GÂNDUL ANONIMULUI
ÎN PERIOADĂ DE PANDEMIE…

Victor VERNESCU

Domnii Gheorghe Indre și Gheorghe Văduva ne surprind, iarăși, deosebit de plăcut cu un exemplar de excepție al revistei de cultură și informație „Gândul Anonimului” într-un număr qvadruplu (73-76), constrânși fiind de multele și controversatele restricții de la libertățile de mișcare și de colaborare „impuse” de minusculul dar „voiosul” virus scăpat, după cum se vede, de sub controlul omului. Și, după cum suntem obișnuiți și optimiști să spunem, tot răul spre bine, de astă dată spre binele cititorului, care dispune, acum, de generoase spații de lectură și informare.

Gândul Anonimului nr. 73-76 debutează (pag. 3-5) cu editorialul semnat de Gheorghe Indre, intitulat „Otrăvirea ierbii”. După o descriere, oarecum pastorală și cu un puternic iz nostalgic a zonelor naturale de câmpie, deal și munte, de covoarele lor multicolore, aproape ca într-un poem la căutarea frumuseții și a valorii materiale și biologice a ierbii, pentru om și animale, pentru ochi, inimă, plămâni și respirație. Numai că, „dacă în urmă cu numai câțiva ani ierburile erau îngrijite și valorificate, de când gospodăria țărănească tradițională a căzut în dizgrația locuitorilor satelor, de când animalele pentru lapte se cresc în ferme mari, aducătoare de profit pentru proprietarii potentați financiar, în satele de deal unde erau cirezi de vaci și/sau de bivolițe, turme și stâne de oi și de capre, acestea, în mare majoritate, au dispărut”. Și, continuând tot astfel minuțioasa lui analiză obiectivă, autorul ajunge să viseze iar, cu ochii optimiști, viitorul: „Și, văzând covoarele de iarbă ce colorează primăvara, vara și uneori toamna până târziu, dealurile și câmpiile nelucrate, strălucind de lumină și viață sub soarele ocrotitor, nu poți să nu te gândești la imaginea idilică a paradisului din slujba de îngropăciune «loc de verdeață, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin…» și îți este cu atât mai greu să înțelegi și mai ales să accepți ușurința cu care generațiile tinere din zilele noastre abandonează și disprețuiesc aceste locuri”.

Tot Gheorghe Indre deschide și rubrica de Proză a revistei (6-47) cu povestirea „Blestemul” (6-11). Cu un simț epic de excepție și cu o forță de expresie, mărturisesc, surprinzătoare, autorul ne introduce imaginativ și plastic în lumea satului ardelean și nu numai, în tot satul românesc: „… ziua de mijloc de vară se anunța frumoasă și Lina o începea gândindu-se la tot ce avea de făcut … A pus laptele pe foc și a pregătit mai întâi două ochiuri pentru Pavel care venea să mănânce, ca în fiecare dimineață, după ce adăpa vaca, rânea gunoiul din grajd și punea făină și boabe în ceaunul din care trebuia să i le dea vacii în timp ce o mulgea, având șiștarul spălat și oala cu apă caldă alături, într-un fel de ritual prestabilit din generații care se derula înainte de a trimite vaca la ciurdă pentru păscut”.

Narațiunea se continuă și îmbracă, cu claritate și cu firescul din vorbirea satelor, un întreg arbore genealogic ce cuprinde aproape întreaga comunitate și lasă cititorului o imagine exactă a noilor orânduieli ce se statorniceau în satul românesc în anii primei decade de după încheierea celui de al doilea mare război mondial al veacului.

Liniștea satului s-a frânt atunci când „… necazurile nu vin niciodată anunțate” și focul a mistuit depozitul de paie al gospodăriei agricole, iar nedreptatea judecății oamenilor legii a împins-o pe Lina să aducă năpraznicul blestem: „Să dea Dumnezeu să ardă carnea pe el cum arde acum inima în mine!” Și când judecata oamenilor greșește și blestemul „este auzit”, ceva ce omul nu-și explică, duce la realizarea dreptății prin împlinirea blestemului.

Las cititorului dreptul de a afla, prin ușurința lecturii, tragicul deznodământ. Tot ce pot face este să îl asigur că merită.

Rubrica de proză continuă cu povestirea „Casa mea” (15-19) semnată de Ioan Bălăei, obișnuit a viețui în așezări de la limita frontierelor patriei, ceea ce-l face să exprime, deloc nostalgic, „ … cel mai adesea structurile, respectiv colectivitățile militare sunt socotite drept familii cu un anumit specific în care coeziunea, spiritul de întreprinzător de grup și chiar de sacrificiu sunt definitorii.” El însuși, povestitorul, era obișnuit cu astfel de locuințe și viețuiri, cu astfel de colectivități, copil de ceferist fiind, veșnic trăind cu sentimentul locuinței provizorii, în așteptarea altei și mereu altei destinații. Este semnificativă prezentarea comandantului de detașament către proaspătul ofițer prezentat la postul de la frontieră: „ … noi aici avem culturi de grîu și de porumb, grădină de legume de unde ne aprovizionăm orașul din regiune, am construit aici un pod peste pârâul comunei, am lucrat la consolidarea digului, contribuim la paza instalațiilor pentru irigare și a terenurilor cu viță de vie”, astfel încât, peste timp, aproape că nu ar mai fi trebuit să-l mire pe comandant, obligat parcă fiind să-i replice: „ … majoritatea își dorește să se întoarcă acasă, iar tu vrei să rămâi?!” Trebuia să-i înțeleagă de la sine gândurile și credința că „ … acolo unde am muncit și am trăit în țară, slujindu-i interesele, am fost mereu acasă, cu toți cei dragi …, suntem de unde venim …, să fim bucuroși că avem o casă mare, bogată și nespus de frumoasă; ea trebuie păstrată și apărată cu sfințenie. Țara, România toată este casa mea și oriunde mă aflu pe meleagurile ei sunt fericit și mă simt nu musafir sau excursionist, nici măcar vizitator, ci stăpân pe moșia străbunilor mei”. În ce mă privește, prin destine care, în parte, ne unesc, gândesc și rostesc și eu în consonanță cu domnul Ioan Bălăei.

