Selectați pagina

Verii Mariei

Deşi născută în Luna, Maria nu făcea parte dintr-o familie foarte numeroasă. Aşezare eminamente românească, care a beneficiat de un teren agricol fertil, de dealuri cu vii şi păduri, de izvoare de apă din belşug, de pâraie ce se scurg pe fundul văilor spre Arieş – aflat pe cursul său inferior, în lunca căruia se cultivau mănoase holde de grâu şi lanuri de porumb, cânepă, orz, secară, Luna a fost întotdeauna de-a lungul celor peste 700 de ani de existenţă, o comunitate extrem de atractivă şi primitoare, spre care au migrat de-a lungul vremii numeroase familii de români din multe părţi ale Transilvaniei, din Munţii Apuseni, de pe Valea Mureşului, din Câmpia Transilvaniei
şi din alte părţi.

Aşa se explică şi originea numelor de familie legate sau derivate din numele localităţilor de origine: Hidişan pentru cei veniţi din satul Hidiş, Hăşmăşan pentru cei veniţi din Hăşmaş, Urcan pentru cei originari din Urca, Cucerzan pentru cei veniţi din Cucerdea de pe Valea Mureşului, Moldovan şi Moldan, evidenţiind originea lor din Moldova, Giurgiu pentru cei cu origini din zona oraşului Giurgiu veniţi cu oastea lui Mihai Viteazul, şi alte asemenea situaţii.

Familia mamei Mariei era venită de undeva din zona Munţilor Apuseni, iar numele lor avea o sonoritate aparte „Odverean” şi era singura familie cu acest nume din sat. O familie din care făceau parte Sofia, mama Mariei, căsătorită cu Teodor Nan din Lun  şi cei doi fraţi ai Sofiei, Vasile şi Ambrozie. Sofia şi Teodor nu au avut decât trei copii: pe Mitru, Teofil şi mezina Maria; iar pe Mitru l-au pierdut când avea doar nouă anişori, într-o după amiază de vară în care plecaţi fiind părinţii la treburile câmpului, Mitru a băut din greşeală sau poate din curiozitate de copil, esenţă de oţet dintr-o sticlă aflată nu foarte la îndemână, pe o policioară de sus din cămară, din care vedea el că Sofia punea câte puţin în mâncare.

Gestul i-a fost fatal iar durerea părinţilor imensă; şi azi, după 100 de ani, există încă în cimitir, în zona rezervată familiei lor, un mormânt de copil cu o cruce de piatră mai mică: mormântul lui Mitru, pe care Maria l-a îngrijit cu religiozitatea derivată din cultul morţilor, gândindu-se tot timpul cu duioşie la acel frate al ei care i-a părăsit înainte de se fi bucurat de darurile multe şi minunate ale vieţii  unui om.

Nici pe ea nu a cruţat-o soarta, căci în cumplita perioada a secetei pustiitoare din anii 40 şi-a pierdut două fetiţe: pe Maria şi pe Lenuţa, care s-au stins una după alta la două săptămâni şi pe care le-a înmormântat alături de fratele ei Mitru, având de atunci de îngrijit două morminte de copii, de care în toată viaţa ei s-a apropiat cu durere şi cu o anumită sfiiciune, iar când durerea s-a estompat sub năvala bucuriilor şi grijilor vieţii, cu un sentiment de vinovăţie în ceea ce le privea pe fetiţele ei şi de regret profund că fratele ei Mitru,
care i-ar fi putut fi un sprijin fiind mai mare, a rămas doar o amintire, amintirea unui copil cuminte despre care Sofia, mama ei, a vorbit tot timpul foarte frumos. Cele două fetiţe înmormântate în aceeaşi groapă, nu au mai avut parte de cruce de piatră, Maria şi soţul ei Gheorghe având prea multe greutăţi care nu le-au mai permis această cheltuială.

De altfel Gheorghe, soţul Mariei, nici nu a putut să se împace cu gândul că şi-a pierdut fetiţele, astfel încât următoarelor două fete care li s-au născut le-a dat aceleşi nume: Maria şi Ileana, ostoiidu-şi astfel durerea. Dintre cei doi fraţi ai Sofiei cel mai mare, Ambrozie, a avut o singură fată, pe Maria, care s-a rostuit în Luna, pe pământul şi în curtea moştenită de la tatăl ei.

Despre unchiul Ambrozie care s-a stins tânăr, la 56 de ani, Maria povestea că era un om harnic, cu glas puternic şi apăsat, care obişnuia să le spună tinerilor săi nepoţi adeseori, cu privire la perspectivele lor în lupta cu viaţa:

– Apoi, voi puteţi, că aveţi bani!

