ZORRO

Într-un orăşel din Ardeal exista, prin anii
1960, un personaj extrem de interesant. Nu ştia
nimeni când s-a ţesut, în timp, legenda din jurul
lui. Cert este faptul că era cunoscut de toată lumea,
de la bătrâni la copii, sub pseudonimul „Zorro“.
Unii nu înţelegeau de unde-i vine porecla bărbatului.

Putea fi văzut adesea, cu un accesoriu vestimentar mai puţin obişnuit în zonă.

La ţinuta sa,
întotdeauna elegantă şi afişată cu distincţie, se
adăuga o pălărie cu boruri largi şi drepte, de
culoare neagră sau albă, ceea ce sugerase, cuiva,
asemănarea cu un personaj de film ce rulase, cu
succes, în primii ani după război.
Filmul de capă şi spadă, obişnuit în acei ani,
dar printre puţinele producţii americane care au
mai rulat la sfârşitul anilor 80, când cenzura devenise obsedantă şi, oricum, inutilă, a lansat un erou
îndrăgit, plin de curaj şi de farmec, permanent în
luptă pentru apărarea oamenilor de rând şi săraci,
pentru dreptatea celor mulţi, un fel de Iancu Jianu
e-al nostru, pe care regizorul l-a imaginat în chip
de Don Juan. Întotdeauna în acţiunile lui, „Zorro“,
justiţiarul, purta o pălărie neagră cu margini largi
şi drepte, precum şi o eşarfă pe faţă pentru a nu fi
recunoscut, iar în derularea evenimentelor se afla
în prim-plan, de fiecare dată, cel puţin o femeie
frumoasă şi, de regulă, bogată. În slujba iubirii şi a
dreptăţii, Zorro era gata de orice sacrificiu.

Cine era „Zorro“ al nostru? Era un localnic, pe
nume Dumitran Liviu, maistru mecanic la combinatul metalurgic, student la Cluj, la „fără frecvenţă“, şi
un celibatar convins. Despre trecutul lui nu se
cunoşteau prea multe lucruri. Totuşi, cineva a
povestit odată că Liviu a avut o copilărie nefericită
şi că a rămas orfan de mic. Se spunea că a fost şi
copil de trupă la un regiment de grăniceri din
Deva, cu care a făcut şi războiul.

La terminarea acestuia, a urmat o şcoală de
subofiţeri, pe care a absolvit-o, fiind repartizat la
un pichet de grăniceri din Delta Dunării, pe braţul
Chilia. Acolo a făcut câţiva ani serviciul în condiţii
foarte grele. Povesteau unii, din spusele lui, că cel
mai mult a suferit de singurătate acolo, la pichet,
unde jumătate de an, împreună cu câţiva soldaţi,
nu vedea decât apă, stuf şi animale. În apropiere,
era şi un lagăr de deţinuţi politici, care lucrau la
stuf în condiţii inumane, de izolare şi adevărată
exterminare.

După un timp, într-o lună de iarnă, încercând
să traverseze un canal, a căzut în apa rece ca
gheaţa. L-a salvat grănicerul cu care plecase în
patrulare, însă de atunci s-a îmbolnăvit grav de
plămâni şi a fost pensionat.
Lumea mai avea şi alte variante, cum că ar fi
fost înşelat în dragoste, şi acum se răzbuna, şi
multe altele. Cert însă era că, aparent, bărbatul îşi
trăia viaţa. Prin ce a devenit el cunoscut şi recunoscut, justificându-şi porecla, vom afla mai
departe.

Staţia C.F.R. din localitate, constituia un mic
nod de cale ferată, întrucât deservea, pe o linie
secundară, un oraş mai mare, aflat la nici 10 km.
Călătorii, schimbând astfel trenul, erau nevoiţi să
aştepte uneori legăturile, mai multe ore la rând, de
regulă noaptea, când circulau trenurile rapide şi
accelerate pe distanţe lungi. Pentru aceasta, aveau
la dispoziţie cele două săli de aşteptare, respectiv
clasa 1 şi 2, în majoritatea timpului aglomerate,
îndeosebi sâmbăta şi duminica, precum şi în
preajma sărbătorilor. Trebuie să menţionăm că cele
două săli erau prea puţin confortabile şi categoric
neprimitoare.