Tot domnul Ioan Bălăei continuă rubrica de proză cu „Năcazul” (20-24), interesanta poveste a maiorului Tudose dar, cred eu, mai greu de înțeles și de … „gustat” de cititorul mai puțin familiarizat cu termenii și preocupările militărești și, în particular, grănicerești, întreaga poverstire [interesantă și reliefantă, totuși] abundând de conotații specifice unui raport ostășesc. Și totuși, în ce mă privește, l-am simțit, parcă pe viu, pe maiorul Tudose, hârșit și îmbătrânit în dispozitive izolate, cu grija mereu ațintită spre îndeplinirea misiunilor de apărare a fruntariilor și cu teama, de ce să n-o spunem, față de aprecierile eșaloanelor superioare, prea adesea, și atunci, ca și acum, „mobilate” cu prea mulți „șoareci de cancelarii”…
Și tot domnul Ioan Bălăei semnează și povestirea „Fir întins” (25-28), petrecută tot în decor de frontieră și viață grănicerească. Povestea, destul de antrenantă, aduce, al naibii de bine, cu poveștile vânătorești, dar și cu o doză de verosimil. „Asanarea bălților din Lunca Dunării, construcția digurilor de incintă pentru obținerea de noi suprafețe agricole … au condus la distrugerea zonei umede, la dezechilibrul habitatului favorabil populării cu pește, păsări și animale, inclusiv în delta fluviului”. Adevărul este că goana după teren arabil, în politica agriculturii extensive, a avut și avantaje dar, din păcate, și multe dezavantaje, ca mai totdeauna și oriunde omul s-a luat la întrecere sau la trântă cu natura. Amintesc aici, ca argument decisiv, ca o culme a dezastrului, petrecut în aceeași negândită bătălie, prin pierderea definitivă a Mării Aral din fruntariile Cazahstanului, Rusiei de Sud și ale altor țări centrasiatice.

Trist este însă că, trecând peste (de acum) obișnuitele critici și anatemizări a tot ce „a fost”, se recunoaște naiv și doar pe concluzii personale (mai mult decât posibile), cauza răririi pasiunii prea învederate mai anțărți, a pescuitului sportiv. Și pentru asta, dar nu numai, povestirea merită lecturată la o cafea aburindă, fără ură și fără prihană.

Rubrica de proză continuă cu fragmentul „Întâlnirea” (29-31) din romanul „Teo, Dora și Teodora”-vol.2, al Gabrielei Stanciu Păsărin. În ce mă privește, mărturisesc că mi-a plăcut nespus acest fragment ce m-a aruncat, nici eu nu știu de ce, într-o nebănuită și neînchipuită nostalgie, încât și pe această cale, întrebând, sper să aflu unde se mai poate găsi romanul spre a cărui lecturare am fost definitiv atras. (Doamna Gabriela Stanciu Păsărin beneficiază – pag.31 – de o scurtă prezentare din partea redacției revistei).

Tudor Cicu, tot la rubrica de proză, publică schița „Când am fugit de acasă” (32-33). Intenția și tema sunt bune și chiar generoase dar scrise cu o anume neadmisibilă neglijență pentru un material ce își dorește lumina tiparului. De pildă: „Satul de câmpie în care m-am născut era la cca 6 km de prima așezare rurală”. Trecând peste faptul că nu este ceva de mirare în câmpia bărăganului, de pildă, dar cred că mai fericită ar fi fost o formulare de genul: „Satul … era la cca șase kilometri de cea mai apropiată așezare.” Așa cum este scris acum primul meu gând a fost că autorul a vrut să scrie „urbană” și că fuga stiloului și a gândurilor l-au făcut să scrie „rurală”. Apoi, introducând termenul „meragiul”, dacă nu este o greșală ci doar un regionalism, n-ar fi fost rău dacă, măcar într-o notă de subsol, să-l explice semantic. Împins de niște superbe versuri ale lui Esenin autorul scapă fraza: „Scrie cum ai luat, precum luna, norii, în coarne lumea cea largă și nebănuită pentru o inimă de copil”. Nu este adevărat că nu a putut să scrie așa ceva. Însăși schița din acest număr de revistă, Gândul Anonimului, o dovedește. Autorul beneficiază, din partea redacției de o scurtă prezentare (33).

O poveste halucinant-fantastică publică Eugen S. Lenghel sub titlul „Cântecul Ledei” (34-37), un text risipit și neegal narat care m-a făcut să-mi pară bine că am vârsta pe care o am, ce-mi dă, aproape sigur, certitudinea că nu voi apuca să sfârșesc într-o astfel de ambiguă lume. Măcar și pentru a verifica dacă repulsia mea este justificată, povestirea aceasta merită să fie citită, fie doar și ca pe o relatare.

