seama
comunelor, 7.000 de învăţători tineri dornici
de muncă şi aşteptaţi de milioane de copii
analfabeţi, fără posturi, curbe de sacrificiu,
drepturi răpite – erau necazurile noastre
care au mobilizat toate forţele dăscăleşti
într-o acţiune comună – care la un moment
dat s-a dovedit fatală unor guvernări de
pomină.

Politicienii vremii justificau cu
cinism această situaţie prin „lipsa
prevederilor bugetare” ca şi cum nu ei ar
întocmi şi aproba cheltuirea bugetului!
Situaţia dezastruoasă a
învăţământului din Ţara Moţilor era
cunoscută în Parlamentul şi Guvernul
României prin glasul hotărât al
parlamentarilor de aici. Iată ce spunea
senatorul din Abrud-Sat Ioan Rusu
Abrudeanu într-o interpelare în Parlamentul
României, în 11 februarie 1932:
„O stare tristă este şi cea a
învăţătorilor din aceşti munţi. Nici ei nu şiau primit salariul de 6 luni de zile aşa că
mulţi din ei n-au nici cu ce să-şi ducă traiul
de toate zilele. Într-o comună s-a întâmplat
următorul fapt dureros: învăţătorul local,
care era din Vechiul Regat, văzând că nu
mai are cu ce trăi, s-a hotărât să plece acasă
la părinţi, unde zicea el, tot va găsi o bucată
de mămăligă. Aflând locuitorii de intenţia
învăţătorului lor, care era un om al datoriei
şi foarte bun învăţător, s-au dus la dânsul şi
l-au rugat să ni-i părăsească, oferindu-se ei
ca în fiecare zi să-i dea masa, pe rând”.2
Despre situaţia extrem de gravă a
învăţământului din Munţii Apuseni, despre
lipsa şcolilor şi de numărul mare al
neştiutorilor de carte a vorbit în mai multe
rânduri şi deputatul, originar din Bucium, dr.
Emil Dandea, primul primar român al
oraşului Târgu-Mureş de după Unire. El, în
calitate de „Delegat ministerial pentru
Munţii Apuseni” a întocmit un amplu
document intitulat „Chestiunea Moţilor” pe
care îl prezintă Guvernului dar îl şi publică
pentru a intra în atenţia opiniei publice
româneşti.
Politicienii vremii, factorii de
decizie, făceau promisiuni solemne mai ales
în campaniile electorale dar, ulterior, se
dovedea că aveau cu totul alte interese.
Cine era să-şi îndrepte privirea spre
cei de jos? La Congresul al XV-lea al P.S.D.
din 1933 se formulează aprecierea că „în
ţara noastră toate partidele burgheze sunt în
fond reacţionare şi întrebuinţează parole
democratice doar pentru înşelarea
maselor”.3
În cuvântarea la Congresul
General al Învăţătorilor ţinut la Constanţa în
4–5 sept. 1938 ministrul Armand Călinescu
recunoaşte că învăţătorii depind în prea mare
măsură de politicieni: „Din nefericire
normalistul nu putea lua post dacă nu avea
proptele; învăţătorul nu putea fi transferat
dacă nu figura pe lista unui club al
revizorului şi inspecţia specială [de grad] nu
venea, dacă nu era delegat la secţia de
votare.” (Rev. O.Ş. nr. 1-2, sept. – oct. 1938,
pag. 31).
La recensământul din 1930
populaţia României era alcătuită din 80 %
săteni şi 20 % urbani şi numai 4,8 % din
2 Arhivele Statului, Bucureşti, fond Preşedinţia
Consiliului de Miniştri, apud Traian Rus, Noi
date privind situaţia moţilor în perioada
interbelică, în Apulum, arheologie – istorie –
etnografie, XVIII, Alba Iulia, MCMLXXX, pag.
546.
3 „Lumea nouă” din 14 martie 1933, apud
Nicolae Jurca, Social democraţia în România
1918-1944, Editura Herman, Sibiu 1993, pag.
