Verii Mariei (II)

Cel mai mare dintre verii Mariei era Ioan
Feurdean, om liniştit şi respectat, bun gospodar,
care locuia în capătul dinspre Sud al comunei, pe
una din uliţele paralele cu drumul ţării, la care se
ajungea urcând un piept de deal. Casa lui, ultima
de pe acea uliţă, situată şi la o oarecare înălţime
faţă de nivelul drumului naţional, era pentru
Gheorghe, fiul Mariei, asemenea unui punct de
observare de unde aveai panorama aşezării cât
puteai cuprinde cu ochii: se vedea banda drumului
naţional, Arieşul curgând molcom, lunca sa
mănoasă, coasta paralelă cu valea Arieşului, iar
din sat de acolo se vedea întreaga porţiune a
Forţaţilor, zonă a satului construită pe locurile de
casă dobândite de săteni după primul Război
Mondial, prin efectul reformei agrare. Acest văr al
ei era un om mai discret, interiorizat, mai puţin
comunicativ decât ceilalţi trei copii ai unchiului
Vasile. Deşi în drumurile lui spre centrul satului
sau spre oraş trecea de fiecare dată pe la poarta
Mariei, el nu intra niciodată pentru a le face o
vizită, să îi vadă copii sau să o întrebe cum se mai
descurcă. Părea mai străin şi mai îndepărtat, spre
deosebire de de sora sa Maria şi de ceilalţi doi fraţi
ai lui, Gheorghe şi Constantin..

Ion s-a căsătorit cu
Ileana: o fată din familia bătrânului Dănilă, moşul
cu viţelul care în fiecare seară de vară, când turma
de vaci se întorcea de la păşune, era întâmpinat de
Gheorghe, fiul Mariei, cu nerăbdare şi cu aceeaşi
întrebare rostită cu mare emoţie:
-Moşule, îmi dai mie viţelul?
-Da, dragul moşului, mâine ţi-l dau ţie că tare mult
îţi place. Mâine seară este al tău! Astfel îi promitea
lui Gheorghe, fiul Mariei, că mâine îi va da lui
viţelul fătat de vacă, care mergea în urma acesteia;
iar copilul, entuziasmat, fugea acasă să îi spună
mamei că va avea un viţel de la moşu’, iar mama
râdea şi îi spunea că îl păcăleşte, el neînţelegând
şotia bătrânului, şi aşteptând întreaga vară un
mâine care nu a venit niciodată.
Bătrânul Danilă Ion era un om inteligent, plin de
farmec şi cu un dezvoltat simţ al umorului.
Obişnuia să le povestească oamenilor din sat tot
felul de păţanii din experienţa sa de viaţă dintre
care unele au devenit proverbiale, putând fi
integrate cu succes în mitologia locului
binecuvântat de Dumnezeu pe care care este
aşezată seculara comună Luna.

Dintre aceste
istorii, circula prin sat cea întâmplată odată cu
vizita lui la doctor. De o bună bucată de vreme nu
se simţea prea bine, voma des şi nu mai avea poftă
de mâncare acuza dureri de burtă aşa că, la
insistenţele celor din familie, s-a dus la doctor la
consult în oraş, la Câmpia Turzii.
După ce l-a examinat şi i-a făcut o serie de analize,
medicul internist, văzăndu-l palid şi slăbit, i-a spus
că pentru vindecare el trebuie să fie mai atent la
ceea ce mănâncă şi i-a prescris un regim alimentar
din care trebuiau eliminate pentru o vreme, carnea,
mâncărurile grase, slănina de porc şi trebuie
consumate mai multe legume; ciorbele cu rântaş
trebuiau evitate şi în locul lor recomanda supe de
cartofi şi de legume proaspete cu morcovi,
pătrunjel, cu ţelină şi toată gama de zarzavaturi
proaspete. Bătrânul a ascultat atent, a luat reţeta cu
recomandarea şi a mulţumit domnului doctor
pentru consultaţie şi pentru sfaturi. I se părea că
deja începe să se simtă mai bine. Era început de
vară şi aveau toate cele necesare pentru a mânca
de regim. În Luna, mâncarea preferată pentru cina
din zilele verii era mămăliga cu tocăniţă de pui, cu
mai mult sos, cum spuneau lunenii „cu unsoare
bine făcută”, precedată de mămăligă cu lapte dulce
sau prins. Era şi mâncarea preferată a lui Ion
Danilă: un fel de lux alimentar ce venea de
departe, din copilărie. În primăvară toate femeile
strângeau ouă şi puneau cloşte, puii fiind la mare
preț în economia gospodăriei. Adeseori puii erau
sacrificaţi după 3 săptămâni sau o lună, când încă
erau cruzi şi mici ca nişte porumbei. În vara aceea,
povestea bătrânul, Carolina, soţia lui, avea o
cloşcă cu 20 de pui, la care ţinea mult.

