VÂNĂTOARE DE MISTREŢI

Niciodată nu s-a simţit atras de vânătoare, nici măcar din curiozitate. Mulţi colegi
şi cunoştinţe i-au explicat frumuseţea acestui sport
practicat în natură, important pentru dezvolrarea
sănătoasă a vânatului, echilibrul numeric al speciilor
în habitatul lor firesc şi un comportament de protecţie
ecologică cu care era de acord şi îl aprecia foarte
mult. Totuşi, condiţiile desfăşurării acestui sport nu
l-au motivat în nici un fel. În primul rând, parcurgerea
distanţelor de zeci de kilometri pe câmp în dispozitive
riguroase menite să prevină accidentele, ceea ce
presupunea destul efort şi perseverenţă, făcea parte
din activitatea lui cotidiană. Atribuţiile ofiţerului
Barbu Valentin în frontieră prevedeau misiuni de pază,
control, cercetare, prevenirea încălcării legislaţiei
regimului juridic al acesteia, toate prin deplasări
ziua şi noaptea, indiferent de condiţiile de anotimp
şi starea vremii, în teren obişnuit sau greu accesibil.
Întâlnirea cu animalele şi păsările sălbatice, îndeosebi
în momente tensionate, era mai degrabă liniştitoare şi
dorită, neconstituind în general, o ameninţare, lipsind
animalele mari. Ca urmare, în timpul liber îl atrăgeau
alte preocupări şi activităţi.
Referitor la plăcerea tragerii cu arma la ţintă iar
în cazul vânătorii, la o ţintă vie, în mişcare, cu apariţii
surprinzătoare, la distanţe şi în poziţii diferite, ceea ce
atrage în mod deosebit împătimiţii acestui sport, nu-l
preocupau, întrucât, de la începutul carierei militare în
poligoane diverse, inclusiv automatizate, a tras cu toate
categoriile de armament uşor în condiţii complexe,
ceea ce constituia un element de continuitate şi chiar
performanţă în pregătirea profesională.
De aceea nu a fost ispitit să participe la
o vânătoare, poate şi de teama accidentelor cu
responsabilităţile corespunzătoare, chiar dacă era
chemat de prieteni şi cunoscuţi sau solicitat de
oficialităţi, găsind de fiecare dată scuzele necesare.
Deşi nu a participat, a avut totuşi ocazia de
mai multe ori să vadă cum s-au organizat partide de
vânătoare, de la cele mai obişnuite pentru membrii
asociaţiei şi până la cele pretenţioase pentru şefi
locali ori din capitală. La cele protocolare cu şefi,
pregătirile erau mai ample, întrucât masa de la final
VÂNĂTOARE DE MISTREŢI
trebuia să corespundă rangului invitaţilor şi să conţină
specialităţi din ce s-a vânat acolo sau aiurea.
Îi plăceau în schimb poveştile vânătoreşti, unele
adevărate, ca de altfel şi cele pescăreşti. Aşa, spre
exemplu, un prieten care participase la o vânătoare cu
ştabi de la Bucureşti spunea că, la apariţia vânatului,
odată cu şefii, trăgeau şi alţi vânători prestabiliţi,
astfel încât succesul să fie asigurat.
Un altul, cu ochii în lacrimi de râs, povestea
cum, la Dunăre, la o partidă de pescuit, după ce şefii
mari din capitală începuseră să guste câte ceva şi să
bea un păhărel, mai la vale, în tufe cel care povestea
şi nu altul, cu un băţ lung cu sârmă în vârf, agăţa firele
lansetelor, le scotea din apă şi punea în ac un crap
dintr-o crescătorie apropiată. Nimeni nu a sesizat că
peştele respectiv crapul era de baltă şi nu de Dunăre.
La un moment dat s-a iscat un mic scandal.
Unul din şefi era nemulţumit că la undiţa lui nu a
prins nici un peşte. Cel de care depindea succesul
pescarilor şi care făcea mărturisirea, a fost nevoit să
intre în apă pentru a reuşi să ajungă la firul lansetei
nemulţumitului şi să-i pună şi lui un peşte.
Deşi militar, obişnuit cu tragerile, Barbu nu era
un pasionat al acestora. Poate trăirile din capitală cu
evenimentele din război şi de după, l-au marcat pentru
totdeauna. Un celebru actor român spunea că generaţia
născută la începutul războiului şi-a trăit copilăria
jucându-se în tranşee cu arme şi cartuşe rătăcite, cu
căştile găurite ale ostaşilor căzuţi la datorie în luptele
din Ardeal şi unii îngropaţi chiar acolo, pe câmp.
Barbu a fost totuşi la o vânătoare. Iată cum s-a
întâmplat. Toamna târziu a încheiat perioada strângerii
recoltei, câmpul devenind mai gol, hrana animalelor
sălbatice care se pregăteau de iernat, se găsea din ce în
ce mai puţină. Căpitanul Barbu Valentin lucra într-o
subunitate la frontiera de vest şi locuia în comuna
Dumbrava situată la mai puţin de 3 km de graniţă.
Avea colegi mai în vârstă, comandantul cu gradul
de maior, ocupat până peste cap cu toate problemele
pazei frontierei, respectării legislaţiei specifice în
zonă şi viaţa subordonaţilor. Celălalt ofiţer, locţiitor
al comandantului ca şi Barbu, un om albit înainte de
vreme, avea familie cu 3 copii şi era mult mai mult în teren pentru realizarea unui dispozitiv de pază cât mai
eficace. Tot el era vânător cu o armă veche, moştenită
de la o rudă, neavând la activ decât puţine partide
organizate de asociaţie pe fonduri de vânătoare
din adâncime, întrucât la frontieră nu era permisă
vânătoarea decât în anumite condiţii.

