VICTORIA MILESCU – O SUTĂ ȘI UNA DE POEZII

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE, București, 2020

Prestigioasa Editură a Academiei Române ne aduce în pragul sărbătorilor de iarnă o valoroasă antologie – „O sută și una de poezii” – cuprinzând poeme ale doamnei Victoria Milescu, publicate în diferite cărți și la diferite edituri, de-a lungul timpului. Recitindu-i poemele, mi-am permis, inspirată de acestea, să dau curs câtorva gânduri pe care le voi relata în continuare.
Viața pentru poetă este o scenă fără de sfârșit, pe care se desfășoară spectacole de lumini și sunete, imprevizibile, schimbătoare, cu actori în continuă mișcare, materie-spirit, spirit-materie, poeta fiind martora lucidă, inteligentă, necruțătoare, totodată sensibilă ca un seismograf căruia acele stau să-i sară la impactul cu intensitatea explozivă, fatală a spectacolului, totuși efemer în desfășurarea sa. Ca un copil încrezător, dependent de trăirile de pe scenă, torturată sufletește de nebunia actoricească, caută explicații, își caută locul, chiar îi mulțumește lui Dumnezeu pentru darul de a exista în acest haos stăpânit totuși de legi imuabile…
Poeta spectatoare cât și participantă activă, de-a pururi copil, pare când surprinsă, când năucită, când sastisită, cârtitoare, revoltată, când meditativă, resemnată, rugătoare, când uragan dezlănțuit, când speriată de viață ca o vrăbiuță albă, altfel decât celelalte. Într-o lume deșertică de simțiri, într-o toamnă nu de bogății ci de sărăcia trăirilor, vrăbiuța albă, o splendidă excepție a naturii, e sufletul curat al Poetei ce nu-și găsește perechea și locul meritat.
În peisajul autumnal, prozaic, ”în catedrala cu sfinți împietriți” , ”vrabia albă” își caută cuib în inima ”de zăpadă” a Poetei. Vrabia albă, poate o mutație de ordin sufletesc ori spiritual, ni se prezintă drept o apariție rarisimă ca și simțirea poetică, de profundă sensibilitate: ”Îmi ții mâinile deoparte/ spini dulci/ sub toamna de rășină, de platină/ stau ghemuită-n castanul/ cu frunze fierbinți -/ ceară închegată/ a zilei care nu se mai naște/ peste burgul încețoșat/ lacrima mea încearcă să te aprindă/ să te recheme/ în catedrala cu sfinți împietriți/ ia copacii din mine și scutură/ vrabia albă/ peste acoperișurile îmbibate de fum/ peste limpedea humă/ peste norii care îți fură chipul/ ia copacii din mine și scutură/ vrabia albă/ adâncindu-mi-se în piept/ în cuibul inimii de zăpadă (Vrabia albă, p.34)”.
În respectivul context, cred că la baza filosofiei despre existență stă concepția că universul nu este altceva decât energie în continuă mișcare și schimbare, formele materiale, aparent aleatorii, fiind conduse după reguli precise, cea fundamentală exersând dualitatea.
De aici frământările, paradoxurile, confruntările ce uimesc poeta lucidă, o conștiință vie, vrednică, situându-se deasupra timpului și locurilor, deși este activă în miezul a tot ce o înconjoară, astfel înscriindu-se în universalitate. Victorioasă în unicitate.
Dacă ar fi să o înscriu într-un spațiu atemporal al formelor și formulelor artistice, aș opta că viziunile sale sunt o replică poetică, feminină a lui Salvador Dali într-un spectru al sentimentelor rănite de îngerii căzuți din spirit în hăul materiei. Exemplific prin imaginile create din cuvinte: ”Pune petale de trandafiri/ pe patul cel nou/ aprinde lumânări parfumate/ iar vinul roșu/ să curgă pe trepte până în stradă/ să-și moaie în el buzele călugării tineri/ mergând doi câte doi/ vecinii sunt pregătiți pentru orice/ bat la ușă: în numele legii deschideți/ deschide-ți inima/ altfel spart cerul cu sfinți cu tot!” (Porția de existență, p.206)
În timp ce Salvador Dali vede spiritul colorat al materiei, Victoria Milescu vede partea cealaltă, în culori sumbre, a lumii materiale. Cumva își împart, peste timp, norocul.