Domnul Liviu, alias „Zorro“, în timpul liber,
îmbrăcat îngrijit, dădea câteodată, spre seară, o
tură prin gară. Consulta mersul trenurilor, afişat pe
un panou, schimba câteva vorbe cu ceferiştii
întâlniţi, timp în care observa discret călătorii, îndeosebi femeile singure. Făcea aceasta foarte firesc,
fără precipitare şi chiar cu o anumită detaşare.
Devenise expert în studierea călătorilor, fiind
foarte atent la o serie de amănunte ce prezentau
interes, de la starea de spirit a femeilor, bineînţeles
înfăţişarea fizică, vestimentaţia, şi până la bagaje
etc. În momentul când alegerea era făcută, Zorro
îşi făcea simţită prezenţa, interesându-se de la
ceferişti sau chiar de la călători despre situaţia
trenurilor aflate în parcurs şi sosirea lor la timp.
Apoi folosea un moment prielnic pentru a se
adresa politicos persoanei alese.

– Sărut mâinile, distinsă doamnă (domnişoară).
Vă rog să mai iertaţi. Sunt inginerul Liviu Dumitran.
Aici îşi scotea respectuos pălăria, se înclina ceremonios, aşteptând un gest sau un răspuns încurajator.
Continua apoi discuţia, folosind una din formulele experimentate, care avusese succes total
sau parţial. Liviu le spunea prietenilor că o
variantă de adresare nereuşită pentru o femeie
putea foarte bine să fie acceptată de alta. Oricum,
nu se apropia de cineva decât după ce constată că a
fost remarcat şi este privit cel puţin îngăduitor.
Discuţia se derula în continuare, într-un fel
sau altul:

– Îmi permiteţi să iau puţin loc lângă dvs.? Vă
mulţumesc. Din nefericire, condiţiile, aici, în sala
de aşteptare, sunt mizerabile. Atâta lume circulă şi
trece pe aici şi văd câtă indolenţă faţă de asigurarea unui minimum de confort pentru călători. Să
nu mai vorbim de curăţenie. I-am atras atenţia şi
şefului staţiei, care îmi este amic, dar se plânge că
nu are fonduri pentru îmbunătăţirea condiţiilor. Dă
din mâna a lehamite şi apoi continuă.
– Am venit la gară să mă interesez de un tren
accelerat, care vine de la Oradea. Un coleg vrea
să-mi trimită un colet şi nu ştiu dacă are vagon de
bagaje acest tren. Este mai direct să-l primeşti aşa,
decât prin poştă, pe unde face câteva zile.
Călătoriţi departe? Mergeţi la Bucureşti?

– Nu, la Bacău. Schimb la Ploieşti.
– O, dar aveţi de aşteptat câteva ore şi apoi o
să călătoriţi toată noaptea. Există un tren mai bun
mâine dimineaţa, călătoreşti pe timp de zi şi are
foarte bune legături spre Moldova. Am călătorit şi
eu acum câtva timp pe ruta asta. Am fost la
Suceava, la un simpozion de specialitate. Mă
scuzaţi o clipă.

Se ridică şi ieşi puţin pe peron. Reveni
privindu-şi ceasul de la mână.
– Vă văd obosită. Ar fi bună o cafea. Din
păcate, aici, în gară, nu v-o pot oferi. Nu avem aici
nici măcar un automat, cum am văzut în occident.
Este mult fum şi un aer greu de respirat aici. În
curând, locomotivele cu abur vor lăsa locul celor
electrice şi astfel vom scăpa de poluare. În ţările
dezvoltate, transporturile pe căile ferate s-au
modernizat mult. Să sperăm că şi la noi se va
întâmpla asta.

Îşi privi mâinile cu o grămadă de nemulţumire, după care căută cu privirea în jur.
– Uite, nici pe mâini nu ai unde să te speli.
Peste tot este funingine.
– Într-adevăr, nu sunt condiţii prea bune, spuse
femeia, încercând să se aşeze într-o poziţie mai
comodă pe banca din lemn.
În sală a apărut un ceferist. L-a văzut pe
„Zorro“ şi, ducând mâna la chipiu, l-a salutat cu
„Să trăiţi, dom’ inginer!“. Liviu i-a răspuns prin
închinarea capului. I se adresă doamnei cu o
atitudine plină de respect.
– Aş fi nespus de încântat să vă cunosc numele.
– Mirela!
„Zorro“ se ridică şi se înclină uşor, după care,
cu un oftat, spuse:
– Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc. Păcat
că sunteţi numai în trecere. Probabil sunteţi preocupată să ajungeţi cât mai repede acasă la copii, la
soţ.
Femeia schiţa un zâmbet după care brusc
deveni serioasă.
– Nu am copii.