La
întoarcerea de la doctor, uitând total recomandarea
acestuia, moşul Danilă i-a cerut să îi facă de cină o
tocăniţă de pui; chiar dacă sunt mai mici, să facă
mai multă unsoare, aşa cum îi place lui. Deşi nu
prea era de acord să sacrifice puiul atât de crud,
ştiind că e bolnav şi trebuie menajat, femeia i-a
respectat dorinţa iar el a mâncat cu multă
plăcere,fără să se mai vaiete că îl doare ceva.
Scena s-a repetat seară de seară timp de douzeci de
zile, până au mâncat toţi puii. În cea de a douăzeci
şi una zi, bărbatul, văzând că cloşca a rămas
singură, i-a cerut femeii să taie şi cloşca, să facă o
supă cu multe legume şi bineînţeles friptură de
găină. După 3 săptămâni se făcuse termenul
indicat de doctor pentru vizita de control şi
bătrânul s-a întors alt om, avea o cu totul altă
înfăţişare, dispăruseră paloarea şi slăbiciunea:
schimbări pe care doctorul le-a observat imediat,
plăcut surprins. L-a consultat şi a concluzionat
fericit:

– Ei, bade Ion, acum este mult mai bine. Nui aşa că ai păstrat cu stricteţe regimul
alimentar pe care ţi l-am dat?
– Să fii tu sănătos, doctore, eu m-am făcut
bine pentru că între timp am mâncat toţi
cei douăzeci de pui de la o cloşcă, cu
cloşcă cu tot.
Şi povestind toate acestea, bătrânul izbucnea întrun râs molipsitor care îi cuprindea pe toţi
ascultătorii săi.
Ion Feurdean sau Ion al unchiului, cum zicea
Maria, a avut un băiat botezat tot Ion, care după
război a făcut cursuri la şcoala agricolă şi a devenit
unul din cei mai destoinici brigadieri ai
gospodăriei agricole colective, devenită ulterior
cooperativă agricolă de producţie, responsabil de
cultura mare, cereale păioase, plantele tehnice şi
porumb, într-o zonă în care pământul de pe
platourile întinse ale podişului Transilvaniei şi din
lunca Arieşului era la fel de productiv ca în
Bărăganul Regatului, iar culturile de grâu, orz,
ovăz, porumb, sfeclă, cânepă, floarea soarelui,
trifoi şi lucernă reprezentau o mare bogăţie. În anii
‘60 ele au fost una din sursele principale din care
satul s-a reconstruit aprape integral. Majoritatea
caselor vechi, acoperite cu paie, construite din
chirpici şi având două camere au fost demolate şi
înlocuite cu case noi, construite pe fundaţie înaltă
de beton, cu cameră de subsol pentru pivniţă, cu
trei şi 4 camere în formă pătrată, dreptunghiulară
sau cu verandă, două camere la stradă, cu terase în
faţa verandei şi obligatoriu cu o cameră de zi,
conia, care servea de bucătărie şi în zidul cărei la
multe case era uşa cuptorului de pâine.

Brigadierul
a fost ispitit de bogăţia recoltei şi în complicitate
cu alt tovarăş au hotărât să-şi facă partea lor. Dar
cum nimic nu se putea ascunde în lumea satului,
iar vigilenţa autorităţilor vremii era greu de înşelat,
au sfârşit prin a fi descoperiţi şi arestaţi şi a îndura
pedeapsa unei condamnări pentru furt din avutul
obştesc, una din cele mai grave învinuiri. Nu era
vorba de o pagubă mare, de dimensiunea furturilor
din zilele noastre, dar dimensiunea politică şi
morală amplifica mult semnificaţiile iar pedepsele
şi toată orchestrarea administrării lor erau
popularizate, stigmatizând drastic pe făptaşi. În
toate locurile publice, pe pereţii din căminul
cultural, panourile şi pereţii de la primărie, la
şcoală, la dispensar etc., era afişat pe hârtie de
dimensiune A4 îndemnul cu valoare şi de
avertisment ”Păstraţi avutul obştesc!”.