Prin exprimarea simplă a unei emoții, fără a fi prizoniera unei imaginații, dar crezând în premoniții și coincidențe (38-39), relatându-ne cum a influențat o lectură, nici măcar a domniei sale, a titlului unei nuvele deja începute, Ioana Stuparu ne crează intermezzo-ul necesar spre partea a III-a a prozei „Lumină pentru întuneric” a domnului general Gheorghe Văduva. Acest fragment (partea a III-a, 40-47) debutează cu o perlă veritabilă materializată într-o figură de stil superbă: „ … femeile, pentru mine, sunt de multă vreme flori care nu se ofilesc, ci trec, doar, în fruct” … În context, excelentă literar, dumnezeiască sentimental descrierea doamnei Gi. Și numai pentru asta și este păcat să ignori lecturarea acestui fragment. În descrierea pregătirii sale pentru operația de colon, autorul folosește un limbaj frust, aproape brutal în redarea realului. Oricum, domnule general, chit că dumneavoastră nu vă plac opiniile diferite ale celor care, totuși, vă citesc, nu mă pot abține să vă săpun că aș fi înlocuit cu „mizeriile” cuvântul folosit de dumneavoastră privind cam ce e prin colon. Poate că exagerez, dar nu-mi place … supra sau excesul de realism în literatură. Ăsta este defectul meu, ce să-i fac!!!

În continuare, în textul domnului general, am dat peste o frază pe care eu aș folosi-o ca motto al întregului roman. Iat-o: „ … fiecare om este unic și irepetabil în Univers, el însuși fiind, de fapt, o replică strict personalizată a Universului”.

În frământările din preziua stabilită operației de colon, sau în momentele de covalescență postoperatorie, din plictiseală, din griji și îngrijorări, bolnavul își aruncă gândurile spre înapoi, un înapoi în care, vai, este operația la ochi, moment ce, în loc să-l liniștească și să-l încurajeze abia că-i dau noi motive de îngrijorare. Și poate tocmai acestea să aibă darul de a-l îndârji întru’ verificarea propriilor valențe de bărbăție și de curaj. Și totuși, nu trebuie neglijat că … „vine o vreme a multului puțin. Și atunci trebuie să fi prudent cu propria ta prudență. Fibrele nu mai sunt suficient de elastice, arterele nu mai suportă chiar orice, entuziasmul se recalibrează chiar dacă gândul umblă în continuare după cai verzi. Umblă degeaba, nu mai poate pune șaua pe ei …”.

Poezia are și ea aria ei de exprimare, suficient de generoasă la nivelul acestui număr (73-76), beneficiind de nu mai puțin de 33 pagini. Rubrica debutează cu ciclul „Cum să te aperi de atâta viață” al doamnei Victoria Milescu, în care cititorul se poate delecta cu Fără grija uitării- „Oare cât ar trebui să trăiesc/să-ți spun toate vorbele pe care le-am inventat/în clipele de singurătate …”; Puterea obișnuinței – „… m-am obișnuit cu durerea oaselor/cu bucuria devastatoare a izbânzii de-o zi/cu iubirea fără hotare, cu despărțirea de spaima/trecerii prin miracol …”; Cartierele noastre – „… între noi se construiesc malluri/se deschid buticuri, tarabe cu dulciuri și jucării/piețe pentru degustătorii de iluzii …”; O viață lungă –„… ce viață lungă am avut/parcă nici n-am trăit printre oameni/parcă nici n-am trăit printre stele …”; Tu, gravitația mea terestră –„… n-am cum să plec/nici când mă îngropi în tine/în miezul de fier ce fierbe/cu șerpii totemici …”; Culoarea iubirii –„… în căușul palmelor unui copil/se odihnesc păsările raiului/uneori în fereastra de la stradă/vin vrăbii cenuși, guralive/le pun firimituri/din insomniile mele …”; Geneză –„Din dragostea păsărilor cu cerul/s-au născut stelele/din dragostea păsărilor cu florile/au apărut fluturii/din dragostea păsărilor cu norii/s-au ivit oamenii …”; Fericirea se rotește deasupra mea –„fericirea plutește deasupra mea/sufletul se ridică/să o-mbrățișeze/cu toți trandafirii furați/din grădina jertfelor.

Maria Magdalena Labiș este prezentă (51) cu o dureroasă poezie dedicată momentului de maximă durere al pierderii supreme: Cruce de flori –„Atunci, vântul morții viscolea în alai/Zăpadă și sânge printre roți de tramvai/Tras de palton și împins nemilos/Peste tampoane reci cu capul în jos…”

Gheorghe Văduva ne încântă și de astă dată cu un bogat repertoriu de versuri (52-53). Aripi sedentare –„Se risipește vântu-n patru vânturi/Și cad pe gând găsirile pierdute/în fiecare vrut, sunt vrute și nevrute/dar gândul stă mereu pe-un stol de gânduri//…; Dualitatea unicului –„…E drept că, peste tot, întregul, ca să conteze,-i bipolar/el nu e singular în sine, e doar un dublu exemplar//”; Nimic din ce apare nu este ce pare –„ … E multă tăcere în vorba limbută,/diftongii pun ochii pe-o nouă vocală,/e iarnă-n Sahara și albu-i de smoală,/iar piua se zbate în apa tăcută.//…; Robia-n libertatea sa –„… La urma urmei, moartea-i sensul vieții,/tot ce trăiește, în final, tot moare,/nimic nu poate fi etern sub soare,/iar noaptea-i născătoarea dimineții.//Și totuși marea noastră calitate/rămâne tot robia-n libertate.