În aproperea frontierei, orice foc de armă
declanşa alarma grănicerilor, nu numai la noi ci
şi la vecini. Dacă se organizau vânători legale cu
acordul grănicerilor, erau informaţi şi vecinii în
cadrul măsurilor de cooperare convenite pentru paza
frontierei, în vederea prevenirii încălcărilor de orice
natură.
Într-una din dimineţile ce anunţa o zi
frumoasă de toamnă,
în timp ce străbătea
curtea îndreptânduse spre birou, după
ce dăduse misiunea
câtorva militari ce
trebuiau să plece în
serviciu, căpitanul
Barbu auzi un strigăt
la poarta subunităţii
unde venise un
cetăţean din comună.
S-a îndreptat spre el
întrebându-l ce vrea.

– Tovarăşe căpitan, domnule căpitan, haideţi
repede că în marginea satului ne-au atacat mistreţii!
Sunt mulţi şi nu ştiu ce să facem. Eu stau în capul
satului! Am anunţat primăria şi Postul de Miliţie.
Faceţi ceva că pe aici n-au mai fost porcii mistreţi de
20-30 de ani.

– Linişteşte-te omule şi spune clar dacă au
fost atacaţi şi răniţi oameni. Unde sunt acum porcii
mistreţi?
– Azi noapte, tot timpul au bătut câinii din sat
iar mulţi oameni au văzut porci mistreţi în grădinile
şi curţile lor căutând de mâncare. De dimineaţa au
intrat în parcelele cu mătură şi porumb de la marginea
satului, lângă şosea.
– Ai făcut bine că ne-ai anunţat şi pe noi
să prevenim militarii care acţionează în pază pe
direcţia respectivă. O să anunţăm şi grănicerii vecini.
Important este ca Filiala de Vânătoare cu oamenii ei
să rezolve situaţia.

Între timp a ieşit din clădire şi căpitanul Nicolae
care, după ce a aflat cele întâmplate, s-a dus acasă să-
şi ia puşca de vânătoare şi apoi la locul cu porcii, să
vadă despre ce este vorba.