Era noua
poruncă a ideologiei marxiste, noua cerinţă
fundamentală a comunismului pentru a putea
asigura ordinea şi funcţionarea societăţii,
gestionarea judicioasă a resurselor şi atingerea
obiectivelor de dezvoltare economică. Forţa de
acţiune a acestui comandament asupra
comportamentului indivizilor era foarte puternică
în anii de început, imediat după război şi în
următoarele două decenii, când şi pedepsele erau
drastice şi urmăreau pe lângă apărarea bunurilor
colectivităţii, adeseori devenită pretext, să
contribuie şi la instaurarea noului regim politic
radical schimbat, ce se simţea ameninţat de
rezistenţa celor care pierduseră nu numai averi,
case, poziţii sociale şi putere ci și dreptul la liberă
exprimare şi mai ales respectarea ritualurilor și
tradiţiilor religioase şi a credinţei strămoşești pe
care regimul le interzicea și le pedepsea cu
vehemență.

Fapta brigadierului Ion Feurdean s-a consumat
mult după încheierea procesului de colectivizare,
cam pe la sfârşitul anilor 60, când regimul politic
se simţea stăpân pe situaţie, iar semnificaţia
ideologică a comportamentului nu mai era atât de
pronunţată, fapta lor fiind una reprobabilă dar cu
consecinţe măsurate preponderent prin valoarea
cantităţii de cereale sustrasă, aşa că pedeapsa nu a
fost una exagerat de mare.

Al doilea copil al unchiului Vasile, Gheorghe, era
cunoscut în sat cu porecla Răstăşanu, deoarece
originile familiei lor erau cel mai probabil la
Harastăş, un vechi sat secuiesc din vecinătatea
Comunei Luna, de unde ar fi venit la Luna familia
Feurdean.

Gheorghe era un om frumos, cu trăsături regulate,
nu foarte înalt, de statură medie, o faţă mare,
iluminată de doi ochi albaştri, cu un corp masculin
bine legat, care trăda un om puternic şi plin de
vitalitate. Avea o rafinată ştiinţă a
comportamentului, un zâmbet cald şi cuceritor
care a rămas aşa până la sfârşitul zilelor sale, în
ciuda încercărilor prin care a trecut. Îi plăceau
mult animalele din curte pe care le îngrijea cu
dragoste şi pricepere, dorea ca lumea să îi remarce
vacile şi animalele de povară, fapt pentru care era
foarte atent cu întreținerea lor, nu neglija furajarea
şi curăţenia grajdului. Chiar şi în ultimii ani de
viaţă, la bătrâneţe, el neavând copii creştea şi
îngrijea unul sau doi tăuraşi pe care îi livra la
contract asigurându-şi, lui şi soţiei şi uneori şi
nepoţilor din partea soţiei, o completare
substanţială a veniturilor.

În tinereţea sa el s-a îndrăgostit de Ana, o fată
frumoasă şi harnică din vecini, cu care mergea
duminica în pustă, la joc şi care lucra cu ziua la
părinţii lui, la treburile câmpului sau la treburile
gospodăriei.

Satul transilvan dintre cele două războaie, în
complicata sa alcătuire socio-umană, era încărcat
de istorie şi prejudecăţi. Lumea lui era destul de
strict ierarhizată, criteriul de bază fiind
dimensiunea averii, deşi marea lor majoritate
locuitorii erau oameni modeşti, fără averi
impresionante. În limitele acestor averi erau două
categorii bine definite: gazdele, sau familiile mai
înstărite, care deţineau pământ mai mult, aveau şi
animale şi case mai mari, influenţă în conducerea
treburilor satului şi săracii, majoritari, oameni
sărmani, fără pământ sau cu pământ puţin, nevoiţi
să lucreze în parte pământul celor avuţi, trataţi de
aceştia adeseori cu aroganţă şi superioritate,
desconsideraţi şi uneori umiliţi, consideraţi leneşi
chiar dacă munceau din noapte în noapte şi erau
cinstiţi şi respectuoşi.

