ECOURI

 „GÂNDUL ANONIMULUI”

PESTE RĂUTĂȚI ȘI PANDEMII

 Victor VERNESCU

 

Ignorând greutățile facerii și obstacolele vremilor și ale pandemiilor, Gândul Anonimului și-a făcut apariția cu numărul dublu 71-72/iulie-decembrie 2019.

Editorialul numărului, semnat de Gheorghe Indre se constituie într-o frumoasă și inspirată analiză explorând propria-i devenire a autorului ca material documentar. Corect și bine dozat, sistemul de grupare a unei evoluții de 60 de ani ai României, cu o tratare analitică obiectivă, fără parte-priuri deranjante, altele decât cele sentimentale imprimate de creșterea și dezvoltarea propriei existențe.

Analiza societății românești prin prisma dezvoltării în particular a sectorului energetic, pe lângă avantajul că i-a fost mai la îndemână autorului, are și avantajul că, încă după încheierea Primului Război Mondial, scoțianul Dunlop (cel care se află la originea celei mai vechi organizații (asociații) profesionale – Conferința Mondială a Energiei – spunea că energia este baza oricărei dezvoltări umane și, deci, asupra acesteia trebuie acționat cu prioritate în etapa refacerii economiilor distruse în marea și ciudata conflagrație. Ne aflam, încă, la vremea când autorul editorialului își începe analiza, în etapa unei noi refaceri, secolul XX al lumii oferindu-ne, la numai treizeci de ani distanță, nevoia unei noi păsări Pheonix.

Corectă (și deloc nostalgică, fac această precizare pentru a reteza din fașă orice astfel de gânduri) analiza primilor treizeci de ani, până în 1989. Într-un fel, corectă și analiza celei de a doua perioade de treizeci de ani, cea care debutează în anul 1990 cu primul guvern „descătușat” de obligațiile Directivelor congreselor de partid, dar parcă, puțin coafate pentru a nu stârni revolte inconștiente și desprinse de realități concrete, ci ancorate în fraze sterpe născute parcă dintr-un limbaj slugarnic și pufos, total diferit de realitatea dură dar creatoare a acelui limbaj catalogat a fi de lemn, deși duritatea lui obiectivă se apropia mai mult de vigoarea oțelului. Și, pentru a nu lăsa impresia unei beții de cuvinte lipsite de acoperire în fapte și realitate, îi voi reproșa autorului, domnului Gheorghe Indre, că nu a împins mai departe analiza atunci când face stricta separare între categoria „proaspeților îmbogățiți” (cu cohorta lor de aroganțe și dispreț) și categoria omului de rând, categoria celor care, și în antecedenții douăzeci-treizeci de ani, au stat la originea realelor realizări făptuite în interesul întregii națiuni și nu al unor meschine interese personale și de mici grupuri restrânse clădite pe principii … siciliene.

Epoca începută în 1990, că a fost doar rezultat al unor nepriceperi sau al unor ticăloase execuții la cereri și pretenții din exterior, a debutat cu închiderea șantierelor și, treptat, sub diverse și „originale” motivații, cu distrugerea „eroică” a propriilor realizări naționale, cele care, într-un interval istoricește foarte scurt (la scara evoluției umane) au ridicat România de la nivelul unei țări cu agricultură de subzistență și o industrie ce nu depășea pretențiile unor mori sau mici ateliere de potcovit caii sau de reparat material rulant de la căile ferate la un stat industrial-agrar, cu propriile sale piețe interne și externe de desfacere, cu propriul său sistem bancar și propriile sale idei și strategii de dezvoltare. Dar, cu o rapiditate greu de înțeles (și de aceea, aproape imposibil de acceptat natura sa spontanee), s-a ajuns la ce spune autorul editorialului: „…în limbajul lucrătorilor din sector (energetic s.n.), a început să fie tot mai puțin folosit cuvântul șantier sau constructor ori investiție”. I-aș aminti aici că s-a uitat un cuvânt mult mai important, cuvântul-verb „ a face”, prea ușor și prea costisitor și neproductiv înlocuit cu acela de „a cumpăra-cumpărător”. De aici, redundant apare fenomenul de indiferență față de ceea ce „avem” și, chiar mai curios, apariția plăcerii de „a distruge”. Toate acestea, autorul editorialului chiar dacă nu le spune frust, direct și, de ce nu, acuzator, le sugerează provocându-l la gânduri și la constatări pe cititor.