Barbu s-a gândit că poate ar fi trebuit să raporteze
la batalion despre cele întâmplate însă cum nu aveau
suficiente date, nu ar fi putut răspunde la potopul de
întrebări ce ar fi urmat. Când avea un eveniment de
frontieră sau o situaţie anume, de la comandamentele
de batalion şi brigadă şi chiar de la cel al trupelor, te
trezeai cu tot felul de întrebări, pe care le puneau unii
“teoreticieni” de prin birouri de nici prin minte nu-ți
trecea şi care nu aveau importanţa sau nu foloseau
la nimic. De aceea, poate nu raportase căpitanul
Nicoale aflat la comanda subunităţii şi se dusese la
faţa locului. Îşi luase puşca de vânătoare pentru orice
eventualitate, cine ştie…
Dinspre mătură se auzeau din când în când
strigăte şi chiar
focuri de armă de
vânătoare. Santinela
aflată în foişorul de la
subunitate a raportat
că se văd oameni în
grupuri care au ieşit
din sat şi se duc spre
parcelele cu porci
mistreţi.
„Ce-ar fi să dau
şi eu o fugă până la
mătură” işi zise Barbu.
Nu văzuse până atunci
porci mistreţi în
libertate şi în turmă.

Auzise că toamna porcii migraseră în căutare de hrană
pe câmp, iar frontiera nu era un obstacol, dimpotrivă,
constituia o zonă liniştită, protejată.
A chemat sergentul de serviciu şi a cerut să-i
fie adus calul. S-a gândit să facă şi un control al
dispozitivului de pază din frontieră aşa că şi-a luat din
dulapul metalic pistolul şi un încărcător cu 7 cartuşe.
După ce a ieşit din localitate a parcurs o porţiune
de teren în galopul calului mergând paralel cu şoseaua
până în apropierea parcelei cu “mătură”. În dreapta
locului respectiv se aflau câteva terenuri cu porumb
ce fusese recoltat. Pe câmp mai erau asemenea loturi
în care se găseau ştiuleţi neculeşi sau căzuţi pe jos
constituind sursa de hrană pentru păsările şi animalele
sălbatice.

Pe măsură ce s-a apropiat, a constatat că
vânătorii şi oamenii ce hăituiau mistreţii se găseasu
pe partea opusă lui. În colţul îndepărtat al parcelei se
zărea un vânător pregătit cu arma să tragă la apariţia
animalului. În colţul apropiat de Barbu, spre şosea, nu
era nimeni ceea ce l-a determinat pe el să se îndrepte
într-acolo cu gândul să alunge porcul mistreţ care ar
fi încercat să fugă în această direcţie. Lăsase calul să-l
ţină un târnăr aflat cu oile în apropiere. În timp ce mergea spre parcela cu pricina, a
observat că din cealaltă latură, unde se afla vânătorul,
a ieşit alergând un porc mistreţ mare. S-au auzit două
focuri de armă şi a văzut porcul căzând pe o parte dar
după câteva clipe ridicându-se şi luând-o la fugă spre
terenul cu porumb.

Socotind că animalul ar putea ieşi din porumb
spre şosea, Barbu s-a gândit să-i taie calea şi a plecat
în fugă spre latura respectivă. Era de aşteptat ca porcul
să apară între şirurile de porumb, hăituit din spate de
vânătorul care a tras în el şi oamenii care-l însoţeau. A
scos pistolul din toc şi a introdus încărcătorul când a
auzit zgomotul apropierii animalului.
Deodată l-a zărit în porumb venind direct
spre el. Se vedea capul mare aplecat în jos şi coama
zbârlită. Venea alergând şi nu părea să-şi schimbe
direcţia. Ofiţerul şi-a armat pistolul şi în momentul
următor a început să tragă precipitat ca la o şedinţă
de tragere de viteză un foc, două, trei, fără nici un
rezultat, deşi distanţa nu era mai mare de douăzeci de
metri.
Au urmat alte trei focuri trase în direcţia
porcului care de asemenea nu l-au lovit. Ajuns doar
la câţiva paşi, mistreţul s-a întors brusc spre dreapta
ocolindu-l şi când a ajuns în dreptului ofiţerului,
acesta a tras ultimul cartuş, al şaptelea. Glontul a
pătruns în pulpa din spate a animalului şi la ieşire i-a
rupt articulaţia făcându-i o rană mare şi adâncă.
Porcul a căzut, apoi s-a ridicat pe picioarele
din faţă stând în poziţia şezând. Din pulpă îi curgea
mult sânge. Crezându-l inofensiv, Barbu s-a apropiat,
observând abia atunci că din urmă venise şi vânătorul
aflat în colţul opus şi care fusese pe direcţia lui de
tragere cu pistolul. Noroc că nu s-a întâmplat o
nenorocire.

