BLONDICICA

Victort VERNESCU

 

Era, parcă, pe la mijlocul deceniului al șaptelea al veacului de care doar de două decenii ne-am despărțit. Unitatea la care eram încadrat achiziționase un lot nou de armament pentru modernizarea soluțiilor de război tactico-operativ, potrivit doctrinei proprii de apărare al războiului întregului popor.

Din micul orășel din zona de vest a țării, eșalonul nostru, îmbarcat pe vagoane românești, a suferit, după parcurgerea unui traseu deosebit de frumos și pitoresc prin Nord, o transbordare la imensul triaj de la Nicolina-Iași, pentru a ne îmbarca pe material rulant compatibil cu ecartamentul drumului de fier al marelui nostru vecin, Uniunea Sovietică.

Odată trebușoara asta terminată (până la o limită de timp draconic de scurtă ordonată de organele de frontieră sovietice), ne-am văzut trecând Prutul (în ce mă privește, nu pentru întâia oară), cei mai mulți dintre militari înghesuindu-se la geamuri pentru a vedea ce hram poartă această apă de ne separă în două țări, feciori de același neam, istorie, limbă și tradiții.

– Cum măi fraților, asta-i apă de netrecut? (ba da, i-aș fi răspuns, dar el, se vede treaba, nu citise Țiganca de Gib Mihăescu…) Așa îmbrăcat cum mă vedeți o trec în mai puțin de un minut! Așa se făleau cei de pe lângă Olt sau Jiu, dar și cei de prin vecinătatea Mureșului ca să nu mai vorbim de cei de dinspre Dunăre. De-acum gândurile noastre și începuseră să zboare spre Don, spre Volga…

Aproape jumătate de săptămână garnitura noastră specială a gonit prin stepele ukrainene, prin întinsele ținuturi cărbunoase ale Dombasului și al minelor de fier și feroase ale Donețcului și Donului. Cele două locomotive Diesel-electrice ce ne tractau goneau nebunește câte trei patru ore fără pauze pentru ca să ia câte o pauză de alte două-trei ore, nu știu cum se făcea dar mai cu seamă în gări mici, cu doar două-trei linii principale și, eventual, una moartă.

Într-una din aceste stații, curiozitatea mea de fiu de ceferist, născut-crescut prin locuințe ale societății de căi ferate, m-a împins să merg să văd cum arată gara și de ce militarii întârziau atât de mult să sosească cu marmitele cu apă proaspătă. „Gara”, ei da, ghilimelele sunt necesare, era, în fapt, o hardughie din lemn fiert în păcură să nu putrezească. Într-un colț, o mică chicinetă găzduia biroul impiegatului de mișcare. În rest, o sală dizgrațioasă, murdară și urât mirositoare ce făcea loc așa zisei săli de așteptare (pentru câți sau pentru cine) și câteva (două-trei) bodegi la care, în pahare de culoare îndoielnică din cauza rarei întâlniri cu apa se servea ceva ceea ce se dorea a fi votcă, dar culoarea și mirosul o trădau a nu fii.

La ieșire, un mujic cu mustață bogată pe care și-o tot mângâia pentru a-i simți pe mai departe mirosul lichidului ce tocmai spălase firele de deasupra buzei de sus, îmbrăcat cu o rubașcă ostășească (deși războiul trecuse pe aici cel mai târziu cu vreo cincisprezece ani în urmă, cu pantaloni bufanți de culoare kaki indefinit și purtând niște cizme sparte, din acelea  ai căror carâmbi erau din pânză impregnată. Ieșise pe ușa din spate a hardughiei și acum  venea spre a-și delecta privirile cu garnitura militară, care, probabil, îi amintea de acele garnituri sovietice pe care, după cum își amintea Mitrea Cocor, o mână de soldat scrisese apăsat cu creta albă „Moskva-Berlin i nazat”

– Cât mai este până la Volga? Mi-a venit să-l întreb.

– Do Volga? Oooo! Ciuti, ciuti. Adică puțin, puțin. Ca și cum ar fi fost vorba, după tonul vorbelor sale, că mai avem doar câțiva kilometri, nu mulți, ce mai.