Din creația domnului Lucian Gruia, alături de un succint Curriculum vitae sunt reținute câteva titluri: Anotimpuri –„Poate că primăvara asta nu e/decât umbra degetelor tale, căzute într-adins/peste pleoapele mele deschise…”; Primăvara –„… Lăstunii ploii bat cu aripile/în acoperișul câmpiei;/Porțile humei se deschid//…”;De ce nu am fost pasăre –„ … E frig și aș vrea să plec/Din acest ținut în care am fost/Rând pe rând de toate//… Numai pasăre nu am fost niciodată/De ce nu am fost pasăre?”; Cascada toamnei –„Țipătul pescărușilor/Sparge rotula mării/În valuri fosforescente-/Trunchiuri fluide/Rostogolite departe//; Jocul zăpezii –„Jocul zăpezii coboară din cer:/flori, muzică, sfere;/Minuni albastre de lumină…//; Dorul zăpezii –„Te caut pulsând în tristețe/Sanie frântă, iarnă uitată,/Doliu pe dor, lumină-nghețată//…”; Balada iernii absolute –„… Mai pune-ți pijamaua și capotul,/cel gros, de lână, cel cu trandafiri/Culeși din parcul public, într-o noapte/De vară caldă, fără de priviri//…”

Sub titlul „Prin nisipul plin de cifre” George Stanca este prezent, la rându-i, cu un bogat buchet de poezii (57-62): Alt Orient expres –„… Lași în urmă lanuri de tristețe/lacrimi țesute în marame albe/…”; Americă, lacrimă mare cât un ocean –„America, salvează-ți sufletele pierdute!/Scoate-le de sub ruine, de sub dărâmături,/Scoate-le de sub norul acela ucigaș din care n-au mai ieșit/decât chipul morții, decât chipul Satanei/…”; Pădureanca –„… Mesteceni înalți au venit să le vadă/ienuperi la tine se-nclină umili/din creștet alunecă lina zăpadă/iar floarea de colț se retrage-n pistil/…”; Robinsonadă –„Noi pe o insulă pustie/tu-ca o pașă de sex feminin/fără probleme sociale/fără sugestii și reclamații/ …”; Soldat în marș –„Ți s-a întâmplat vreodată, prietene/să vezi un soldat în marș/călcând peste propriile-i viscere fără a ști/că e împușcat în stomac?…”; Sonatină –„Să-mi dai dagherotipul tău/color/cum stai în scaun de mahon/Și cânți la pianină, Sonatine/de amor/…”; Stare de ger –„Dar cerul se face și-albastru de frig/Ca-ntr-o simfonie de nordicul Grieg/Și-n pomii uscați zac adânc clorofile/Într-un tablou de el Chinschi Vasile/…”; Stea cu diamante –„… Primește plecarea caselor mele/astăzi când mă lepăd de Satana/când las să cadă sutana/sub care am vămuit/sângiuiri/zavistii și/bântuieli/de noroade/…” ; Sunt –„ …sunt ziua de mâine și ziua de ieri/când a început festinul de final al lumii/…”; Tablou –„…Pe drum s-a risipit lumina/lintița doarme peste lac;/privesc și tac//…”; Valuri, valuri, valuri –„… când își scoate ea taiorul/se-ngheață ecuatorul/se casează palmierii/bananierii, cocotierii/pleacă apele din maluri/…”; Viziune –„…Odată pe zi oamenii se vor/răsuci pentru a binecuvânta/și cealaltă față a lumii/Râuri de acizi vor curge/acolo unde răul e depus/…”.