Familia Anei făcea parte din această categorie a
oamenilor nevoiaşi, ce îşi câştigau existenţa
lucrând pentru cei înstăriţi, slugărind la gazdele
din sat. Din acest motiv mătuşa Ană, soţia
unchiului Vasile, fratele Sofiei Feurdean, mama
Mariei, nu era de acord cu legătura lui Gheorghe
cu Ana Zamfir şi excludea sub orice formă ideea
unei posibile căsătorii a celor doi, considerând-o
pe frumoasa Ană nedemnă să îi fie noră. Din
relaţia celor doi tineri s-a născut un copil căruia
Ana i-a dat numele Vasile, după numele bunicului
din partea tatălui său, copil pe care Gheorghe nu la recunoascut toată viaţa lui, respingând de la
început ideea de a se căsătorii cu Ana.

Pe măsură
ce timpul trecea, Vasile Zamfir semăna tot mai
mult la înfăţişare cu Gheorghe, nemaiexistând nici
un dubiu pentru nimeni că este fiul lui. Ana şi-a
crescut băiatul cu demnitate şi dragoste maternă şi
a rămas cu ruşinea pe care o fată dintr-un sat
ardelenesc al acelor vremuri trebuia să o îndure
pentru faptul că avea un bitang, sau cu alte cuvinte
copil din flori, născut de cele mai multe ori din
dragoste curată, neîmpărtăşită de tatăl copilului.
Denumirea copil din flori, reprezenta exprimarea
poetică a dragostei neîmplinite, o iluzie al cărui
fapt consumat era întotdeauna asociat cu parfumul
şi delicateţea multicoloră a florilor de câmp, un
câmp imaginat în maxima lui strălucire răpitoare,
în mai sau în iunie-iulie, când varietatea, vitalitatea
şi frumuseţea florilor încurajau şi alimentau
înflăcărarea visului de dragoste, dar se constituiau
şi într-o circumstanţă atenuantă pentru căderea în
ispita păcatului.

Vasile Zamfir a preluat numele de fată al mamei
lui, a fost un copil foarte reuşit şi cuminte,
înzestrat şi silitor la şcoală, a urmat cursurile şcolii
profesionale şi ale liceului şi s-a calificat ca
maistru în Atelierul de turnătorie de neferoase al
Uzinei Industria Sârmei. Şi-a construit o casă mare
şi frumoasă pe aceeaşi uliţă pe care locuiau mama
şi bunicii săi şi şi-a întemeiat o familie fericită.
Deşi a trăit o viaţă în sat, alături de tatăl său, căruia
i-a purtat întotdeauna mare respect şi de care a
încercat în repetate rânduri să se apropie,
Gheorghe Feurdean, care nu a avut alţi copii, l-a
respins întotdeauna, această atitudine a lui
dovedindu-se a fi de neînţeles.
Aventura lui Gheorghe cu Ana s-a consumat în
perioada dintre cele două războiae mondiale,
perioadă în care Gheorghe s-a căsătorit cu Susana
din familia Hedeş, o femeie harnică, cinstită,
credinciasă şi devotată, împreună cu care şi-a
construit construit o casă şi si-a întemeiat familia
şi gospodăria, tot pe Forţaţi de partea dreaptă a
drumului ţării în raport cu sensul de curgere al
Arieşului, pe o uliţă paralelă cu drumul țării,
situată la poala urcuşului pe dealul unde se
rostuise fratele său Ion.
Al doilea război mondial, cu tăvălugul lui de
suferinţe şi schimbări, nu a ocolit nici comuna
Luna. Toţi flăcăii şi bărbaţii tineri din sat au fost
înrolaţi şi au plecat pe front pentru a participa la
desfăşurarea ostilităţilor, începute pentru România
în iunie 1941, după intrarea României în război
alături de Germania şi de forţele Axei. Un război
de eliberare a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a
teritoriului Hertza, confiscate de URSS după
încheierea Pactului Ribentrop-Molotov în iunie
1940. Românii din Transilvania erau într-o situaţie
dramatică, deoarece România intra în luptă alături
de Germania şi Italia fascistă în condiţiile în care
în August 1940, prin Dictatul de la Viena,