– Cam câți kilometri să fie?, mi-am continuat eu interogatoriul.

Răspunsul a venit scurt și fără dubii:

– Okolo, piati sot! Cum ar veni, aproximativ cinci sute.

Păi dacă cinci sute pentru el este colea, mi-a venit mie în gând, cam ce înseamnă pentru el, în kilometri, daleko?! Adică departe.

*

Ajunși la Saratov (unde o lămâie costa o rublă și treizeci de copeici, ceea ce făcea în banii noștri de atunci treisprezece lei, exact cât costa un kilogram de lămâi) am început să ne familiarizăm cu lacul de acumulare al hidrocentralei „Al XX-lea Congres” de la … Volgograd. Și de acolo, până în zona Kalmîkiei nu mai era, acum cu înțelesul românesc, decât o aruncătură de băț.

Când auzeam, încă din copilărie, de stepă îmi imaginam ceva ce semăna cu bărăganul nostru ialomițean, de prin părțile căruia îmi trag eu însumi obârșia. Ei bine, contactul cu stepa Kalmîkă m-a făcut să am cu totul și cu totul o altă imagine și anume aceea a unei așezări de șes ca în palmă (nici măcar cu o ridicătură, fie ea mai mică și decât o movilă), lipsit de repere (nici un copac sau copăcel, oricât de firav sau oricât de trecut prin ani cât îți băteau ochii distanța), aridă și pârjolită de un soare năpraznic la chindia verii.

Ofițerul sovietic ce preluase „ca ghid” (nu și ca perevodcic-traducător) eșalonul nostru încă de la Ungheni, dacă nu cumva chiar de la Socola, după îmbarcarea pe vagoanele cu boghiu mărit, după ce îi povestisem despre dialogul cu mujicul din „gara” amintită mai sus, mă prevenise că vom ajunge într-o zonă în care oamenii trăiau greu, ascunși prin bordeie. Astfel încât o mare victorie a puterii sovietice a fost și este considerată scoaterea acestora spre lumină, mutându-i mai înspre Volgograd, în locuințe înalte, solide, cu ferestre mari prin care un soare ceva mai blând să le ușureze viața. Dar fetele de la popota taberei unde am fost primiți și încartiruiți cu oameni și tehnică de luptă, deosebit de frumoase, aproape toate, parcă nu voiau, prin felul lor europenesc de a fi, să-i dea dreptate. Ba, cea în zona căreia mă nimerisem să mă așez la masă, pentru prima oară, o blondă veritabilă cu niște ochi ce te tulburau și numai dacă-și trecea privirea prin ai tăi, m-a făcut să-i șoptesc să-mi păstreze mereu un loc în zona ei. Și așa a făcut. Blondícica i-am spus de prima oară și așa am numit-o și s-a recunoscut cât timp a durat aplicația noastră.

În una din după-amieze, băieții noștri și similarii lor din tabără, militari sovietici ce asigurau paza poligonului și întreaga lui întreținere și funcționalitate, s-au provocat la un meci de fotbal. Fiind o distracție mai aparte, alta decât filmele de fiecare seară, fetele de la popotă și-au făcut și ele apariția ca, se înțelege, suporter al echipei poligonului. Am invitat-o pe Blondícica lângă mine. Din una în alta am început să-i vorbesc despre țara mea, de ce înseamnă sau, mă rog, ce înțelegeam eu până acum despre ceea ce îndeobște numeam stepă. Am încercat să-i spun cât de bogat și mănos este bărăganul, stepa noastră.

– Dar Vitia, să știi că și aici se făcea recoltă. Acum ne-au mutat (am uitat să spun că, înainte de a-și da drumul la gură, m-a rugat să-i facem loc lângă noi unei colege de-a ei de serviciu. Am înțeles și nu m-am opus. Știam că riscam să plece și ea sau să mă vitregească de serviciul ei pe care mi-l asigura de trei ori pe zi).