Plecând de la falsa „lozincă” potrivit căreia statul este cel mai prost gospodar, lozincă neagreată (pe bună dreptate n.a.) de către autorul editorialului, acesta dezvoltă, în numai câteva fraze, dezastrul subsecvent al „marilor privatizări” în urma cărora, practic, s-a ales praful de o dezvoltată economie industrial-agrară, acei mari investitori neavând, nicio clipă, în intenție continuarea și dezvoltarea domeniilor achiziționate și, profitând de o legislație prost făcută, sau interesat indusă,  au cumpărat pentru a distruge, scoțând din piață un posibil virtual și viguros concurent ce putea fi economia României, după o mică, foarte mică recapitalizare și un necesar procent de aport de know-how.

Ca de fiecare dată, Gândul Anonimului acordă Cezarului ce este al Cezarului și anume Prozei un spațiu satisfăcător de 38 de pagini dense. Deschide festinul Ion Bălăei (8-13) cu lucrarea „Cu dragoste”, un episod de viață puțin verosimil dar deloc imposibil. Un joc al tinereții și al vieții condus cu abilitate de autor, lăsând la sfârșitul povestirii o sumedenie de întrebări fără răspuns. Alege, astfel, fiecare ce-i convine. Eu însumi m-am temut de multe posibile răspunsuri negăsind nici acum, la senectute, răspunsuri la episoade parcă trase la indigou. Frumoasă, chiar răscolitoare povestire.

În continuare, Ioan Bembea (14-21), continuă povestirea (întreruptă în numărul trecut) Colega mea Viorica. În ce mă privește, mi-am mai explicat în câteva rânduri dezagrementul pentru lecturile în serial. Intervalele dintre episoade sunt, de fiecare dată, pentru fiecare cititor, bănuiesc, nu numai pentru mine, foarte agasante. Mai cu seamă atunci când lectura îl prinde pe cititor, îl acaparează. Așa se întâmplă și cu povestirea domnului Bembea, „Colega mea Viorica”. Tocmai de aceea îi mulțumesc că, în particular, a avut amabilitatea să-mi scurteze intervalul de timp între episoade. Sunt convins, însă,  că nu eram singurul nerăbdător să aflu cum s-a derulat destinul Vioricăi. Povestirea, și în episodul doi, curge normal, firesc și cu talent. Creează scene romantice și îndemnuri la performanță, dar și puncte de  rememorare în suișurile și coborâșurile de trecere a timpului. I-am reproșat (un fel de a spune), mi se pare, și atunci când am parcurs prima oară finalul povestirii, o fac și acum, răspunsul bunicului către nepoate: „Nu a mai dat niciun semn de viață, a dispărut pentru totdeauna”. Dar tu, bunicule, ție chiar nu ți-a mai păsat ce s-a întâmplat cu fata ce ți-a dăruit primii fiori? Este greu de înțeles dar, iată, nu și de crezut. Parcă-mi vine și acum, la optzeci și de ani, să dau eu o fugă la Cernița (oi găsi-o eu pe hartă) și să o fac pe … detectivul!