Germania şi Italia au decis să rupă din trupul ţării
40000 kmp reprezentând Ardealul de Nord cedat
Ungariei hortiste. Luna era situată în judeţul
Turda, care era la graniţa cu Ardealul cedat. Din
acest punct de vedere lunenii nu au fost direct
afectaţi, dar în sufletele lor durerea era vie şi
sfâşietoare, iar plecarea la război alături de cei ce
au decis cu brutalitate sfâşierea trupului ţării era o
povară suplimentară pe care mulţi tineri din Ardeal
o îndurau ca pe o umilinţă greu de suportat.
Gheorghe Răstăşanu a făcut parte din primul grup
de încorporaţi şi s-a dus la datorie să lupte pentru
ţară şi rege, plin de credinţă şi speranţă. A făcut
aproape patru ani de război, din iunie 41 până în
mai 1945, la încetarea lui şi încheierea păcii. Mulţi
dintre cei plecaţi odată cu el nu s-au mai întors
niciodată, iar unii au rămas prizonieri la ruşi în
îndepărtatele Siberii, alţii s-au înrolat în Divizia
Tudor Vladimirescu după întoarcerea armelor. El
însă a fost ocrotit de soartă şi a ajuns la Cotul
Donului iar de acolo înapoi până în Munţii Tatra,
apărat de Dumnezeu, fără ca să i se clintească în
cap un fir de păr.

S-a întors aşadar, după toate
încercările cumplite prin care a trecut, teafăr şi
sănătos, nevătămat și şi-a reluat cursul vieţii ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
În una din dimineţile din acea primăvară a
reîntoarcerii fericite, Gheorghe s-a hotărât să îşi
are grădina de lângă casă în teritoriul căreia
semănau porumb şi fasole şi pe care îşi amenajau
şi o porţiune de grădină de legume pentru straturi
de morcovi, pătrunjel, ţelină, ceapă, usturoi,
castraveţi, roşii şi cartofi. Era o dimineaţă liniştită,
în aer plutea o atmosferă umedă şi ceţoasă. Îşi
pregătise de seara rotilele, plugul, grapa şi s-a dus
în grajdul vacilor pentru a le da mâncare şi apoi lea dus la apă şi a rânit,toate făcute ca într-un ritual

zilnic, într-o mecanică care nu solicita foarte mult
mintea încă încărcată de amintirile vii multe și
dureroase şi de impresiile din anii grei de război.
După ce a înjugat vitele şi a pregătit plugul, a
început lucrul plin de speranţa unui an bun, cu
recoltă bogată. A tras două brazde, fericit că
pământul era reavăn iar animalele pe care le
îndrăgea atât, erau ascultătoare şi supuse.

La acea
oră timpurie de dimineaţă satul încă nici nu se
trezise pe de-a întregul, când o bubuitură
îngrozitoare şi o flacără înfricoşătoare au ţâşnit din
pământ când plugarul ajunsese pe la jumătatea
locului, şi şocul unei explozii incredibile a spart
liniştea satului şi geamurile casei şi ale unor case
din jur, atelajul şi animalele fărâmiţate şi risipite,
iar omul grav rănit zăcea trântit şi el la pământ,
într-o baltă de sânge, spaţiul din jur umplându-se
de vaiete şi suferinţă. Îngrozită, Sana, soţia lui a
ieşit din casă şi nu reuşea să înţeleagă ce
nenorocire s-a abătut asupra lor, s-au alertat toţi
vecinii şi au sărit în ajutorul lui Gheorghe care
foarte grav rănit, cu părţi semnificative ale trupului
grav afectate, oamenii au înţeles repede că fierul
plugului a lovit capsa unui proiectil rămas
neexplodat din toamna anului 1944 când peste sat,
între coastă, dealul de la de la răsărit şi dealul
Totului de la apus, au avut loc schimburile de
artilerie dintre trupele ungureşti şi germane aflate
în retragere şi trupele româneşti şi ruseşti.
Au sunat la Turda, de la primărie şi a venit o
salvare. Maria povestea copiilor ei că pe bietul
Gheorghe l-au adunat cu cearceaful, dar el era un
om tânăr şi puternic şi mai ales ocrotit de Cel de
sus. După toată această întâmplare dramatică şi
după luni de suferinţă prin spitale, doctorii vremii
au reuşit să îl trateze şi să îl repună pe picioare în
condiţiile în care puţini din cei care au văzut ce s-a
întâmplat în acea dimineaţă blestemată, credeau că
o să îl mai vadă mergând şi vorbind, că va fi din
nou om întreg şi se va bucura de viaţă până la
adânci bătrâneţe.

