PREOTUL IOAN OPRIȘ EROU ȘI MARTIR AL NEAMULUI

Suntem în anul centenarului Marii Uniri, de aceea se cuvine să aruncăm o privire în urmă spre cei care, cu mari sacrificii, chiar și cu prețul vieții, au schimbat cursul istoriei și, după secole de asuprire națională, au reușit să realizeze năzuința de veacuri a românilor din Transilvania, unirea cu Patria Mamă, cu frații de peste munți. Această mare schimbare nu a venit de la sine ci printr-o voință ferma a întregii populații românești din acest spațiu geografic îmbrățișat de Carpați. „Punem umăr doi cu doi / Și-a mai fi și cum vrem noi”, că „unirea face puterea”, după cum a lăsat consemnat în Caietele sale de însemnări preotul Ioan Opriș.

În perioada premergătoare Adunării de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, în condițiile dezmembrării Imperiului Austro-Ungar ca rezultat al Primului Război Mondial, românii, cu de la sine putere și prin propria lor voință, și-au ales consilii locale, au format gărzi naționale locale (înarmate) și au preluat administrația comunelor și a satelor alungându-i pe funcționarii maghiari. Ca întotdeauna fenomenul revoluționar a pornit din Munții Apuseni, din Țara Moților, din Albacul lui Horea, din Vidra lui Avram Iancu, din Câmpenii tribunului Corcheș, din Certege al lui ZosimChirtop, din Abrudul avocatului Laurențiu Pop, din Buciumul lui Emil Dandea, din Lupșa sau Sălciua. Aici condițiile erau mai favorabile, populația fiind aproape în totalitate românească, dar de la ei au prins curaj și țăranii români din satele mai bogate cu pământ roditor, cu mulți bogătași unguri unde și relațiile sociale au cunoscut forme de asuprire socială și națională dintre cele mai dure. În astfel de momente cruciale apar și personalități ce intră în istorie, fiindcă se identifică cu aspirațiile celor mulți, își asumă mariresponsabilități și riscuri de dragul înfăptuirii unor idealuri.

Pe parcursul veacurilor, aici în Transilvania, purtătorii de steag românesc pentru unitate de credință, limbă neam și țară au fost preoții dar și dascălii, prin puținele sate pe unde existau școli românești.

În toamna anului 1918 nici Cristișul, mica localitate de lângă Turda, nu a rămas în afara acelor frământări și evenimente. Ca și în satele din jur; Luna, Grind (Luncani), Agârbiciu (Viișoara), Hărastăș (Călărași) și aicițăranii ajunși aproape de limita foametei, alungând paza, au intrat cu forța în conacul moșierului evreu maghiarizat Simion Mendel și au luat cereale din hambarele pline ale acestuia. Pentru apărarea averii moșierului, au intervenit cu brutalitate jandarmii. Țăranii au strigat: „Dacă trageți foc, noi punem foc.”

Preot în Cristiș era Ioan Opriș, născut în 1878 în satul Dumbrava comuna Căpuș, o localitate pe la jumătatea drumului între Cluj și Huedin. După școala primară făcută în sat a urmat gimnaziul maghiar la Huedin apoi studiile teologice la Seminarul Andrean din Sibiu (1895-1898). Aici a avut profesori pe cei mai de seamă oameni ai vremii, atât ca pregătire intelectuală, cu doctorate luate la Viena, Berlin sau Budapesta cât și prin implicarea lor în lupta românilor pentru drepturi și libertăți. Mulți dintre dascălii săi făcuseră ani grei de temniță la Seghedin sau la Vaț pentru implicarea lor în mișcarea memorandistă din 1892, de aceea studenții teologi își vedeau profesorii de la catedră ca pe niște adevărași eroi. „Seghedine, Seghedine, / Pline-s temnițele-n tine / Pline-n tine și în Vaț / De Români nevinovați.”