Gheorghe lucră la fabrică şi are salariu, şi mai lucră şi în particular ca dulgher şi câştigă! Noi, amărâţii care trăim numai din aratul şi lucratul pământului şi din una sau două vaci, obţinem cu mare greutate un leu pe produse şi viaţa noastră este legată şi condiţionată de cum este vrea peste an şi cum se face grâul şi cucuruzul.  Era om simplu, dar cinstit şi harnic acest unchi al ei, dar foarte atent şi uneori pripit când făcea câte un lucru.

Gheorghe îşi amintea cum, într-o după amiază de primăvară în perioada aratului, venind acasă de la fabrică, a auzit de la mare distanţă îndemnurile animalelor strigate de vocea puternică a unchiului şi năduful său revărsat istovitor asupra bietelor vaci: văcuţa lui şi a unchiului, cu care el se trudea să are grădina de lângă casă.

Aratul pământului era cea mai bărbătească şi mai grea muncă a câmpului, în care apăsarea pe coarnele plugului se făcea cu putere şi pricepere, iar omul şi animalul sau animalele cu care lucra constituiau un întreg încordat şi hotărât să schimbe faţa ogorului şi să scoată la suprafaţă pământul negru şi fertil în care, după ce era grăpat si mărunţit, urma să fie îngropată sămânţa generatoare de rod.

Totul se desfăsura ca într-un ritual cu reguli şi gesturi bine definite şi când totul era normal, pentru privitor părea un exerciţiu făcut cu pricepere şi eleganţă, aproape cu o anumită uşurinţă; părea că pământul se supune şi se bucură că poate să îşi arate faţa nouă şi promiţătoare de bunăstare.

Era atât de impresionant şi răscolitor efortul omului şi al celor două animale încât nici nu a intrat în casă, s-a dus direct în grădină să vadă ce se întâmplă, de merge atât de greu şi de ce se chinuie şi, folosind puterea sa de om tânăr, să dea o mână de ajutor.

S-a apropiat, a salutat şi a întrebat ce se întâmplă, la care unchiul, năduşit de sudoare ,a început să blesteme animale care nu vor să tragă. Intrigat, Gheorghe s-a uitat cu atenţie la vaci şi a observat că, în graba cu care s-a pregătit pentru lucru şi probabil şi din cauza întunericului acelei dimineţi ceţoase, Ambrozie a montat jugul greşit şi a pus partea superioară invers pe gâtul animalelor, care erau incomodate de latura tăioasă a părţii exterioare. Bietele văcuţe făcuseră rană de atâta apăsare, iar el i-a arătat unchiului şi a schimbat poziţia lemnului ce închidea jugul la partea superioară. Imediat totul a revenit la normal şi până seara unchiul a putut să îşi termine treaba.

După această întâmplare Gheorghe a reţinut învăţătura şi le spunea adesea copiilor săi cât de importantă este pregătirea lucrului şi cât de importate sunt amănuntele de considerarea cărora poate depinde atât efortul depus, cât mai ales rezultatul muncii.

Unchiul Vasile, celălalt frate al Sofiei, a fost mai norocos: el a trăit peste 80 de ani şi nepoţii, copii Mariei, şi-l aminteau datorită eleganţei sale de ţăran îmbrăcat în port popular: cu cioareci albi de lână cu manşete largi îndoite deasupra opincilor sau mai târziu a pantofilor, cu cămaşa lungă încinsă cu un brâu lat de piele – şerpar, în care îşi păstra banii, cu o mustaţă impresionantă şi bine îngrijită, răsucită în sus.

Era un om scund şi îndesat, foarte calm, care vorbea rar şi puţin, bun gospodar şi apreciat şi preţuit în sat. Era căsătorit cu Ana, venită în Luna din Cristur, satul de deasupra coastei ce se întindea paralel cu albia Arieşului, umplând şi delimitând spre răsărit, pentru cuprinderea ochilor privitorului la orizont, spaţiul dintre orăşelele transilvane Turda şi Luduş.

Unchiul Vasile a avut patru copii : pe Gheorghe – poreclit şi Răstăşanu, pe Ion care, după familia soţiei era cunoscut ca Ion al lui Duma, pe Constantin – apelat cu diminutivul Dini şi pe mezina Maria – cunoscută în sat ca Maria lui Ciutoc, după porecla soţului ei. Aceştia erau verii Mariei, cu care ţinea ea legătura şi care o vizitau frecvent, bucuroşi să se joace cu copiii ei, în special Gheorghe şi Dini care erau mai comunicativi şi nu au avut proprii lor copii.
Gheorghe Indre

Arhivă