„Când iubești, totul e o inimă”, declară Claudia Motea (63-68) într-un grupaj de versuri adunate special spre încântarea cititorului revistei Gândul Anonimului nr. 73-76: 1.Dimineața –„Vine/Cu mărgeanuri de aur/Rupte din soare/Anume să-mi împodobească/Pântecul/Pe care mi-l săruți noaptea/…”; 2. Azi –„În drum spre Mare/Am ajuns la kilometrul/Zero/Al iubirii/…”; 3. Ce-ar fi –„Dacă în loc de gloanțe/Pe țeava puștii/Să vină doar gânduri/Și primul gând/Să fie al Păcii?/…”; 4. Am coborât –„La cuvântul/Zero/Și scara/Nu mai avea nicio treaptă…/Unde ești dreptate a lumii?/…”; 5. În noapte –„Luna/Pare/Că știe/Mai multe decât noi/…”; 6. Ieri-„La gândul/Încă odată că exist/M-am întors în Evul Mediu/A fost/Doar o fractură de timp/…”; 7. Da –„În cetate/Am văzut/Pentru prima dată/Cum luna se dă peste cap/Ca un trubadur medieval/…”; 8. Lasă-te în bătaia –„Luminii/Din cercul solar al/Cetății/Numai așa vei/Deveni/Nemuritor/Veșnic/Adevărat/Istoric…”; 9. Schimb –„Zilele/Cu nopțile noastre/Albastre/De iubire/Îmbrățișarea mea se prelungește/În vârful degetelor/Ce țin pe unghii/Stelele/Din Ursa Mare/…”; 10. Pe aripa tăcerii –„Între a vorbi murdar/Și a cânta romanțe/Mă-nchin cu bucurie/La tot ce-ți dă/Viața/…”; 11. Sincer –„În oglinda MARE/De la baie/M-am visat/În mai multe vieți/Dar UITE/Că numai acum/În viața asta/Mă ai/Te am/…”; 12. L-am înghițit pe Prometeu –„Și acum/Dau foc Universului/Cu strigătul/Din interior/…”; 13. Ești FIUL –„Fiecărui anotimp în parte/În tine/Ploaia/Își trage sufletul/Să se aline/Iar Soarele/Se pierde/În culori/De curcubeu/…”; 14. Acasă –„Brâncuși/Mă cioplește din nou/Mă prelungesc/Cu ce-am mai bun/Pe dinafară/…”; 15.Nu te văd –„Dar/POFTA de tine/Crește/Din ce în ce mai mult/…”; 16. Un gând poetic –„La ceas de ziuă/Cu flori de nu-mă-uita/Îmbrăcate în violet/…”; 17. Ce caut? –„Caut/Lumina/Din/ochii tăi/Fugari atât de mult/Pe trupul meu…/…”; 18. În semn de respect-„Cel puțin/Pentru vârsta lui/M-am adresat/Timpului/Cu Domnule/…”; 19. Mă întreb –„În ce anotimp/Ar fi fost bine/Să vin la voi/Răspunsul/Îl știu/Cu exactitatea/Unui tren japonez/Care nu întârzie/Niciodată/…”; 20. Te-am așteptat până acum –„Pe țărmul mării…/Nu știam că tu plecasei/De mult spre soare/Să rupi o Rază/Ca să-mi faci din ea inel/…”. Redacția face, la pag.68-69 o extinsă prezentare a doamnei Claudia Motea, nou intrată în familia celor ce iubesc și se produc în paginile revistei de cultură Gândul Anonimului.

Rubrica de poezie continuă cu poezia „Tangou religios și nu prea” a domnului Nicu Doftoreanu –„Toți cei care mă cunosc/Știu că nu vorbesc în vânt/Când încerc să-i lămuresc/C-ar fi bine pe Pământ/Dacă ne-am ruga mai mult//…” și cu trei poezii ale domnului Ovidiu Țuțuianu din care prima intitulată „10 vechi îndemnuri valabile … și azi”, chiar așa și care chiar conține exact 10 îndemnuri cu profunde sentimente patriotice și de respect a neamului. „Va trece chiar și asta!” ne spune autorul în cea de a doua poezie: „…Când azi Coronavirus ne pândește/Îl vom trata corect, dar bărbătește!/Ne vom gândi la cele cinci cuvinte/«Va trece chiar și asta», ia aminte!. „Avem nevoie de istorie” ni se amintește în cea de a treia poezie: „…Poporul nostru dacă-i suveran/Normal ar fi și nu-i un moft tiran/Să fie scrise adevăruri noi,/Bazate pe dovezi, nu pe gunoi/…”

Dan Gîju este prezent și în acest număr al revistei cu poemul „Peștișorul cu solzi de argint”(73-74): „… În timp ce tu plecaseși la bătaie/Scurmai prin scorburi, te băgai la fund,/Să mâni toți peștii lumii, în puhoaie,/Spre plasa ceea chituită-n prund/ … /Îmi vine-n minte clipa ceea rară/Când, între foc și apă – am ales focul,/Purificându-mă pe dinafară,/Lăsând, în schimb, la voia lui norocul/…”

Câteva „Emoții sfinte” ne dăruiește și Iuliana Hathazi: 8 martie, Scrisoare pentru mama –„… ași fi dorit să-ți scriu mai mult, mai bine/dacă am greșit, te rog mă iartă,/dar cel mai mult ași fi dorit să fi aici cu mine, să-ți ofer puține liniște, răbdare, iubire,/așa cum tu m-ai învățat,/mama mea dragă,/ființă neobosită/rămâi mereu în sufletele noastre/…”; „E atât de puțin …” ne spune doamna Hathazi mai departe: „Nu departe de Cluj/ca într-o buclă a timpului,/pe malul Arieșului/Destinele își urmează cursul/,,,”. Și își încheie tripticul dăruit acestui număr cu „Locuri sfinte”: „Din emoția acestui popor/îmbrăcat în ie și straie țesute/cu fir de in și borangic/s-au născut Legenda și Doina,/s-au scris povești de aur,/proverbe, zicători, romanțe/și cântece de dor și jale”.