Ieșiți din școlile Sibiului sau ale Blajului cu puternice simțăminte patriotice tinerii preoți români, ortodocși sau greco-catolici, cu toții erau hotărâți să întrețină spiritul și ființa noastră națională prin toate mijloacele. Sub îndrumarea Astrei promovau la serbările populare, sau la alte activități culturale, cântecele, dansurile, costumele și obiceiurile tradiționale românești. O mare grijă se acorda păstrării și cultivării limbii române. În acest scop pe lângă cele mai multe biserici funcționau școli confesionale unde copiii, chiar și în lipsa totală a manualelor școlare, învățau să citească și să scrie românește, urmând astfel îndemnul lui Gh. Barițiu ce spunea că „naționalitatea și limba sunt mai importante decât libertatea, căci libertatea pierdută se poate recâștiga, dar limba și naționalitatea niciodată.”

Așa cum arătam mai sus, într-un mare număr de localități din jurul Turzii și din tot Ardealul, au avut loc un fel de răscoale țărănești locale soldate cu alungarea grofilor și a nemeșilor după care a urmat devastarea averilor acestora, ținta principală fiind cerealele care să asigure hrana zilnică a familiilor nevoiașe. Jandarmii unguri, câți mai erau, că în cei patru ani de război se împuținaseră forțele represive ale statului, deci jandarmii se dedau la tot felul de atrocități, se comit represiuni criminaleîn toată Transilvania. Și armata maghiară recurge la execuții împotriva unor români pentru lipsa de loialitate față de statul maghiar. Contele Tisza Istvan, simțind că ungurii pierd puterea, încă din septembrie amenințase celelalte naționalități: „Înainte ca noi să ne prăbușim, vom găsi suficiente forțe, pentru a vă distruge.”

În aceste condiții, pentru a opri omorurile comise de maghiari, din ură și disperare, avocatul dr. Amos Frâncu (1866-1933) Președintele al organizației militare din Ardeal, lansează la Cluj în 28 octombrie 1918 o fulminantă chemare sub arme a populației românești din Apuseni. Reproducem în întregime acel manifest, fiindcă a avut un rol hotărâtor în evoluția evenimentelor ulterioare; ungurii nu au cutezat să se opună organizării și desfășurării Adunării de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

MOȚILOR, FRAȚILOR,

Împăratul și-a dezlegat supușii de jurămintele silnice. Nu mai este împărat! Robia străină trage de moarte! Ceasul izbăvirei a sunat! Noi românii stăpâni suntem pe soarta noastră! Ne vom croi soarta cu armele în mână.

LA ARME !

La arme pentru unirea tuturor românilor. În ’48 Moții strigat-au la Blaj: Noi vrem unirea cu țara. Unirea aduce în dar: Pământ și Libertate! De la voi viteji de pe Arieș, Someș și Criș așteaptă obștea să încingeți întâi armele. Tot ce ne-au răpit regii Ungariei și stăpânii străini ai Ardealului; pășuni, păduri și băișaguri, ni le va da România și Regele ei nebiruit! Ne vor da cu amândouă mâinile tot ce au cerut Horea și Iancu.

Noi ofițerii și soldații români din Ardeal i-am jurat credință Regelui României! De la voi, Moților, fraților, așteptăm să ne urmați cei dintâi. LA ARME! Fără arme nu-i drept, nici pace, nici țară! Uniți cu frații de pretutindeni, România să fie una și nedespărțită ca Sfânta Treime! Am luat eu, Dr. Amos Frâncu, nepot de tribun, vechi apărător al Moților comanda! Din încredințarea ofițerilor și soldaților eu poruncesc ca tribunii de altădată. Pentru tot ce poruncesc și făgăduiesc stau bun cu capul și cinstea! Fraților! Adunați-vă la Abrud, Câmpeni, Zlatna, Gilău, Huedin,, Brad, Hălmagiu. Acolo lăsați gărzi de pază și porniți la Cluj și Bălgrad, cum vă vine mai aproape! Desfaceți steagul românesc! Țineți rânduiala ostășească.

Grijiți pădurile și băișagurile ca ochii din cap! Ale voastre vor fi prin legea românească! Păziți viața, avutul și pacea tuturor!… LA ARME ! Se ridică din morminte Horea la Bălgrad, Iancu la Țebea, Axente la Blaj.
Vă chem, în numele lu Cristos, LA ARME!

Dr. Amoa Frâncu

(după Traian Mager, Aspecte din Munții Apuseni, Ținutul Hațegului, monografie vol. 3 […]Schițe biografice, Amos Frâncu, Arad, 1937.)