– Nici eu, interveni prompt Liviu. Bineînţeles
nu am nici soţie. Sunt divorţat. N-a mers. Nu i-am
reproşat nimic. Ce rost avea. Nu ne-am potrivit şi
basta. Apoi, puţin melodramatic. Asta-i viaţa. Nu
mi-am pierdut însă speranţa. Poate voi cunoaşte pe
cineva. O femeie pe care să o fac fericită. Îmi
doresc foarte mult să nu mai fiu singur. Am tot
ce-mi trebuie din punct de vedere material. Ce
folos?

– Şi eu sunt singură. Ştiu ce înseamnă asta.
Domnul inginer îi făcuse o impresie bună.
Apoi, se înserase binişor şi compania unui bărbat
amabil, într-o sală de aşteptare neprimitoare, era
bine venită.
– „Zorro“ se uită din nou la ceas. Părea
frământat de ceva.
– Mi-am amintit acum de o piesă de teatru
foarte frumoasă şi interesantă. O poveste de dragoste începută într-o gară de provincie. Nu ştiu
dacă aţi văzut spectacolul. A fost difuzat şi la
„Teatrul radiofonic“. Piesa se numea „Steaua fără
nume“. Mi-a plăcut foarte mult.
– Parcă am auzit de ea, dar nu am văzut-o,
mărturisi Mirela. Şi cum s-a terminat povestea de
dragoste?

Atmosfera se mai încălzise, discuţia începea
să se lege. Domnul inginer devenise foarte curtenitor şi nu scăpa nici un prilej ca să adreseze
complimente doamnei.
De aici încolo, întâlnirea „întâmplătoare“ din
gară se putea derula în fel şi chip. Fie că doamna
Mirela a acceptat să-l însoţească pe Domnul Liviu
câteva minute acasă la o cafea, fiindcă locuia
imediat lângă gară, şi apoi rămânea până la trenul
de dimineaţa, sau mai mult, fie că totul s-a
terminat în sala de aşteptare, „Zorro” fiind nevoit
în caz de refuz să se retragă, la fel de politicos şi
zâmbitor ca la început.
Succesele în plan sentimental ale domnului
inginer erau sesizate uneori, în oraş, atunci când
„Zorro“ apărea pe corso, la braţ, cu o femeie
frumoasă, străină de localitate. Liviu trecea agale
prin centru, pe strada principală, răspunzând cu
amabilitate salutului cunoscuţilor.
Prietenii i-au îndeplinit rugămintea, adresată
la o halbă de bere, ca atunci când va fi văzut în
oraş cu o femeie, să fie salutat cu „Domnule
inginer“, întrucât nu peste mult timp va termina
facultatea la fără frecvenţă.
Liviu avea o garderobă bogată, prefera costumele de culoare deschisă, mereu în pas cu moda,
folosea cămăşi albe şi cravate înflorate, iar la
plimbare întotdeauna purta mănuşi şi pălăria cu
borul larg şi drept.