După însănătoşire, Gheorghe s-a angajat om de
serviciu la Primărie; era comunicativ şi harnic, iar
printre sarcinile sale era şi aceea de toboşar cu
misiunea de a face cunoscute hotărârile Primăriei
şi obligaţiile ce decurgeau pentru săteni din aceste
hotărâri. Nepotul lui Gheorghe, băiatul Mariei, l-a
iubit mult pe cest unchi deoarece era un om cald şi
bun şi niciodată nu trecea pe la poarta lor fără să
intre. Obişnuia să îl ia în braţe sau să îl ţină pe
genunchi să îi ceară să-i spună ce a învăţat la
şcoală şi să îl mângâie ocrotitor pe obraz cu baba
lui aspră. De căte ori bătea toba ei copii din sat
ieşeau la porţi şi îl însoţeau la toate intersecţiile şi
opririle în care rostea cu glas tare, bărbătesc şi
răspicat veştile. Şi azi în mintea lui Gheorghe mai
răsună ecoul formulelor sale de anunţ: „Se dă de
ştire …” sau „S-aduce la cunoştinţă…”, rostirile
erau făcute cu o anumită gravitate, momentul
comunicării devenea astfel unul încărcat de o
anumită solemnitate, în vibraţia aerului care
transmitea ştirea aşa cum o enunţa Răstăşanu, cu
un aer de plin de importanţă şi solemnitate, se
simţea forţa, prestanţa şi puterea autorităţii ce
făcea cunoscute prin vocea lui mesajele către
cetăţeni. Între două opriri mergând Răstăşanu
bătea toba cu o anumită ritmicitate atenţionând toţi
locuitorii că urmează un comunicat ce trebuie
ascultat.

Şi tătăişa Sană, soţia lui Gheorghe era o femeie
foarte bună şi apropiată de copiii şi familia Mariei.
Maria era prietenă cu cumnata sa, iar tătăişa în
drum spre magazin, spre biserică, sau spre centrul
satului intra mereu să îşi vadă nepoţii ea suferind
că după accidentul soţului ei nu au mai avut copii
şi tratând aceşti copii ai Mariei ca pe proprii ei
copii.

Maria îşi amintea cum în luna noiembrie a nului
1950, fetiţa ei Lenuţa, care începuse şcoala în
septembrie şi urma să împlinească 7 anişori, a răcit
foarte tare, şi având o sensibiltate cu urechile a
început să îi curgă urechea dreaptă, bietul copil
plângea de durere de ţi se sfâşia inima. Drumul
ţării, drum de piatră ce lega oraşele transilvane,
Târgu Mureş, Luduş, Câmpia Turzii, Turda şi
Cluj, deşi era drum naţional nu era încă asfaltat,
era un drum de piatră pe care circulau foarte rar
maşini sau motociclete, mijoacele de transport
obişnuite erau atelajele trase de animale, căruţele
trase de cai şi carele trase de vaci sau de boi.

Era la
câţiva ani buni după accidentul vărului ei
Gheorghe, acesta se însănătoşise şi făcea şi
cărăuşie în sat, folosindu-se de căruţa şi calul său.
În acea seară rece, ceţoasă, în care plutea în
atmosferă o umezeală sâcâitoare, necăjită şi foarte
îngrijorată de starea fetiţei, Maria a înţeles că
trebuie să meargă cu ea la spital cât mai repede. Sa dus aşadar la Gheorghe şi i-a explicat situaţia
rugându-l să o ajute să ajungă la spital. Până la
Turda erau mai bine de 18 km ceea ce nu era puţin
pentru un drum cu căruţa. El însă ţinea foarte mult
la copii Mariei şi nu a ezitat nici o clipă, a prins
calul la căruţă, a pus în căruţă o pătură și olaviță şi
s-a dus cu Maria la ea acasă, au pregătit copilul şi
au pornit la drum.