Tot episodic, dar măcar cu speranța că, în final, voi face rost de întregul roman, apare și partea a doua din „Lumină pentru întuneric” de Gheorghe Văduva (22-29). Lectura continuă, parcă neîntreruptă de la numărul anterior al revistei; îl ascult, parcă-l văd pe autor în starea lui „debusolată” de pacient pus să aștepte verdictul unei boli înfiorătoare, cu ambiția de a-și urma tatăl, luptător pe frontul Stalingradului și care nu s-a văitat niciodată că i-a fost greu. Îl admir și-l invidiez că acum, în iunie la jumătate și cu spectrul bolii în zarea neîndepărtată își face planuri de urcări și coborâri pe schiuri, în miez de iarnă, prin Bucșoiu Mare, Omu, pe Valea Cerbului cu întoarcere prin Valea Morarilor. O umbră ușoară a vârstei de, totuși, optzeci de ani și ceva trece spulberată de adierea ușoară a undei de început de vară.

Rămân uimit de câte feluri de războaie își amintește autorul și mă întreb, intuindu-i gândul, la ce oare interese ascunse râvnește armata noastră (profesională, cum altfel?!) de se îngrijorează pentru menținerea sau impunerea păcii [!], dracu mai știe pe unde în mapamondul ăsta niciodată și de nimeni pe deplin cunoscut sau intuit.

Personal, poate prizonier al propriilor inexactități, găsesc că, totuși, la pag.27, coloana a doua, domnul general a scăpat numărul și rostul unor virgule. Ochii asistentei-flash probabil au eternizat prea repede și prea mult clipa.

Și, ca „orice dac și orice moț” neuituci și mereu statornici, după ce-și vede proaspătul vecin de salon adus de brancardieri gata operat, povestitorul, general în retragere, redactorul și tehnoredactorul a cel puțin trei reviste mamut, își așteaptă ziua de mâine ziua în care îi va veni rândul de a fi adus de brancardieri … Pe episodul următor sau, poate, până atunci … romanul! Dar, deocamdată, două remarci peste care nu vreau să trec. Prima: o informație construită din lunga-mi experiență de viață țin să i-o dau neapărat stimabilului autor: injecții „ușoare”, fără durere,  fac numai cei ce nu au milă! Și a doua, nu știu cât de adevărată dar pe care mi-o doresc reală, este că în țara asta, mereu blamată, și când merită și când nu de fiii ei, doar pentru politicienii de azi (și nici aceștia toți) omul prețuiește mai puțin decât o oaie. Pentru medici și personalul sanitar bunăoară (că în preajma lor apare aprecierea), nu, și încă scris cu litere mari, așa: NU.

Tot la capitolul Proză, numărul 71-72 al revistei Gândul Anonimului face o adevărată surpriză cititorului: în exclusivitate, un material semnat de Maria-Margareta Labiș, nimeni alta decât sora geniului de la Mălini-i Moldovei bucovinene. (30-34). În cele cinci pagini umplute cu talent și multă sensibilitate, autoarea povestește un episod (ca multe altele ale vremii) cu un bombardament american și piloții salvați ai unui avion ciuruit de aviația de vânătoare germană. N-am înțeles niciodată și la nimeni, atât înainte de 1990, dar nici, admirația față de prizonierii anglo-americani care plutiseră deasupra cerului patriei noastre cu gânduri ucigașe, neținând seama de depărtarea frontului, de populația civilă ce cădea victimă sigură, dar nici de însemnele crucii roșii de pe acoperișurile vagoanelor sau ale camioanelor sanitare. În fond, războiul este război și inamicul n-are milă, milă putând fi arma sinuciderii. Și atunci? Am acceptat în anii de după terminarea războiului necazul unei speranțe pierdute și așteptarea zadarnică a fiilor Unchiului Sam. Dar de ce, mă întreb, nu realizăm acum, în flancul nu știu al cărui parteneriat strategic, că străinul rămâne străin, indiferent de sorgintea lui și de azimutul din care vine. Și îmi explic acum, odată în plus, odată mai mult, dragostea ce i-o port fratelui (Nicolae) mai mare al distinsei profesoare, fie și numai atunci când spune: „Pe câmpul Turzii, pârjolit de sete,/Reînverzit de trupuri de soldați,/Lăsat-a tata-n sunet de trompetă/Puterea bărbătească-a unui braț.//Eu n-am să uit scrisoarea lui vreodată,/Parcă și-acum în palmă o mai strâng -/Scrisoarea lui cu slova tremurată,/Ce-a scris-o în spital cu brațul stâng.”