133. copiii din mediul rural erau înscrişi în
învăţământul secundar pe care mulţi îl
abandonau înainte de absolvire din cauza
taxelor şcolare apăsătoare. Nu era folosit
decât într-o foarte mică măsură potenţialul
de inteligenţă a copiilor de la sate.
Amintiri din alte vremuri. Până prin
1945 şcolarii din clasa I scriau numai pe
tăbliţă cu stil. Pe o parte erau trasate linii, pe
cealaltă pătrăţele.
Dascălii au întreţinut în rândul
populaţiei spiritul naţional şi cultul pentru
eroi. Este semnificativ în acest sens articolul
O realizare învăţătorească semnat de G.
Brumă în care se arată că dascălii din jurul
Albacului, după străduinţi de mai mulţi ani,
au adunat suma de 25.000 lei cu ajutorul
căreia au ridicat în satul Fericet un
monument închinat eroului Horea. La
inaugurarea din 21 mai 1937 au participat
3.000 de moţi, 16 preoţi din împrejurimi şi
multe autorităţi. Iniţiatorul şi principalul
realizator a fost învăţătorul Nicodim Costea
din Albac. (O.Ş., nr.9-10, 1937, p. 241).
Tot pe această idee de varietate a
subiectelor abordate de revistă, emoţionante
sunt ştirile sosite de pe front cu listele
nominale şi cu portrete a zeci de învăţători
„căzuţi eroic la datorie pentru Rege şi Ţară”
la Odesa sau pe câmpiile îndepărtate ale
Rusiei. Mai multe pagini sunt dedicate lui
Iustin Coroiu, fiul distinsului învăţător,
dirijor de cor din Bistra, căzut la Sevastopol
în 24 iunie 1942. După moarte erau avansaţi
în grad şi li se acordau decoraţii… „post
mortem”. Într-o Dare de seamă la
deschiderea expoziţiei regionale de lucrări
practice şi pomicole ce a avut loc în 14 iunie
1943 la Alba Iulia în prezenţa Ministrului
Instrucţiunii Publice se afirma că din acea
„regiune” (2-3 judeţe ?) sunt mobilizaţi pe
front 1.600 de învăţători bărbaţi. Cu
siguranţă, puţini s-au mai întors acasă şi la
şcolile unde îi aşteptat copiii…
Un alt neajuns al învăţământului
din acea vreme, semnalat de revistă, consta
în slaba pregătire a elevilor din şcolile
normale sau a lipsei de concordanţă între
nivelul de pregătire a învăţătorilor şi
cerinţele exagerat de mari ale programelor
pentru examenul de definitivat. Astfel la
examenul din 1938 la comisia de la centrul
Cluj din cei 249 candidaţi, la teza scrisă
(eliminatorie) au reuşit doar 118 (47%).
Numărul celor reuşiţi la toate probele a fost
de numai 84, adică 33%. Din judeţul Turda,
care s-au prezentat la comisia de la Cluj, din
54 candidaţi au reuşit doar 9, reprezentând
16%. Învăţătorii cu diplomă care nu reuşeau
să-şi ia definitivatul erau îndepărtaţi din
învăţământ în ciuda faptului că multe şcoli
erau închise din lipsa învăţătorilor iar la
altele erau încadraţi, prin susţinere politică,
persoane total necalificate. Raţiunea acestei
politici consta în… „economii la buget”. Nu
e greu de imaginat prin ce traume şi umilinţe
au trecut bieţii învăţători în acei ani.