Rubrica de poezie o încheie „Universul din noi” (79-81) grupajul de versuri semnat de Antonio Marinescu: Zidul –„Chiar de caut în fiecare zi iubirea,/Chiar de-ncerc în toate adevărul,/Neîncetat mă lovesc urlând de zidul/clădit din îndoielile ce îmi ucid gândirea//…”; Iarba crescând –„Din frunze, flori sau ramuri,/Neauzite le sunt vocile,/Puternice sunt rădăcinile!/Ne privesc, tandre, inocente,/Iar de sunt slabe și gingașe/Nu se feresc de gheață/Sau de grele călcături/…”; Imagini –„Acum cuprind în ochi,/Cu sufletul imagini;/Mintea mi-e cumpănă,/Timpul mi-e martor,/Iar locul mă apără./…”; Așa când –„Când fac un pas spre tine/o lume mi se deschide/…”; Amici, prieteni –„Mă opresc în fața voastră/Și mă deschid ca să-mi vedeți/Sufletul, gândurile și steaua,/Să vedeți lumea prin ochii mei/…”; Destin –„…Un suflet moare încet și fără soare,/Cu gândurile răzlețe ca o boare/Ce-aleargă prin grădini în floare/Spre rai aspirând cu-ardoare/…”; Pastel cu stele –„În mine sunt doi sfinți:/unul foc și altul cer/…/Negura mă-ndeamnă/Să nu mă opresc,/În schimb să uit/De flori și catifele/…”; Rătăciri –„Aș vrea să mă pierd/Într-o pădure cu tine./Aș vrea să ne hrănim/Cu vorbe dulci/Și să ne bem sărutările/…”; Vibrații –„Aș vrea să iau o pană,/Chiar și-o rază de soare/sau de suflet pal/Și să-ți lovesc cu ea/În inimă, în gânduri/…”.

La rubrica „Confesiuni” domnul Gheorghe Indre „debutează” cu „Înfrumusețarea necunoscutului” în „Istoria unei deplasări” (82-99). Deplasarea a fost făcută în interes profesional-științific în Statele Unite ale Americii, poate în prima sa ieșire „în afară”, să dea piept cu lumea singur, precum un David român cu un Goliat în ascensiune. Textul publicat acum dovedește o maturizare a concepțiilor epice atinse de autor, a stăpânirii verbului și a esențialului din fiecare gând, fiecare pas, fiecare impresie. A sosit momentul, în ce-l privește, în care orice zi ce trece înseamnă o mare pierdere de timp și de confesiune epică din noianul de confesiuni strânse într-o viață de Gheorghe Indre și pe care, are nu numai datoria, dar și obligația să le lase ca istorie și ghid urmașilor și, de ce nu, fără a epata prin a spune vorbe mari, să le lase istoriei și timpului ce trece inexorabil și, și fără părticica de narațiune pe care o are el nemărturisită, în neantul absolutului.

Povestea „Confesiuni” a doamnei Iuliana Hathazi este un real poem în proză (100-101) construit din obsesia poeziei lui Lucian Blaga și modelat pe trunchiul natural și firesc al oricărei deveniri în miracolul acesta repetat la nesfârșit care este viața. Poezia vieții în goana ei trecătoare și mereu renăscută în alte chipuri dar mereu în aceleași tipare îl face pe cititor să-și întoarcă, fie și pentru o clipă, gândul înapoi, pentru a urca din nou scara propriei vieți, călcând iar și iar pe prima ei treaptă…

Un tulburător dialog i se prezintă cititorului prin destăinuirile încărcate de un adânc sentiment de iubire de țară, de meleagurile natale, exprimate cu patos și încântare de Rodica Marioara Subțirelu în discuția sa cu Gheorghe Indre (102-104). O lectură ușoară, ca o poveste de iarnă depănată la gura sobei din care, personal, am rămas cu imaginea și speranța, întipărite în minte prin cuvintele intervievatei: „Uneori, mă gândesc că, un diamant, ca să ajungă briliant, trebuie șlefuit, iar șlefuirea înseamnă durere. Eu cred într-o dumnezeiască menire a României noastre”. Interviul acesta este un dialog ce nu trebuie ocolit și pe care citindu-l, te îmbogățești sufletește, spiritual și motivațional. Spune, la un moment dat, intervietorul, parcă recitând: „Din pragul vieții luminos/Pornim în zbor spre zările albastre/Vom fi constructori de frumos/Sau bravi cuceritori de astre”. La sfârșitul lecturii, cititorul (eu, în orice caz) rămâne cucerit și de sensul cuvintelor din motto-ul (citat mai sus) la un tablou de promoție, cuvinte strânse în patru versuri ce reliefează avântul tineresc al unor vremuri revolute (pe care subsemnatul și le dorește reversibile). Și mai există un „modus vivendi” pe care omul îl poate accepta și spre care ar trebui să țintească: „Scrisul este pentru om un «sânge special» al inimii”. Rodica Marioara Subțirelu beneficiază și de o scurtă prezentare (105) din partea colectivului de redacție.

O pledoarie, (doctă, de altfel) despre formă în poezie, în creație, face Gheorghe Văduva în „Libertatea formei, forma libertății”. Forma, ca izvor de armonie și de frumusețe, dar și ca pretext de constrângere, tendință de încorsetare în tipare mai mult sau mai puțin rigide. Autorul, după o convingătoare argumentație ajunge, în cele din urmă, la o concluzie de care, în creație, ar trebui, pentru reușită, să se țină, musai, seamă: „…fiecare creator de versuri, de proză scurtă, de romane, de literatură utilitară, profesională, monografică sau universală își asumă – și trebuie să-și asume – pe lângă salahorlâcul generării de conținut și punerea rezultatului într-o formă potrivită. O formă clasică sau de care o fi, dar formă să fie, întrucât nu poate exista conținut fără formă. Și nici formă fără conținut”. Fie el, după spusele eminesciene, compus din vorbe goale, dar care, măcar, să sune bine din coadă). Gheorghe Văduva își încheie splendida pledoarie spunând: „ frumusețea armonizării formei și conținutului nu va fi, probabil, niciodată pe deplin, o funcție a inteligenței artificiale. Ea va rămâne pe veci un act de creație, o calitate incomensurabilă și de neprețuit a omului inteligent”. În ce mă privește rezonez plenar cu această afirmație.