Dan Gîju încearcă să ne delecteze cu un fragment de proză (37-39) dintr-un „Mic tratat de teoria sinuciderii sincere”. Cu priceperea mea, depărtată de modernism, cred că este vorba de mai multe fragmente, începute prea târziu și terminate prea devreme astfel încât, în limbajul forțat și voit bulevardier, mărturisesc că n-am înțeles prea multe. Și n-am avut răbdarea (poate blocată din lipsa de plăcere) să recitesc, poate-poate sau doar-doar…

Capitolul de proză se încheie cu un fragment din volumul „Reportaje pe patul armei” (40-46) semnat de col(rtg) Dumitru Mocanu, proză dură, sănătoasă, bărbătească. Fragmentul apărut în acest număr de revistă poartă titlul „Marș forțat pe Valea Plângerii”, cu referire la aspecte dure din activitatea de minerit în subteran în care militari ai armatei române, prin Direcția Lucrări în Economia Națională, au contribuit la „a da țării cât mai mult cărbune”. Sunt descrise într-un stil frust, direct și sincer momente grele, dure din subteranele mereu pregătite ca, pe lângă cărbune să aducă și moarte. Și totuși, reportajul de tip cine-verite, dur, aspru aproape nemilos se citește cu plăcere, cu interes; meritul, pentru aceasta, aparține în totalitate … reporterului Dumitru Mocanu!

Și în acest număr, Gândul Anonimului rezervă un spațiu generos și Poeziei, nu mai puțin de douăzeci și cinci de pagini (47-71), debutând cu Victoria Milescu („Pune petale de trandafiri/pe patul cel nou/aprinde lumânări parfumate/iar vinul roșu/să curgă pe trepte până în stradă/să-și moaie în el buzele călugării tineri/mergând doi câte doi/vecinii sunt pregătiți pentru orice/bat la ușă: în numele legii deschideți/deschideți inima/altfel sparg cerul cu sfinți cu tot”). E drept, poezie pentru alte generații, poate pentru cea de azi, poate pentru cea de mâine sau de niciodată…

Sau poezie angajată, cu tușă groasă și dură și apăsată într-un romantism durabil scrisă de Gheorghe Văduva (51-53): „…Și-n răsăritul încă neapus,/Începe-un tărăboi de simfonii,/Conflict stupid de false armonii,/Și de tăceri ce încă nu s-au spus/…”. Ori poezie clară, curată, ancorată în credințe (Viorel Sâmpetrean-54-56): „Lama cuțitului înaintează spre părinți,/spre lacrimă. Și spre icoană./Timpanele nu mai sunt pentru auz./Nici șoarecul nu-i încercat la vamă.//De-ar fi să vină iară hunii!/Și de-ar veni?Cu ce cuvinte să vindeci altarul?/E-o vreme a bolovanilor care țin loc de piatră/A sensurilor de atins cu parul.”

O poezie frumoasă, ideatică prezintă Lucian Gruia (57-58): „Aureola de neliniști,/Lucian Blaga a fost un zeu salahor./Cazmaua și aureola i s-au spart/izbind cuvintele dure, care/începură, scrâșnind, să cânte./Iată-l. În marea trecere/Cum prășește curțile dorului,/și sapă Fântânile omului apoi,/aplecat peste coarnele plugului,/ară îndârjit munții poienilor/și seamănă stelele sale negre,/misterele nesfârșite, izvoarele viitorului.”.