O situaţie asemănătoare, aceea de a
bara ascensiunea tinerilor spre trepte mai
înalte de cultură şi implicit de statut social,
se manifesta cu ocazia examenului de
bacalaureat şi a celui de „capacitate” sau
licenţă, după terminarea unei facultăţi, unde
promovarea era extrem de redusă. O
mărturie în acest sens ne-a lăsat profesorul
turdean Nicolae Hristea în lucrarea sa
„Aspecte din viaţa şi activitatea unui dascăl
ardelean” tipărită în 1998 prin Editura
Tiposoft SRL Turda. Fiind absolvent al
Universităţii din Cernăuţi, promoţia 1932,
relatează următoarele: „[ În 1935] m-am
prezentat la examenul de capacitate care se
ţinea din trei în trei ani. ( s.n.) Examenul s-a
ţinut la Bucureşti şi a reprezentat o foarte
severă verificare la toate materiile de
învăţământ. Ne-am prezentat pentru acest
examen la Ştiinţele Naturale 138 de
candidaţi şi am reuşit 28. A fost cel mai greu
examen din viaţa mea, a durat cinci-şase
săptămâni cu numeroase probe orale, scrise
şi practice.”(pag. 31-32) Au promovat
examenul puţin peste 20% din candidaţi, adică unu din cinci. Era în vigoare şi se
aplica draconic, ca exigenţă faţă de elevi,
Legea Învăţământului din 1924, dar aceeaşi
Lege a Învăţământului mai prevedea pentru
toţi copii obligativitatea şi gratuitatea
învăţământului de şapte clase. Vorbe de
politicieni, nu fapte. La acest capitol era
corigent însuşi Statul Român. Nu s-au creat
condiţiile materiale şi nici resursele umane
necesare pentru aplicarea legii.
Şcoli comunale cu numai una sau
două săli de clasă pentru sute de copii
răspândiţi prin multe sate, o groază de adulţi
analfabeţi, lipsa de învăţători, erau probleme
majore ce îşi aşteptau rezolvarea prin
Reforma Învăţământului din 1948.
Pentru Ţara Moţilor, pentru Ţara
Zarandului cât şi pentru un spaţiu geografic
mult mai larg, Şcoala Pedagogică din Abrud
prin numeroasele promoţii de fete şi băieţi,
învăţători plini de entuziasm, eroi anonimi, a
contribuit într-un mod hotărâtor la ridicarea
culturală a zonei. Tineri absolvenţi,
adolescenţi încă în uniformă de elevi, au fost
repartizaţi la şcoli nou înfiinţate,
improvizate în case modeste, şcoli de care
nimeni nu auzise vreodată, ca să ajungă la
copiii ce îi aşteptau în cele mai ascunse
cătune dintre stâncile şi pădurile Apusenilor.
În scurtă vreme nici un copil nu a mai rămas
în afara şcolii iar seara sălile de clasă erau
pline de adulţii ce învăţau şi ei să scrie, să
citească şi să socotească.
Noi, dascălii de atunci, în
entuziasmul nostru, eram convinşi că
lichidarea analfabetismului este şi va fi un
fenomen ireversibil…
Revenind la revista „Ogorul şcoalei”
abonamentele se făceau pe un întreg an iar
numele cadrelor didactice abonate erau
publicate într-un număr al revistei . Era un
prilej de a se cunoaşte între ei, măcar după
nume, dascălii din întregul judeţ. Iată
numele celor abonaţi, cuprinşi în revista din
iunie 1940. Poate că mulţi dintre cititori vor
da de numele foştilor lor învăţători sau,
oricum merită şi ei să le menţionăm
existenţa, fiindcă au trudit din greu pe
„ogorul şcoalei”.
„Circumscripţia Câmpeni:
Nicolae Petrea, Ana Todea, Maria Trentea,
Remus Todea, Maria Baciu, Nicodim
Costea, Samson Gaiţă, Elana Ilucă, Traian
Nicola, Balan Gavril, Valeria Banu, Ioan
Popa, Petruţa Căpruciu, Ioan Iancu, Vasile
Mateş, Valeria Oprea, Gheorghe Radu, Ioan
Gavra, Mihail Nistor, Emilia Todea, Gh.
Sevestreanu, Vasile Porumbel, Iuliu Coroiu,
Silvia Gligor, Maria Selagea, Alex. Goia,
Ioan Hudriciu, Octavia Bologh, Vasile
Barstan, Teodor Căprioară, Maria Teoc,
Maria Mihon, Nic. Oneţiu, Maria Palade,
Ioan Palade, Ioan Marcu, Gheorghe Dima,
Vasile Buzan, Elena Butur, D-tru Trifa,
Gabriela Tomozei, Ioan Andor, Vasile
Chiriţă, Corbea Pop, Marta Scrob, Letiţia
Sabău, Gavrilă Nicolae, Ioan Grama, Goidea
Gheorghina, Victor Albu, Paul Diţescu,
Silviu Vulcu, Ilie Giurgiu, Agripina Resiga,
Rovin Corcheş, Ioan Coman, Maria Jeflea,
Ana Boncuţiu, Ana Miron. – Total 3540 lei.