Metafore surprinzătoare în același timp firești, rafinate relevă o inteligență șlefuită de multă învățătură umanistă, reglată, echilibrată de legi ale științelor exacte. Viziunile metaforice sunt o alergare neobosită, nesfârșită într-un spațiu material concentraționar, ca un zbor deasupra unui cuib de cuci, în cerul strâmt al limitelor pământești dincolo de care poeta străpunge spațiul cu străluminări premonitorii.
Lumea obiectivă, prozaică pe care o cunoaște a metamorfozat-o într-un univers liric, ridicând-o la rangul nobleții spirituale, al unicității și forței cuvântului. Chiar dacă poemele sale încep ca viziuni cinematografice neorealiste ale faptului cotidian, ele se sublimează în metafore când cu aripi îngerești, când armă forte: ”Când pleci grăbit/ să-ți cumperi o pâine și o sticlă de lapte/ cu sângele în dezordine/ și creierii răvășiți de vântul verde/ al primăverii venite iar prea devreme/ brusc îți iese în cale/ iubirea vieții tale/ o recunoști de departe, strigi/ dar ea se uită în altă parte/ grăbindu-se la rândul ei/ spre cineva, spre ceva nevăzut/ amestecându-se în mulțime, topindu-se/ în forfota orașului, și el/ îmbrăcat la repezeală, cu străzile pe dos/ cu turnurile desperecheate/sub un cer noros respirând sacadat/ descheiat la toți îngerii…” (Grăbire, p.163)
Victoria Milescu vede spiritul lumii obiective, adică irealul realului, dovedind o imaginație abisală. Totodată, merge la esența lucrurilor, a faptelor, înseși titlurile poemelor fiind purtătoare de simboluri. Exemplific printr-un seducător poem: ”Tinerii dansează cu moartea/ pe firul întins dintre soare și lună/ dansează rumba, cha-cha, tango/ cei de jos privesc fascinați/ Doamne, ce frumos dansează/ tinerii cu moartea/ pe firul încins la roșu/ dintre inima ea și a ta/ un dans extrem la mare înălțime/ fără plasă de siguranță/ doar magnolii albe și roz/ ce cutezători, ce nebuni tinerii aceia/ chemându-ne să le fim alături…/ ochii mi se umezesc/ de jerbele de lumină țâșnind/ din trupurile lor încordate/ odată cu sângele/ curgând spre pământ ca un covor roșu/ pe care pășește timpul carbonizat.” (Pe firul încins la roșu, p.170)
Zborurile sale lirice, paradoxal delicate în același timp de mare forță, au spart încorsetarea versului cu ritm și rimă, o melodicitate respirând în interiorul stihului și conferind poeziei unicitate recognoscibilă, versurile curgând ca într-un cânt îngânat continuu. Am intuit din versurile sale o amiabilă relație a inteligenței cu o cultură temeinică, operând cu citate și expresii din panoplia culturii universale în mod firesc, aproape involuntar.
Poeta, ca femeie, este o luptătoare, o înverșunată în fața provocărilor vieții, în același timp, de o rară sensibilitate și discreție, iubirea fiind tratată cu delicatețe, mai mult aluziv, arareori izbucnind în versuri și metafore percutante. ”(…) și eu am fost uneori fericită/ i-am iubit uneori/ fericită între fericiți -/ o vrabie albă cu ochi de vultur și gheare de leu/ dansând în palatele plutitoare/ ale unei lacrimi fierbinți/ cu o floare în dinți/ și un cuțit înfipt în spinare…” (Oameni fericiți, din p.111)
Victoria Milescu și-a creat un univers liric în care coexistă spiritele diferitelor forme materiale. Cumva asistăm la o dedublare ondulatorie a materiei în spirit și a spiritului în materie, o relativizare metaforică a existentului în versuri ce par să alerge într-un cerc infinit din mintea și simțirea poetei, ca un strigăt curajos și de o sinceritate dezarmantă, profund omenesc, scotocind în toate cotloanele sufletești, luminându-le cu flacăra harului său poetic. ”Dumnezeu și moartea/îmi poartă de grijă/eu fac să durez efemerul/construiesc o casă pentru vrăbii/sădesc un pom pentru Rai/fac un copil care va dărâma casa/fiind prea mică/și va tăia pomul pentru că nu rodește/scriu o carte despre toate acestea/și cineva o va arde/să se încălzească sub viscol…” (Imitându-i pe ceilalți, p.66)
ELIZA ROHA

Diploma VICTORIA MILESCU