Blondícica nu era deloc timidă și nici lipsită de cunoștințe. Mi-a mărturisit că știe că stepele din vestul Europei sunt mai mănoase, că, datorită curenților atlantici (îmi dădea lecții, ce mai) sunt mai ploioase. Dar nici aici, în estul extrem al continentului european, nu este așa de rău cum, într-adevăr, este mai la est, prin Kazahstan, de pildă (a spus chiar așa, Kazahstan și nu Republica Kazahă).

Ce m-a mirat să aflu a fost că ei, aici în Kalmîkia, sunt singurii europeni de confesiune budistă, varianta tibetană. Ei nu sunt tătari, cum s-ar crede și nici mongoli (și, privind-o drept în ochii ei frumoși, tulburători, făcând-o să și-i plece, îmi dădeam seama că are dreptate), ei sunt oirați. De secole, neamul lor a părăsit zona stepelor mongole și s-a statornicit prin aceste locuri de la gurile Volgăi. Astfel încât, ei pot spune că au în comun cu mongolii istoria, geografia, cultura și baza limbii, dar nu și seminția. Ei nu sunt mongoli, adică.

În timp ce o lăsam să vorbească (vorbea o rusă cursivă și melodioasă, dar rar și cu intonații să-mi fie și mie ușor s-o înțeleg) mă gândeam cât de diferită este lumea aceasta. Colega ei de lângă mine, celelalte fete de la popotă erau, după cum spunea Blondícica, oirate, veneau din Mongolia, dar nu aveau nimic asemănător, la chip, cu mongolii. Când oirații au sosit în partea europeană a stepelor euro-asiatice (prin sec. XVII, pe la 1620-30, spunea ea), aceste ținuturi erau ocupate de hoarde tătare: nogaii. În urma confruntărilor (ce mai, ca în Biblie, cu ocuparea Pământului Făgăduinței), nogaii s-au refugiat în Crimeea și în regiunea râului Cuban. Calmucii (oirații) s-au așezat astfel în jurul Astrahanului (delta Volgăi) și pe o întindere de la munții Ural până către râul Terek. În timp, s-au aliat cu rușii, conduși fiind de un han numit de al șaselea Dalai Lama, contemporan cu Petru cel Mare al Rusiei. Oirații s-au sedentarizat, construind case și temple, în locul iurtelor lor rotunde, ușor de montat, de demontat și de transportat călare. După 1920 au devenit regiune autonomă și apoi republică autonomă în structura RSFSR.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Stalin a dispus deportarea fără avertisment (un drăcușor îmi aducea în memorie trenurile cu deportați din Banatul, așa zis „sârbesc”, în zona bărăganului ialomițean, brăilean sau gălățean). Jumătate din ei au pierit în timpul transportului, mulți în timpul anilor surghiunului. Din cauza risipirii prin ținuturile dure și reci ale Siberiei, oirații riscau să-și piardă limba și cultura. Abia Nikita Sergheevici Hrușciov le-a permis întoarcerea. Acum (atunci, la mijlocul deceniului șapte al veacului trecut), teritoriul nostru este un vast poligon de încercări și antrenament cu armament tactico-operativ. Ogivele se lansează din ținutul nostru și cad undeva în deșerturile kazahe, teritoriul nostru (448 km/423 km de la Nord la Sud și de la Est la Vest n.m.) având zone largi locuite și în apropiere de așezări urbane, în interiorul bătăii operative.

*

În aplicația următoare, desfășurată în aceeași bază și poligon, n-am mai găsit-o la popotă pe draga Blondícica, instructoarea mea în istoria Kalmîkiei. Blondícica era, aveam să aflu de la o colega de-a ei, mutată sau detașată la popota orășelului kosmonauților. Cu ofițerul sovietic ce asigura arbitrajul echipajului meu, am imaginat o aplicație de intervenție pentru dezactivarea și distrugerea unei ogive căzute înainte de atingerea țintei. Am ajuns asudați și murdari imediat după ora prânzului. Blondícica era, ce minune, de serviciu. Ne-am strâns mâinile, ne-am sărutat (de trei ori, cum altfel decât rusește!) și aș fi vrut să o strâng tare-tare la piept. M-am uitat la ea: strălucea de curățenie, avea un aer proaspăt, natural aromitor. Ar fi fost, așadar, păcat…

 

Victor Vernescu