Tipărit în multe-multe exemplare, acest manifest a fost răspândit prin aproape toate localitățile din Apuseni cu mențiunea să aștepte semnalul, dacă va fi nevoie! Și nu a fost nevoie fiindcă maghiarii, în fața unei astfel de alternative, s-au mai muiat în aroganța și agresivitatea lor.
Această Chemare la arme a ajuns și la preotul ortodox Ioan Opriș din Cristiș care a citit-o sătenilor.

După conflictul de la ferma lui Simion Mendel din Cristiș, jandarmii maghiari urmau să facă arestări.

Preotul a intervenit în rezolvarea problemei. Pentru a-i proteja pe săteni de arestări și represalii și fiindcă nu se știa cum vor evolua lucrurile, i-a îndemnat pe enoriași să ducă înapoi cerealele luate de la fermă. Aceștia l-au ascultat, i-au urmat sfatul și au dus înapoi o parte din cereale, câte puțin, cât mai aveau, dar administratorul se arăta mulțumit, fiind bucuros că țăranii sunt potoliți și nu mai există riscul unei eventuale devastări sau incendieri. Amos Frâncu poruncise: „Păziți viața, avutul și pacea tuturor!”

Era în pregătire alegerea delegaților pentru Adunarea de la Alba Iulia. În 8 noiembrie 1918 preotul împreună cu sătenii, în curtea bisericii din Cristiș, au întâmpinat cu entuziasm o delegație de fruntași români formată din dr. Augustin Rațiu, nepot al memorandistului dr. Ioan Rațiu, și medicul dr. Sever Mureșan. Au venit cu o trăsură și pentru întâia oară fluturau un drapel românesc. După plecare acestora în aplauzele obștei, dinspre comuna vecină Poiana sosește, cu o căruță, un grup de jandarmi unguri. Aceștia văd mulțimea adunată și pe preotul din ușa bisericii în fruntea lor. Un jandarm cu glasul clocotind de ură răcnește în limba maghiară, pe care toți o înțelegeau: „Nu mai lătra, popă spurcat!” apoi în furia lui oarbă își îndreaptă pușca spre preot și trage. Preotul cade, în consternarea mulțimii!

Tragismul și ticăloșia crimei sporesc prin faptul cărămâneau în urmă o soție disperată, văduvă fără nicio avere, cu șapte copii minori dintre care cel mai mic, Remus, de numai câteva luni. Prin intermediul presei românești vestea despre omorul din Cristiș se răspândește în toată Transilvania. Ziarul Telegraful român ce apărea la Sibiu lansează chemarea de ajutorare „a văduvei și a celor șapte orfani ai preotului Ioan Opriș din Cristiș ucis de jandarmii unguri” și, în mai multe numere, publică lista donatorilor ce începe cu însuși arhiepiscopul dr. Eusebiu Roșca cu 100 coroane, donație spre cinstirea fostului său student.

Dar „orice minune ține trei zile.” Timpul trece, ajutoare nu mai sosesc iar noul stat România Mare refuză să acorde o pensie familiei, ca văduvă și orfani de război, pe motiv că omorul s-a petrecut înainte de 1 decembrie 1918 când Cristișul încă nu aparținea statului român, în ciuda faptului că preotul, conform actelor depuse la dosar, făcuse parte din Sfatul Național Român din Turda și că jurase în 29 Octombrie 1918, stil nou, credință Regelui României și cauzei Unirea Ardealului cu Patria chiar în fața lui Amos Frâncu, numindu-l eu personal pe numitul preot, cunoscut și vechi luptător național, comandant al gărzii naționale și al poporului înarmat din Cristiș și jur după cum certifică Președintele Senatului Național Român din Ardeal și Tribun militar în 1918 același Amos Frâncu.

În 1924, prin Decret Regal, preotul Ioan Opriș primește titlul de Erou Național iar în semn de omagiu comuna Cristiș va purta denumirea Oprișani, numele actualului cartier al municipiului Turda. Frumos și înălțător, numai că onorurile nu țin și de foame.