Circ. Baia de Arieş: C-tin Goia,
Amalia Timbuş, Mircea Giurgiu, Gavril
Câmpeanu, Gheorghe Ţaica, Ioan Praţa, Ana
Istrate, Marin Ghergu, Aurelia Bedelean,
Filip Martoma, Vasile Popa, Vasile Băţagă,
Pamfil Albu, Pamfil Turcu, Vasile Oprea,
Ana Burz, Teodor Selu, Sabin Bocşa, Alex.
Popa, Alex. Câmpeanu, Dumitru Rotar, Iosif
Boncea, Maria Ioaniciu, Alex. Rujdea, Ioan
Roşa, Nicolae Dicu, Iulian Herlea, Ilarie
Mâţu, Gheorghe Drugă, Teodor Andreica,
Vasile Catană, Vasilt Tătar, Mircea Teodor,
Ludovic Todea, Ovtavian Tăuţan, Ilarie
Marcu, Alexe Gheran, Teodor Vârtan. –
Total 2280 lei.
Circ. Turda urban: Teodor Oţel,
Aurel Oltean, Vasile Roşca, Silvia Sabău, Pavel Cismaşiu, Gavril Coroiu, Gabriel
Brumă, Gabriela Cacoveanu, Nicolae Iacob,
Ioan Cenan, Victor Deac, Valeria Dumitriu,
Roza Koloszvary, Maria Baciu, Maria
Pintea, Samoil Şereşter, Iuliu Bologa, Ioan
Varga, Ştefan Gligor, Maria Dumitreanu,
Carol Molnar, Gregoriu Dordai, Valeria
Oniga, Elvira Foica, Virgil Rancea, Titu
Gomboşiu, Laurenţiu Ardelean, Ioan
Păcurar, Rezso Izsak, Traian Florea, Ilie
Lupaşcu, Augustin Ionescu, Silvia Iepure,
Ioan Chişiu, Ioan Cramba, Victoria
Mureşan, Valeria Pop, Hort. Avramescu,
Ersilia Pascu, Letiţia Meran, Ana Nicoară,
Elena Gherman, Alexandru Pop, Aurora
Comes, Victor Şandru. Total 2760 lei.”
Circ. Câmpia Turzii: Nicolae
Mănescu, Maria Neamţu, Ioan Perde, Otilia
Giurgiu, Rozalia Szalay, Victoria Popa,
Constantin Pantelimon, Virginia Tătar,
Eugenia Ciungan, Alexandru Suciu,
Paraschiva David, Teodor Vasile, Pavel
Grigoeârescu, Gizela Rozanday, Maria
Boancă, Maria Hagău, Şandru I. Eugenia,
Ioan Geambaşu, Iosif Valentini, Sofia Micu,
Liviu Raita, Petre Rusu, Maria Ioaneti,
Eremie Hişu, Constantin Barta, Constantin
Reteşan, Maria Faur, Cocan Coriolan,
Emilia Deac, Ana Todor, Aurelia Lupşa,
Ioan Bocşa, Gheorghe Basarab, Samiolă
Gabor, Margareta Iancu, Ferdinand Martini,
Ilie Labă, Emil Deac, Leonte Canja, Ileana
Varga, Nicolae oltean, Vasile Coroiu, Ana
Dumitrescu, Viorica Câmpeanu, Maria
Vârtan. – Total 2700 lei.
Am extras numele abonaţilor
doar din patru „circumscripţii”
(pedagogice), cele mai apropiate şi mai
mari. Iată şi numele celorlalte centre
pedagogice din judeţul Turda – Cluj, (din
mai 1943): Iara, Mihai Viteazul, Călăţele,
Sărmaş, Suatu, Feleac, Săvădisla, Dileul
Vechi, Căpuş, Luduş, Unirea, Turda rural,
Inspectoratul şcolar.
Ioan Bembea Turda, 14 ian. 2014