Ieşind la plimbare cu o femeie, mergea atent
alături de ea, oferindu-i braţul şi afişând o atitudine curtenitoare, cu gesturi studiate.
Pe timpul deplasării la braţ cu femeia, îşi
permitea scurte opinii graţioase, când îşi scotea
pălăria cu gesturi largi, pentru a răspunde la salutul
cunoştinţelor, folosind formula „Vă salut cu
deosebit respect, domnule sau domnilor…!“
De statură mijlocie, mai de grabă scund, însă
bine proporţional, avea părul negru, îngrijit, şi
purta favoriţi lungi, depăşind lobul urechii. Se
bărbierea mereu proaspăt, când ieşea în oraş, şi se
parfuma discret, mâinile fiindu-i mereu îngrijite,
fără să-i trădeze cât de puţin profesia de mecanic.
Liviu era un foarte bun meseriaş; oamenii din
întreprindere, de la muncitorii echipei sale şi până
la şefi, îl apreciau ca specialist şi bun organizator.
Avea un talent deosebit să-şi cunoască şi să-şi
apropie oamenii, asta probabil încă de pe timpul
când comanda o subunitate cu misiuni de pază la
frontieră, în condiţii deosebit de grele. Era chemat
uneori de acasă, în tura liberă, pentru a înlătura o
avarie mecanică şi a efectua reparaţii dificile.
Fruntaş în întrecerea socialistă, competiţie
declanşată la nivelul proletariatului din toată ţara,
„Zorro“ avea un salariu bun, era premiat mereu
pentru rezultatele în producţie şi se bucura de o
anumită prosperitate materială şi financiară. Avea
o casă moştenită de la o rudă îndepărtată, pe care o
amenajase şi o mobilase cu mult gust. Îşi montase
până şi o centrală termică, astfel încât avea
permanent căldură şi apă caldă la discreţie.
Nu era cunoscut ca fiind consumator excesiv
de băuturi alcoolice. Călca în restaurant numai la
ocazii deosebite, cu prietenii, sau când invita câte
o doamnă. Părerile oamenilor erau împărţite: unii
îl socoteau un veşnic îndrăgostit, un Casanova provincial, alţii îl considerau un escroc sentimental,
împotriva căruia ar trebui să fie luate măsuri.
Numai că „Zorro“ nu era reclamat de nimeni, nici
măcar de una din femeile cunoscute în gară.
Legenda şi aventurile lui amoroase au avut
ecou în viaţa urbei, chiar şi în sânul unor familii,
atunci când se declanşau conflicte conjugale.
Astfel, la supărare şi ceartă între soţi, se auzeau
unele replici.

– „Să ştii, bărbate, că dacă te porţi în continuare aşa de urât, îţi cheltui banii şi ai băut acasă,
eu te anunţ că îmi iau lucrurile şi plec la Zorro! El
ştie să preţuiască o doamnă şi să se poarte frumos.
Ăla da bărbat! Eu te las şi plec!”
De cealaltă parte, se auzeau reproşuri şi o
soluţie asemănătoare:

– „Dacă nu-ţi convine cu ce ai, eu nu te ţin cu
forţa. N-am mai văzut o femeie năzuroasă şi
certăreaţă ca tine. M-am săturat. Du-te la Zorro! Îl
găseşti la gară! Să vedem cât o să te ţină până îţi
dă papucii!”
Cu toate acestea, nivelul de simpatie faţă de
Zorro n-a scăzut niciodată, prezenţa lui fiind mai
degrabă agreată, provocând zâmbete şi observaţii
îngăduitoare, iar din partea unor bărbaţi chiar
sentimente de invidie nemărturisite. Liviu se păstra
însă solitar şi nu intra în combinaţie cu nimeni,
nevrând să rişte compromiterea imaginii şi prestigiului său controversat într-o balanţă profesionalsentimentală.

Câteodată, la întâlnirile cu prietenii, bărbatul,
aflat mereu în căutarea dragostei, le arăta o fotografie din tinereţe. Era îmbrăcat militar şi purta
însemnele grănicereşti. O privea cu ochi strălucitori şi vorbea ca pentru sine.
– Este, totuşi, prima şi cea mai statornică
dragoste a mea. „A grănicerii“ înseamnă pentru
mine a iubi. A iubi tot ce aveam noi, românii, mai
scump: ţara asta ca o inimă!
Au trecut ani mulţi de la acele întâmplări.
Cine ştie dacă şi pe unde mai trăieşte eroul nostru.
Ar fi interesant să-l întâlnim acum. Oamenii mai în
vârstă din oraşul ardelean, devenit între timp
municipiu, aflaţi la plimbare pe strada principală,
îşi mai amintesc de pitorescul personaj. Poate,
atunci când zăresc un bărbat, purtând pălărie cu
bor larg şi drept, plimbându-se la braţ cu o femeie
frumoasă, tresar surprinşi exclamând: Uite, parcă
ar fi Zorro!

O legendă născută din altă legendă.
Bălăei Ion