Din poetul și ziaristul rus Veaceslav Samoșkin, cel care readuce în circuit marea poezie a Rusiei, sunt publicate câteva versuri strânse într-un buchet ce vibrează în acorduri de stepe și taigale (59-64): „Stelele iernii traversează,/de lungi milenii, stratosfera,/pentru că le interesează/ce patimi mai îndură Terra.//Proroci. Crucea lui Crist. Războaie,/Cohorte – sfinți și mucenici -,/bărbați ce nu se încovoaie,/și unii-s chiar de pe-aici.//Din ei, Sfântul Andrei e, poate,/cel mai citat de la amvon,/iar răstignirea lui, în noapte,/o-ntruchipează Orion”. (versurile sunt însoțite de câteva inspirate ilustrații ale lui Matei Șerban).

Din creația poetică a grecului Dimitris Ravanis Rendis (Duimos Rendis) care, între anii 1948-1968, douăzeci la număr, a trăit, a studiat și a scris în România, George Canache a selectat câteva versuri de poezie angajată în traducerea lui Ion Brad (65-67): „Ce-mi trebuia/atâta rătăcire/de vreme ce mă-ntorc/plângând și-mi reazem capul/de genunchii mamei”. Sau: „Desigur,/Era recidivist Diomidis./La cinci ani, pe umerii tatălui,/striga pentru libertatea Ciprului,/la zece ani, desculț,/cu o felie de pâine în buzunar,/se încolona în Marșul Păcii,/la doisprezece ani, cerea Democrație./La șaptesprezece/Purta în mâini o plancardă:/Pâine – Cultură – Libertate!”.

Marian Dumitru este prezent în acest număr (68-69) cu câteva poezii pe care exegeții le-ar încadra la «poezie erotică», acea poezie clasică pe care mie îmi place să o numesc de dragoste: „Chiar dacă ni se taie lumina de la stele/Noi, raiul din iubire nu îl vom da la schimb:/Cât de pustiu ar fi păcatul coastei mele/de nu s-ar frânge Eva, să muște prin zăbrele/Plăcutul măr al adevărului cu nimb!?//Nici iadul din iubire nu îl vom da la nimeni,/Chiar dacă noi vom arde în vâlvătăi de stele:/Sub viscolul țărânii cu sfânta lui cruzime/Vom face suferința și oale și ulcele/Să-și doarmă somnul vieții în piramida rimei”.

Capitolul de poezie se încheie cu o inspirată Rubaiată dedicată lui Omar Khayyam de Ovidiu Țuțuianu: „Când îți citesc, cu sete, acele rubaiate,/Mustind sonor amoruri, în vinuri îmbăiate,/Mă duce gândul iute, la Strauss juniorul,/La vin, femeie, cântec, în vals afiliate”, și o destăinuire fără perdea a lui Nicu Doftoreanu: „Profitând de pauze/Mai schimbam din cauze/Și luam atitudine/După latitudine!/ … /Pentru cei ce sunt damnați/îi făceam părtași la țel,/Ireal! … Păi cum altfel,/Așa că, …într-un final/pentru-a deveni … global/Promovam alt fel de trai/ …”

În ce mă privește, surpriza cea mai mare mi-a oferit-o rubrica Opinii care debutează cu opiniile foarte pertinente ale domnului Alexandru Pătruți privind „Involuția mineritului românesc: 1990-2019”. Despre competențele profesionale ale domnului Alexandru Pătruți aveam, de ani buni, cunoștință. Despre pertinența sa cetățenească, de asemenea. Surpriza, plăcuta surpriză a constat și constă în ușurința cu care domnia sa știe, poate și o face, manevrând condeiul ca un real literat și deosebit de conviv interlocutor (dacă vi se pare un pleonasm, el este voit) făcând astfel ca cititorul cel mai neavizat în domeniul mineritului de cărbune sau al altor resurse minerale să poată să priceapă și să înțeleagă ce înseamnă și ce sunt alea minereuri, minerale, componenți freatici, abataje și toate celelalte ca într-un curs de popularizare a științei.