Anila rând a urmat calvarul unei familii numeroase lipsită de venituri. Preoteasa văduvă Silvia Opriș a luat viața în piept și, precum o leoaică, și-a protejat copiii, i-a ținut la școli și apoi la facultate. Copiii, ajunși la mila publică, au mai primit câte o bursă din partea bisericii ortodoxe sau a unor societăți caritabile, au mai crescut și pe la rude.

Din când în când ziarele vremii mai aduceau în atenția publicului acest revoltător caz de nedreptate. După 17 ani, în 1935, pe văduva preoteasă din Oprișani o caută un avocat grec, Cutzarida, venit tocmai din București. Aflase din ziare de cazul ei. Se oferă să-i obțină pensia prin proces, fără niciun onorariu anticipat, dar cu condiția să-i dea lui 50 %, adică jumătate din drepturile retroactive pe care va reuși să le obțină. Sigur, oferta se acceptă și după numai câteva luni câștigă procesul, doamna preoteasă devine pensionară pentru tot restul vieții cu drepturile retroactive pe mai mulți ani, nu pentru întreaga perioadă, dar oricum a luat și avocatul o sumă „frumușică” iar acesta, parcă jenat, a declarat că „banul face legea” de unde rezultă că nedreptățile și corupția de azi nu sunt o invenție de după 1989…

Nu da, Doamne, omului cât poate răbda, cât poate duce! După ce toți cei șapte copii au ajuns la o stare bună, două fete, Cornelia și Sidonia devenite preotese, Veturia profesoară, Aurel avocat, Valentin și Remus ingineri cu servicii importante iar Marian tehnician cu înaltă calificare, altă grea lovitură pentru familie și pentru sărmana Mamă.

Remus, cel mai mic dintre copii, scăpat cu viață din război, inginer silvic, se căsătorește cu o colegă de facultate și sunt repartizați amândoi la Ocolul Silvic din Câmpul Cetății, unde li se naște o fetiță, chiar în 6 decembrie, de Sf. Nicolae, 1945, și o botează Niculina. Erau fericiți dar se găseau într-o localitate cu populație maghiară în apropiere de Sovata. Acolo nu aveau ce căuta românii, deși eram în 1946! În 6 aprilie, acasă, seara cu lampa aprinsă, este asasinat prin geam de la mică distanță cu o armă de vânătoare, i se zdrobește craniul, în prezența soției și a copilului. Avea doar 28 de ani… La anchetă, din tot satul nimeni nu a auzit împușcătura și nu știa nimeni nimic. Nu s-a găsit vinovatul. Purificare etnică… cu arma!

Remus a fost adus și înmormântat în Oprișani lângă tatăl său, eroul martir de la 1918. Păstrăm încă, în familie, necrologul lui Remus unde pe pagina îngălbenită de vreme scrie întocmai ca pe crucea tatălui său împușcat mișelește. Preoteasa văduvă Silvia Opriș (1883-1968) peste ani, își descărca din când în când sufletul cu episoade din lungul șir de suferințe prin care i-a fost dat să treacă.

Peste ani a rămas vie în conștiința localnicilor figura luminoasă a acestui preot martir și ca semn de prețuire în 2004 Consiliul local Turda prin Primarul Tudor Ștefănie i-a acordat titlul de CETĂȚEAN DE ONOARE – post mortem – al municipiului Turda iar urmașilor nepoți Petru Avram, Silvia Bembea, Silvia Tomșa și Ioana Zăhan câte o Diplomă de Onoare. Prin grija preoților Dumitru Pop și Alexandru Sima

în curtea bisericii i s-a ridicat un bust unde, ca omagiu, se depun coroane în momentele de sărbătoare. O școală de mare prestigiu, fosta Școală Generală nr. 8, la propunerea doamnei director Marcela Vesa poartă numele Ioan Opriș. Îi duce numele și o stradă din apropierea bisericii. Ca deținător al documentelor (prin soție, prof. Silvia Bembea, nepoată de bunic) rămase de la preotul erou și martir, pentru a-i cinsti memoria, nu spre ură împotriva cuiva, ci spre luare-aminte, în 2009 am publicat monografia Preotul IOAN OPRIȘ martir al neamului,volumapărut prin Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, iar acum, în 2018, de Centenarul Unirii, este în elaborare o nouă ediție mult îmbogățită.