În cu totul alt registru ne aruncă Sorin Mihăilescu în comentariul „Doamne, de unde atâta sfidare, nepăsare, indiferență și dispreț?!” pornind de la „Istoria demolării turnului IFMA”, istorie în care autorul constată că noi, [românii] „nu dorim să promovăm valorile ingineriei românești, clădirile și realizările științei care constituie patrimoniul industrial, parte integrantă a patrimoniului cultural național”. În particular, parafrazând înscrisul de pe o vignetă de protest „În plină pandemie, se demolează într-o veselie” autorul își arată revolta în fața demolării turnului IFMA, cea mai înaltă construcție industrială din București – 114 m – și, totodată, cel mai înalt turn pentru testarea ascensoarelor din Europa.

Se dorea, la inițiativa unui „Comitet de inițiativă” salvat turnul de la demolare și transformarea lui în „Muzeul industriei românești”, idee apreciată și de fostul ministru al industriei constructoare de mașini, regretatul Ioan Avram care, la cei 89 de ani ai săi, afirma: „Susțin cu toată convingerea proiectul propus pentru salvarea Turnului IFMA și transformarea acestuia în Muzeul Industriei Românești care ar evidenția progresele industriei noastre, care este un bun național. Cunoscând istoria industriei românești, tineretul nostru va participa la un nou program de reindustrializare a României, program necesar și actual”. Numai că, în ultimii ani, parcă un demon ne îndeamnă să „demolăm, să dărâmăm, căci noi suntem noua generație a banului și a eficienței lui. Nu mai avem nevoie de urmele locuirii acestui popor, din care facem parte, ne vindem și oasele, numai bani să iasă”. Întregul material semnat de Sorin Mihăilescu din însărcinarea fundației IMAGO, se subscrie afirmației academicianului Nicolae Noica, fost într-o scurtă perioadă de timp, ministrul lucrărilor publice: „…nu putem să avem un viitor fără să ne respectăm trecutul, care reprezintă rădăcinile noastre”.

În ce mă privește, strigătul exprimat de domnul Sorin Mihăilescu în acest eseu de trezire a noastră, a românilor, l-aș încadra la capitolul „Evocări din istorie” cu certitudinea proprie că asta este. Astfel încât, interviul „Crizele Uniunii Europene” – „Dialoguri inedite cu Mircea Malița” ar fi, prin urmare, a doua lovitură a rubricii din acest număr al revistei Gândul Anonimului, fără a-i împieta cu ceva caracterul său nonpolitic. Interviul cu regretatul profesor Malița începe chiar cu definirea termenilor în special a conceptului de criză, concept ce, în accepțiunea profesorului (și a noastră) nu este un termen pozitiv. Felicit redacția Gândul-ui Anonimului că a încredințat această temă sensibilă unui specialist al istoriei devenirii sociale care a găsit, după cum cititorul va putea singur constata și convinge, calea spre puterea noastră, a tuturor, de a pricepe mistere sesizate numai de specialiști. Profesorul Malița a intuit, atât cuvintele, cât și metoda de a explica, pe înțelesul tuturor, fără patimă sau parte-priu niște adevăruri ce nu trebuie lăsate neexplicate. Opinia subsemnatului este că, și numai pentru acest fragment de interviu, acest număr al evistei era obligatoriu să apară. Cu o analiză rece, cu afirmații clare și, mai ales, cu sugestivele „întrerânduri”, profesorul Malița intră adânc în intimitatea propriilor noastre întrebări, deschizându-ne (fie și numai ca o părere) ochii, pentru a fi capabili să scruteze, cu mai clară aplicație, viitorul.

Tot la rubrica „Evocări istorice”, domnul Constantin Radu ne introduce în fantastica și miraculoasa „Afacerea Dreyfus” (119-121) tratând-o din două perspective deosebit de interesante: istorie și criminalistică. Și asta, din simplul adevăr că «afacerea» însăși este, pur și simplu, un caz criminalistic – în primul rând, dar și un caz istoric, plecând de la învățătura că, pentru a nu repeta o greșală sau … un caz, cel mai important este să nu o(îl) dai uitării. Las pe cititor să tragă singur fie concluziile, fie învățămintele, după ce parcurge cele numai șase pagini ale revistei (îndemnându-l, totuși, să nu neglijeze nici notele de subsol).

Rubrica „Români care au strălucit în ultima sută de ani” debutează cu lucrarea domnului Sorin Mihăilescu „Constantin Cocenescu [considerat drept] părintele în viață al lococmotivelor românești (125-128). La aceeași rubrică este prezentat, (se pare că de fratele său, Nicolae), Mihail Diaconescu [scriitor, istoric, profesor], reper al spiritualității românești (129-136).