Ghemuită la picioarele Mariei
înfofolită şi acoperită cu pătura fetiţa a parcurs
acest drum al suferinţei de care îşi amintea şi la
mai bine de 50 de ani, a fost un drum foarte
important deoarece perioada de internare care a
urmat a fost lungă şi grea. A stat internată toată
iarna până la sfârşitul lunii martie, şi a fost nevoită
să întrerupă anul şcolar şi să reia cursurile în anul
următor. Impoartant a fost faptul că doctorii au
făcut o treabă faorte bună şi serioasă de atunci
chiar dacă a mai avut dureri, urechea ei s-a
vindecat şi a servit-o toată viaţa, se gândea la acest
unchi al ei vărul mamei cu un sentiment de
recunoştinţă şi istorisea cât de frumos şi delicat a
vorbit cu ea în cursul acelui drum, povestindu-i
despre ceea ce se vedea din căruţă despre locurile
prin care treceau şi încurajându-le şi
îmbărbătându-le atât pe ea cât şi pe Maria,
spunându-le din propria lui experienţă, că doctorii
de la Turda sunt foarte buni şi pricepuţi, ştiu multă
carte şi pot vindeca orice boală oricât de gravă şi
dureroasă ar fi ea.

Acceptând să înfrunte frigul
năprasnic şi atmosfera umedă a acelei nopţi, fără
să ţină cont de faptul că şi organismul lui era slăbit
în urma accidentului pe care îl suferise, Gheorghe
demonstra încă odată că este un om cu suflet mare
pentru care ideea de familie şi preocuparea pentru
viitorul acesteia reprezentat de copii erau aproape
de importanţa ideilor şi preceptelor religioase ce
trebuie respectate cu sfinţenie.
Cel de al treilea văr Mariei din partea unchiului
Vasile, Constantin, familiar Dini, era un om mai
simplu. Din tinereţe avea o suferinţă cu urechile, şi
neauzind prea bine, vorbea foarte tare şi apăsat.
Era om scund cu faţa rotundă, un chip smead, care
călca apăsat aşa cum şi vorbea şi era foarte legat
de pământ spre deosebire de fratele lui Gheorghe
el reprezenta prototipul ţăranului get beget. Şi el o
vizita pe Maria de câte ori avea ocazia şi era foarte
apropiat de copiii ei. Aceasta probabil şi pentru
faptul că nici el nu a avut proprii lui copii. S-a
căsătorit cu o fată din Gligoreşti o femeie voinică
şi foarte retrasă, rareori ieşea în sat, avea şi o
suferinţă cu ochii şi aceasta era una din explicaţiile
atitudinii şi comportamentului ei.

Dini a rămas în casa părintească el şi-a asumat
sarcina îngrijirii părinţilor pe tătăişa Ana şi pe
unchiul Vasile. Unchiul Vasile avea o curte mare
în care erau casa şi acareturile, grajdul şi şura largă
în podul căreia erau păstrate furajele şi sub
acoperişul ei în zona centrală se păstrau carul,
căruţa, şi uneltele agricole mari, iar stânga dreapta
erau două încăperi, cu rol de magazii cu zid făcut
din din grinzi de lemn în care erau adăpostite de
oparte hambarele şi butoaiele pentru depozitarea
fructelor, iar de cealată parte grajdul vacilor.
Loturile primite de pe Forţaţi, erau egale de ¾ de
jugăr, deschiderea la drum era de peste 50 m, iar
curtea şi grădina au fost împărţite în două pe
jumătate, o parte revenindu-i Mariei fata
unchiului, iar cealaltă parte cu casa părintească şi
acareturile a moştenit-o Dini.

Dini a fost cum spuneam toată viaţa lui afectat de
auzul slăbit, în sat se povestea despre istoria lui cu
recrutarea pentru armată. Voind să fie clasat
pentru a scăpa de serviciul medical el s-a prezentat
în faţa comisiei de examinare medicală, cu o
atitudine de om amărât şi suferind şi aşa cum
vorbea tare le-a spus doctorilor că el nu e bun
pentru armată deoarece de mic copil nu aude bine.
Era însă în această atitudine şi o doză de simulare
a neputinţei şi de încercare de accentuare a acestui
handicap. Preşedintele comisiei l-a întrebat iritat:
– Ce tot spui tu măi băiete? întrebare pe care a
trebuit să o repete de 3 ori tot mai tare şi mai
aspru, deoarece Dini nu înţelegea motivând că nu
aude.