Vinovat de surpriză nu este altcineva decât neglijenta-mi persoană care trebuia și putea să știe până la vârsta pe care am adunat-o că îi este lesne a vorbi pe înțelesul tuturor numai cel care știe ce vorbește și vorbește ce știe. Din păcate, tabloul oglindit și explicat de consilierul științific al CNR-CME Alex. Pătruți este unul neplăcut și, aproape, fără speranțe nu neapărat de mai bine, ci măcar de redresare, cel puțin la nivelul anului 1989.

Rubrica Opinii continuă cu un punct de vedere al domnului Viorel Gaftea privind evoluția tehnologiei informației și a comunicațiilor după 30 de ani de revoluție (75-77) și cu opinia lui Lucian Gruia privind trei tipuri de locuire românească (78-81). Autorul se limitează la locuirea Brâncușiană, la cea cioraniană și la cea Eliadescă. Locuirea brâncușiană, în opinia autorului, spațiul fizic reprezintă întrepătrunderea a trei spații specifice: în care imaginea plastică poate fi descoperită, cel închis în volumul unei figuri și, în fine, spațiul ambiental dintre volumele formelor plastice; în locuirea cioraniană acesta desprinde un caz ilustru, opus locuirii fericite, întrucât pentru „filosoful insomniac” camera constituia un prilej de continuă suferință. Și asta, spune domnia sa, din cauza lipsei de sens a existenței. În fine, locuirea eliadescă se remarcă prin faptul că vocația transcendentă a omului religios constă în imitarea comportamentului divin. Trecând în revistă cele trei tipuri de locuire românească, autorul ajunge la concluzia că locuirea brâncușiană reprezintă o locuire armonioasă, solară, cea cioraniană este nocturnă, dizarmonică, iar cea eliadescă ne transpune în transparența sacrului.

Chiar dacă nu în totalitate putem fi în asentimentul analizei și al concluziilor autorului, recomand cu căldură parcurgerea cu atenție a celor patru pagini. Asigur că merită.

În continuarea Opinii-lor (82-88) recomand cu insistență materialul semnat de Constantin Radu despre grafologie: Ucigași și scrisul lor. Vă garantez că veți citi pe nerăsuflate cele șapte pagini, și că la sfârșitul vă veți simți mai îmbogățiți în cunoaștere, mai pregătiți în asigurarea propriei siguranțe. O lectură, pe cât de interesantă și plăcută, pe atât de instructivă. La rubrica Eveniment a revistei, Tudor Cicu prezintă într-un reportaj  multipla lansare de carte (93-95) constând în prezentarea volumelor: „Triunghiul Bermudelor” de Dan Tipuriță, „La porțile vieții” de Eugenia Duță și „Don Quijote pleacă la război” de Tudor Cicu. Toate acestea sunt laureate, în ordinea descrescătoare a premiilor Concursului Național de proză scurtă „Nicolae Velea”. În cadrul reuniunii ce a avut loc la Muzeul Național al Literaturii Române, la data de 21 decembrie 2019, au fost prezentate și lucrările „Secretele Otiliei” de Ana Dobre-Pelin, „Ocrotiți de sirene” de Marina Costa și „Exod în lacrima lui Dumnezeu” de Anca Preda.

Ștefan Popescu prezintă, la „Evocări istorice” (96-98) – Treizeci de ani de istorie contemporană românească, o temă incitantă fie și numai prin contemporaneitatea ei. Tânărul analist Ștefan Popescu lansează, de la început, un crez incitant: „Numai atunci când popoarele, prin elite, au o idee clară unde se află, ce au de făcut și sesizează încotro se îndreaptă istoria, se pot înscrie pe o traiectorie de progres”. Citind acestea, prima mea reacție a fost să-mi pun mie însumi întrebarea: avem/am avut în acești treizeci de ani trecuți o idee de elită? De orice fel: politică, economică, istorică, culturală …? Mă tem că răspunsul este nu sau cel puțin, dacă am avut, aceasta a fost foarte tăcută, îngrozită de gălăgioasa „elită” revoluționară, a impostorilor și a pescuitorilor în ape tulburi, fie ele naiv-independente sau voit și interesat stipendiate și conduse ca o gloată incultă, cel mult semidoctă dar zgomotoasă și violentă la nivelul instinctelor primare către cele mai jos de primate.