Regretatul Ion Mazere Luneanu este prezent la rubrica „Actualitate și trecut la Luna” (137-153) cu un fragment din cartea sa „Desființarea iobăgiei”, fragment intitulat „Comuna Luna istorie.Tradiție și adevăr pe Valea Arieșului”(137-141). Tot la această rubrică, sub titlul „Portrete de luneni”, Dan Mănucă îl prezintă pe Ioan Urcan drept „O floare care s-a stins” (142-143), iar Nicolae Dan vorbește despre sensibilitățile și debutul literar al aceluiaș Ioan Urcan, orfan de mamă de la vârsta grădiniței, rămasă totuși în amintirea neștearsă a copilului: „Cu slabele-i puteri de om bolnav/Îmi arăta cu acul pe-o hârtie/O literă sau cifră cum se face/Și de la ea-nvățai astfel a scrie//… Și tot despre Ioan Urcan, Doina (Călușeru) Balaci [fosta premianta de necontestat a clasei] face o sensibilă evocare sentimentală, în finalul căreia scrie: „Ioan Urcan s-a retrtas între coperte de carte, iar noi, până când ne vor învălui umbrele acestei lumi, îl vom regăsi mereu în noblețea cuvintelor trecute prin sufletul lui și dăruite nouă: «Vreau să rămân în limpedele har al minții treze-n veșnică lumină, Dumnezeiasca veghe să mă țină ca fluturii privind din chihlimbar»”.

La aceeași rubrică, dar sub titlul „Familii din Luna”, Felicia Tulai prezintă eseul „Un om, o familie, un vis”, iar Alexandru Cuc pe Mihail și Maria, tată și mamă, ca fiind „cei ai lu’ Cucu”

În cadrul rubricii „Recenzii și cărți sosite la redacție”(154-160), Nicolae Georgescu prezintă cartea de proză fantastică „Arcanele Strigoniei” de Mihail Șurubaru sub auspiciul de „Literatură onirică și realismul magic”, în timp ce Victoria Milescu prezintă, sub egida „Un revoltat intercontinental” cartea de versuri „Salvați Țara” a lui Virgil Ciucă făcând totodată și o succintă prezentare a autorului. La rândul său, domnul Ioan Bembea prezintă cartea „Un dascăl de România în Țara Moților – profesorul Emil Popa”, autor Ion-Nicolae Popa

Frumoase gânduri și idei despre revista de cultură românească Gândul Anonimului ne dezvăluie Nicu Doftoreanu în urma lecturării nr. 71-72 al revistei, sintetizând că „Gândul Anonimului și Gheorghe Indre, două nume predestinate de a conviețui împreună, fiind mlădițe plămădite din cuvântul românesc – Patriotism!” (166).

Între paginile 167-169, Florin Grigoriu adună un mănunchi de distihuri critice la adresa Gândul-ui Anonimului puse în seama unor colaboratori ai revistei.

Și, cum timpul mereu nu are răbdare, și în acest număr al revistei a trebuit introdusă rubrica „Dispariții” pentru a se scrie „În amintirea colonelului Dumitru Mocanu”, cu penița însângerată a camaradului Ioan Bălăei.

Gândul Anonimului nr. 73-76 este înfrumusețat de arta pictorului Anton Rațiu a cărui prezentare este făcută la pag.172-173.

Ca de obicei, revista se încheie cu Nota Redacției și tot ca de obicei, sub severa semnătură a domnului Gheorghe Indre. Ei bine, stimate coleg și prieten, cu mâna pe inimă îți declar că rezonez cu tot ce ai spus în această Notă a redacției, cu o singură observație: spitalul acela de mare capacitate s-a construit în șase zile, e drept, dar în China, nu în România (este bine să se știe). La noi, fost(a) primar general al capitalei a construit, cu forțele primăriei de ea structurate, la Pipera, în două săptămâni, un mare spital modular de campanie, dotat cu toate cele necesare și după cerințele de circuite impuse unui edificiu de infecțioase. Ei bine, noul primar general și-a dat el seama că un asemenea spital este prea costisitor și nu are el bani pentru a-l menține în activitate și, pe cale de consecință, a dispus închiderea lui, iar acum, la mijlocul lunii aprilie a anului 2021, în timp ce-mi scriam această cronică, aud și văd, pe rețelele media, cum sunt evacuați, în miez de noapte, pacienții spitalului de ortopedie și traumatologie Foișor (spital modernizat și reutilat de fostul (fosta) primar general), fără a se ține seama de stadiul sănătății lor (pre sau postoperatoriu). Printr-o măsură vecină cu nebunia, se sacrifică acest spital (unic în felul său și nu numai în capitală) pe altarul virusului Covid … Iar noul primar general e mut, e orb, e dispărut. Imaginile sunt greu de privit și imposibil de acceptat. Ferească Sfântul de un dezastru natural sau accidental cu probleme de traumatologie; nu se știe cum și unde se vor înghesui accidentații. Dar poate că ne merităm modul în care noi, ca cetățeni, suntem tratați, azi, de cei pe care i-am votat să ocupe fie jilțul din Dealul Cotroceniului, fie fotoliile din Parlamentul țării, fie scaunele ministeriale.

Dar, n-ai tu, colega, nicio vină…

Victor Vernescu

Nota redacției
Această cronică de excepție a publicației „Gândul Anonimului” nr. 73-76, realizată și semnată de domnul Victor Vernescu, înnobilează pur și simplu autorul și opera lui. Rigurozitatea, spiritul de observație și capacitatea de a sesiza și prezenta succint, inteligent, consistent și frumos, esențialul, dar, mai ales, sesizarea acelor reușite ale autorilor, a punctelor tari, a subtilităților unor texte atât de diverse și unor creații adevărate, umorul fin, neoboseala și bucuria lecturii, aduc acel prinos unei finalități reușite, pe care uneori o numim: finit coronat opus.