Medicul specialist din comisie i-a spus
preşedintelui să lase că îl verifică el. S-a apropiat,
să-l consulte la ambele urechi şi după examinare a
lăsat voit să cadă de sus pe pardoseala de beton în
spatele lui Dini câteva monede. Păcălit şi incitat de
zornăitul banilor, cu un gest reflex Dini s-a întors
să le vadă şi să le ridice, gest după care doctorul a
concluzionat că este apt şi i-a spus lui Dini să iasă
afară.

Întâmplarea avea ceva hazliu dar, vorbea mult şi
despre preţuirea pe care ţăranii o aveau pentru
bani, pe care îi obţineau foarte greu aşa cum
mărturisea, şi unchiul Ambrozie în conversaţiile
sale cu nepoţii săi Maria şi soţul acesteia
Gheorghe. Atitudinea faţă de bani şi preţuirea lor
era de fapt universal valabilă, un proverb german
cunoscut afirmând că: „Cine nu preţuieşte un
pfening nu merită o marcă!”, deci nu era
importantă mărimea monedei ea trebuia dobândită
şi preţuită.

Al patrulea copil al unchiului Vasile era Maria, cea de a doua verişoară a ei din partea mamei, căreia
ea îi spunea pentru a o identifca de multele femei
din sat cu acest nume, Maria unchiului.
Era o femeie scundă dar foarte energică şi plină de
viaţă avea şi ea un remarcabil simţ al umorului şi o
mare prezenţă de spirit. Gheorghe fiul Mariei îşi
amintea despre această mătuşă a lui o întâmplare
din copilărie care a rămas de pomină în familia lor.
Era o după amiază de primăvară cu cer înnorat o zi
ploioasă în care nu se putea sta afară şi toţi copii
Mariei şedeau în tindă camera de zi o cameră
scundă de 4 metri pe 4, cu o uşă înfundată, era uşa
de intrare în casă fără geam, iar lângă uşă era o
fereastră cu două foi de geam şi toc de lemn care
acoperea toată lăţimea zidului. În cameră erau şi
copii din vecini fata mai mică a vecinului Aurel
de peste drum şi băiatul învăţătorului Deteşan care
avea grădina gard în gard cu ei şi care fiind singur
se plictisea şi prefera compania copiilor Mariei.
Stăteau de vorbă despre lucruri curente când
deodată cineva a bătut în uşă şi apoi aintrat,
salutând politicos aproape ceremonios.

Era o
femeie îmbrăcată cu un pardesiu albastru închis
din fâş, cu o umbrelă neagră şi cu un aer de
doamnă, la a cărei apariţie privirile tuturor s-au
îndreptat spre uşă total surprinse intrigate şi uşor
inhibate de această femeie necunoscută. Înzestrată
cu o inteligenţă nativă remarcabilă, şi dispunând
de un dezvoltat simţ al umorului nou venita, sub
protecţia semiîntunericului camerei, s-a prezentat
cu aplomb:

-Bună seara ! eu sunt doamnă de la Raion, raionul
fiind, diviziunea administrativă înfiinţată după
reorganizarea teritorială făcută de regimul
comunist, pe modelul sovietic de import.
De regulă funcţionarii de la raion veneau cu
sarcini precise, pentru colectarea cotelor, pentru
diferite investigaţii privind averile, şi nu erau prea
iubiţi în sat, ba mai mult erau temuţi de toată
lumea, până şi de copii, aveau faimă de oameni
severi, foarte aspri, exponenţi ai regimului politic
autoritar.

Mariei i s-a părut ceva nefiresc în vocea acestei
femei venea dintr-un registru care ei îi era foarte
familiar şi apropiindu-se de uşă a observat că este
vorba despre verişoara ei Maria unchiului, despre
care ştia că este întotdeauna pusă pe şotii, aşa că a
izbucnit în râs spunând pentru a risipi total
sentimentul iniţial de spaimă ce îi cuprinsese mai
ales pe copii:

– O bată-te, să te bată, norocul, tu Marie ne
bagi pe toţi în sperieţi! S-au îmbrăţişat râzând
zgomotos, atmosfera s-a destins şi toţi au început
să râdă molipsitor şi eliberator.
De atunci de la această întâmplare hazlie, copiii
Mariei au poreclit-o şi au reţinut-o pe această
mătuşă a lor ”doamna de la Raion”. Maria
Feurdean s-a căsătorit şi s-a rostuit în grădina
părintească, a avut o familie frumoasă cu doi
băieţi şi o fată.
Gheorghe Indre
Decembrie 2014