PAZNIC LA MARGINEA LUMII
Autor Gheorghe Indre

Victor VERNESCU

Nu sunt un practicant, decât cel mult inconștient, al Bibliei. Și totuși, îmi îngădui să-i răspund autorului Gheorghe Indre al volumului „Paznic la marginea lumii”, tot cu un citat din evangheliști precum își începe el Argument-ul, și anume din Luca, cel care, se pare, nu l-a cunoscut personal pe Iisus, dar care a fost cel mai titrat dintre evangheliști și apostoli, cărora li s-a alăturat prin credință și vocație. El își începe Evanghelia spunând: „1.Fiindcă mulți s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunțită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, 2. după cum ni le-au încredințat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început, și au ajuns slujitori ai Cuvântului, 3. Am găsit și eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ți le scriu șir unele după altele, 4. ca să poți cunoaște astfel temeinicia învățăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai”.

Volumul de eseuri și nu numai „Paznic la marginea lumii” arată maturizarea ca scriitor a deja maturului specialist in ale tehnicii energetice, dl.dr.ing. Gheorghe Indre.

Eseurile cuprinse în acest volum trădează un om strâns legat devoțiunii satului și a pământului strămoșesc. Prin paginile lor cititorul ia contact cu un fin și profund cunoscător și înțelegător al sufletului și al spiritului românului de obârșie pentru care cerul și pământul copilăriei și al vieții sunt nestematele vieții fără de care existența sa nu ar fi posibilă. Credința mamei în puterea Preaînaltului și în marea înțelegere a Creatorului față de suferințele și necazurile unui milostiv al Său, dar și în dreptatea divină ce nu întârzie să vină sub cele mai profunde forme spre pilda răufăcătorilor este nemaipomenit de evocator exprimată în eseul Blestemul.

Eseu după eseu: Călătorie spre începuturi, Cosașul, Refugiatul, Fuga din fața urgiei, Anul 1946, Dealurile … compun o frescă autentică a satului si a omului din curgerea când lină, când învolburată a Arieșului transivan, martor de veacuri și mărturisitor cinstit al vieții și al trudei omului adesea nedreptățit în obârșia lui legitimă.

Verbul lui Gheorghe Indre devine, eseu după eseu, mai matur, mai profund, când săltăreț, când dur și neiertător atunci când faptele și vremurile pogoară foc și nedreptate în locuri în care Creatorul a lăsat frumusețe și blândețe, cântec și legătură de suflet între oameni, între ei și dobitoace, între codrii și pășuni.

Frazele povestirilor sunt parcă bine cântărite, fiecare cuvânt este așezat cu grijă exact în locul în care se simțea nevoia lui și nu a altuia. Frazele lungi de parcă nu se mai terminau din trecut sunt acum parcă măsurate, echilibrate, rezumând clar și concis ideile ce stau să năvălească una după alta pentru a împlini fresca de amaruri și dureri, de viață și de împliniri de destin.

Personal, ca vechi și fervent cititor al autorului Gheorghe Indre, am înregistrat, citind volumul Paznic la capătul lumii, deplina consacrare ca scriitor autentic a stimatului nostru coleg și prieten.

Întorcându-mă, însă la povestirea de început a volumului (Istoria unei deplasări) mărturisesc că m-a bucurat demantelarea mitului atotperfecționatului tărâm al făgăduinței. Mi-a venit în minte pățania lui Radu Tudoran din „Frumoasa adormită” cu cheia de la camera motelului unde se aciuase pentru vreo trei nopți care nu reușea să deschidă ușa dacă nu ajutai cu un genunchi proptit cu zvâc și ghiont în ușă. Ceea ce înseamnă că și la case mari junghiul joacă uneori feste. Iar întâmplarea cu vremea și zborul de noapte mi-a adus aminte de un „tragic” zbor al subsemnatului de la Moscova la București, zbor de după amiază de decembrie când întunericul se coboară cu repeziciune. Cum cerul întregului sud al țării mele era în ceață profundă, căpitanul aeronavei, cu îngăduința responsabililor de trafic au hotărât aterizarea noastră la Sofia. După două – trei ore de stat în aeroport, timp în care nu ne era cunoscută soarta, dar în care ni s-au dat la toți pasagerii eșuați fără voia lor pe creasta Vitoșei pachete cu hrană și sticle cu apă sau sucuri, am fost cazați pentru noapte la hotelul (coincidență sau nu) Moscova din apropierea aeroportului, dar până la care ajungea un tramvai ce ne putea duce până în centrul Sofiei. A doua zi, când și ceața se risipise la București, am fost preluați de o altă aeronavă (sau aceeași) și duși la destinația noastră inițială. Parcă este mult mai plictisitoare această poveste decât peripețiile atât de frumos și convingător puse în pagină de Gheorghe Indre așa încât, odată citite, ți se întipăresc pentru totdeauna.

Întregul volum, de o varietate tematică de nebănuit, oferă o lectură când palpitantă, când nostalgică, când elegiacă, când pastorală, totul echilibrat disipat de-alungul celor 222 de pagini.