Victoria Milescu – Cum să te aperi de atâta viață
CUM SĂ TE APERI DE ATÂTA VIAȚĂ
Victoria MILESCU
FĂRĂ GRIJA UITĂRII
Oare cât ar trebui să trăiesc
să-ţi spun toate vorbele pe care le-am inventat
în clipele de singurătate
fără grija vindecării
suferinţa e ceva misterios
vine în urma mea să vadă dacă sunt vie
şi încă în risipire de sine
ţin minte toate cuvintele pe care mi le-ai spus
şi golurile dintre ele umplute cu lacrimi
cu îmbrăţişări grele
ţin minte fiece frunză desprinsă
din pomul vieţii
pe care am scris povestea noastră
de la facerea şi desfacerea lumii
dar cum să te aperi de atâta viaţă
năvălind fără grija că ar putea ucide
prea multa strălucire şi frumuseţe
cum să te aperi de vraja nimicitoare a iubirii
venind din ţara ei necunoscută
unde am fost odată şi umbră dar şi lumină
ţin minte toate insomniile paradisului
fără grija trezirii pe o planetă încă fierbinte
ţin minte şi ce ar fi trebuit să uit
pe aici se cam moare
din dragoste sau din alte cauze
unele sunt limpezi ca lumina zilei
altele cred că sunt născocite de zei…
PUTEREA OBIŞNUINŢEI
M-am obişnuit cu ploile
cu fulgerele, cu furtunile
cu şfichiul viforului tău, cu arsura verii
m-am obişnuit cu durerile oaselor
cu bucuria devastatoare a izbânzii de-o zi
cu iubirea fără hotare, cu despărţirea de spaima
trecerii prin miracol
m-am obişnuit cu moartea intempestivă
venind cu zgomot ori în surdină
cu toate m-am obişnuit, Doamne
până şi cu trupul meu
dând primele semne de veşnicie
el te ştie din vremea când curgeaţi împreună
în albia aceluiaşi râu
m-am obişnuit, Doamne, cu felul tău de
a vedea lucrurile
din vina cărora sunt bună sau neiertătoare
când sunt singură, cobori în apropiere
îţi simt parfumul astral
când te îndepărtezi, mă pierd
iubesc nemăsurat, imprudent şi îmi pare
că pot fi asemenea ţie
învârt pe degete lumile posibile şi imposibile
nestatornica de mine, punându-mi câte o inimă
în fiecare punct cardinal al inimii tale
m-am obişnuit să contezi pe mine
chiar dacă mă mai răzvrătesc uneori
ca în orice poveste de dragoste…
CARTIERELE NOASTRE
Locuim în cartiere diferite
între noi se ridică blocuri
se întind frânghii pe care uscăm
aripi albe, albastre, liliachii
din ele picură zboruri, lacrimi solidificate
între noi se construiesc malluri
se deschid buticuri, tarabe cu dulciuri şi jucării
pieţe pentru degustătorii de iluzii
se sapă fundaţii, canalizări
se montează cabluri lucind ca şerpii
cu limbi despicate
printre muncitorii în salopete ducând pe umăr
o scară, un scarabeu
se înfiinţează instituţii, birouri, secţii
unde se depun adeverinţe
ce adeveresc dacă eşti viu sau mort
maşinile claxonează, explodează
norii se reşapează
copiii când ies de la şcoală
îi prind în vârtejul şi veselia lor
pe cei cu bastoanele albe bocănind
în pavaj după apa vie
n-ar fi greu să ne întâlnim, odată şi-odată
dar între cartierele noastre nervoase, insomniace
se nasc mereu războaie
şi de fiecare dată
ei trimit pe câmpul de luptă numai poeţi…
Anton Rațiu – REVERIE bronz H 30 cm 2008
O VIAŢĂ LUNGĂ
De zeci de mii de ori am tras
storurile peste ferestre
de zeci de mii de ori am şters praful
depus pe mobile, pe obiectele
inutile şi caste
de zeci de mii de ori am măturat
curtea unde au poposit
călători cu încălţări şi haine ciudate
de zeci de mii de ori am curăţat plita
farfuriile, cuţitele încă vibrând
de zeci de mii de ori am turnat în pahare
vinuri scumpe, licori aduse pe mare
m-am îmbăiat în căzi uriaşe de fontă, de piatră
lăsându-le celulele mele tinere
sângele ca un delfin
de zeci de mii de ori mi-am tăiat părul, unghiile
aruncându-le în furtună
de zeci de mii de ori te-am îmbrăţişat spunându-ţi
atât de multe cuvinte dulci sau amare
ce viaţă lungă am avut
parcă nici n-am trăit printre oameni
parcă nici n-am trăit printre stele…
TIMPUL TĂCERII
Am râs prea mult, prea zgomotos
am râs de toţi, de toate
la masa încărcată cu petarde
am râs cu lacrimi
şi lacrimi curg acum pe obraji
am râs cu cel ce-a spart vesela
dansând pe cioburile însângerate
jurându-mi că mă iartă
când am fugit înspăimântată
de-mbrăţişarea-i anacondă
am râs cu cel ce mi-a adus bucăţi de lună
pe muchia ferestrelor deschise
ca aripile fluturelui morţii
făcând măscări spre cei din stradă
am râs de cei rostogoliţi pe scară
şi îmbrânciţi c-au îndrăznit
să îl snopească pe el,
pe cel ce m-a făcut să râd, să plâng
şi a plecat apoi fără să înţeleagă
de ce tac azi, de ce zâmbesc iar inima
mea este atât de împăcată…
TU, GRAVITAŢIA MEA TERESTRĂ
Toate fluidele mele curg spre tine
spre trupul tău înfricoşător
ce scuipă foc şi vomită tsunami
mă sechestrează cremenea munţilor tăi
dinţii brazilor
mă umpli cu pepite de aur ca lest
tu faci să stau verticală
cu infinită teamă
să nu mă ridic
în aerul dens al făpturilor
răpindu-mă unde nu m-ai putea ajunge
oricâte fulgere ai trimite
şi s-ar întoarce însângerate
n-am cum să plec
nici când mă îngropi în tine
în miezul de fier ce fierbe
cu şerpii totemici.
Victoria Milescu
CULOAREA IUBIRII
Noaptea, păsările au culorile nopţii
dimineaţa, au culoarea răsăritului de soare
la amiază prind în coşul pieptului
blând şi cald
raze portocalii
penajul lor se schimbă
după timpul iubirii
în căuşul palmelor unui copil
se odihnesc păsările raiului
uneori la fereastra de la stradă
vin vrăbii cenuşii, guralive
le pun firimituri
din insomniile mele
Dumnezeu e pe-aproape
îi simt dogoarea privirii
severe, insistente.
GENEZĂ
Din dragostea păsărilor cu cerul
s-au născut stelele
din dragostea păsărilor cu florile
au apărut fluturii
din dragostea păsărilor cu norii
s-au ivit oamenii
cu chipuri schimbătoare
ce se destramă la fel de repede
tunând şi fulgerând
vărsând potop de lacrimi
din dragostea păsărilor cu lacrimile
au apărut cântecele
oamenii cântă şi plâng, plâng şi cântă.
FERICIREA SE ROTEŞTE DEASUPRA MEA
Fericirea se roteşte
deasupra mea
mi-e teamă să o privesc
să clipesc
valsează pe o muzică în surdină
pun palma la ochi
să nu se destrame
ca Euridice
fericirea pluteşte deasupra mea
sufletul se ridică
să o-mbrăţişeze
cu toţi trandafirii furaţi
din grădina jertfelor.