Ei bine, Ștefan Popescu încearcă și, în multe privințe, reușește o analiză cât de cât obiectivă (după mine foarte obiectivă) și sută la sută pertinentă care pune această ultimă perioadă de treizeci de ani într-o cruntă inferioritate, pe toate planurile, față de perioade similare trecute din ultimele două veacuri. Dar, cel mai trist și periculos, în același timp, avertisment este faptul, mai mult decât evident, că diferențele regionale s-au accentuat, făcând să existe pericolul ca, peste ani, nu prea mulți, remarcă analistul, să afecteze însăși coeziunea statului.

Doamna Carmen Ionescu Golovanov aduce, la rubrica „Români care au strălucit în ultima sută de ani” un cuprinzător ad-memoriam al Academicianului, profesor emerit dr.docent Andrei Țugulea (99-103).

Legată sentimental de locurile lunene revista Gândul Anonimului nu poate (și cred că nu ar fi nici benefic) să renunțe la rubrica „Actualitate și trecut la Luna”, în cadrul căreia, în acest dublu număr, este publicat un fragment din cartea „Comuna Luna-istorie. Trăinicie și adevăr pe Valea Arieșului” a mult regretatului Ion Mazere Luneanu (104-106), iar preotul paroh Gabriel Moldovan, în materialul intitulat „Luna, după 30 de ani de libertate” vorbește despre suflul Revoluției din 1989 resimțit la Luna.

Valeria Mureșan, în cadrul aceleiași rubrici, semnează Amintiri, amintiri…, o alegorie sentimentală minunat de caldă și cu duioase răbufniri ale anilor ce-au fost cu viața lor când tumultuoasă, când așezată, aromitoare și plină de speranțe.

Lucian Gruia prezintă cu căldură și obiectiv-atașament cartea „Fărâme de lumină” apărută la Editura Ștef, în 2019, semnată de talentata Alexandrina Tulics, iar Gheorghe Indre semnalează că la Institutul român-Biblioteca română din Freiburg, în Buletinul Bibliotecii române vol.VII (XXVIII) serie nouă 2020, din Germania, la capitolul Revista presei a apărut o prezentare a numărului 67-68 al revistei Gândul Anonimului. La pagina 115 al nr.71-72 este redat întregul material, semnat de Mihai Neagu.

La rubrica Ecouri, Florin Grigoriu semnează materialul „Trăiască Luna, lunenii, revista lor și colaboratorii!” (120-122), iar Gheorghe Văduva semnează, la rubrica Dispariții, un in memoriam – generalul Dumitru Luca, un camarad, un bun prieten și un mare om.

Întregul număr este agrementat și înfrumusețat cu imagini plastice într-o bogăție de culori și incitări de sentimente, creații ale artistei Luminița Gliga, a cărei prezentare exhaustivă o puteți găsi la pag. 124-129 ale revistei Gândul Anonimului nr. 71-72 – iulie/decembrie 2019, număr care se încheie cu „Nota redacției” semnată de Gheorghe Indre.

Personal, semnatarul acestei prezentări, se alătură cu căldură sufletească tuturor eforturilor creatorilor acestei reviste apolitice (în sensul că nu face și nu sprijină politica, doctrina, acțiunile niciunui partid sau formațiune cu activitate politică) și, la nevoie și solicitare asigur inimosul colectiv redacțional, pe domnul Gheorghe Indre personal, că nu voi ocoli nici nevoia de contribuție materială pentru ca acest for de cultură și istorie a spiritului românesc să treacă prin ani și veac.

 

Victor Vernescu