De pe câmp au apărut şi câţiva câini care
s-au apropiat lătrând. Mistreţul a făcut un salt spre
unul dintre ei lovindu-l cu capul, câinele fugind
schelălăind. Apoi porcul a început să meargă la pas,
în trei picioare, târându-l pe cel sfârtecat şi treptat a
traversat şoseaua alergând de-a binelea.
Barbu şi-a căutat calul cu pricina acolo unde
îl lăsase. Surprins l-a văzut călărit de ciobanul căruia
i l-a dat, acesta alergând cu calul după porc. A trecut
şi el şoseaua şi a văzut cum în faţa animalului a ieşit
un tractor care l-a lovit. Apoi porcul slăbit s-a întors
însoţit de un întreg alai de oameni mari, copii şi câini.
S-a apropiat un vânător şi când mistreţul s-a oprit l-a
împuşcat cu două focuri în cap. În acest timp dispre
“mătură” se auzeau în continuare strigătele hăitaşilor
şi zgomotele armelor de vânătoare.
Barbu a socotit că pentru el spectacolul se
terminase, vânătoarea însă continua şi la ea era
prezent căpitanul Nicolae, aşa că şi-a luat calul
după ce l-a muştruluit pe ciobanul care-l lăsase pe
jos şi s-a întors la cazarmă. A trimis imediat câţiva
militari la locul întâlnirii cu mistreţul pentru a căuta şi
recupera tuburile cartuşelor de pistol trase ce trebuiau
justificate printr-un proces verbal care avea menirea
să lămurească împrejurările folosirii acestora.
Vânătoarea la care a fost prezent şi şeful grupei
locale a vânătorilor a continuat până spre seară, recolta
fiind deosebită. Au fost împuşcaţi mulţi mistreţi,
alţii au reuşit să fugă înapoi peste graniţă, de unde
veniseră probabil. Unii au fugit chiar dacă erau răniţi.
Vânătorii au inventariat rezultatele acestei partide
nepregătite şi au făcut împărţirea vânatului în condiţii
speciale. La subunitate o masă de prânz pentru militari
a fost pregătită cu o extraordinar de gustoasă carne de
mistreţ. S-a ales şi Barbu cu o cantitate suficientă de
carne din care un prieten din localitate a pregătit nişte
cârnaţi pentru pus la borcan. Întrucât toată acţiunea
s-a derulat pe fondul pericolului asupra cetăţenilor
ameninţaţi de atacul mistreţilor înfometaţi şi agresivi
nu s-a organizat nici o petrecere vânătorească, totul
fiind trecut în tăcere şi discreţie.

A doua zi de dimineaţă la subunitate, Barbu
fiind la „permanenţă”, a fost anunţat de centralistul de
serviciu că este căutat la telefon de la marea unitate.
– Căpitan Barbu, ordonaţi!se prezentă ofiţerul
– Tovarăşul general comandant doreşte să
vorbească cu cineva de la dumneavoastră. Vă fac
legătura!

Imediat în receptor s-a auzit vocea comandantului:
– Ia spune căpitane, cu ce vă ocupaţi voi acolo?
– Să trăiţi, raportez: în ultimele 24 de ore, în
raionul companiei nu am înregistrat nici un eveniment
de frontieră. Paza se execută normal cu …
– Nu mai spune, l-a întrerupt generalul. Zici că
paza se execută normal la vânătoare de mistreţi? Dar
cu armamentul de ce se trage ca la nuntă? N-am ştiut
că la compania voastră am de-a face cu braconieri
calificaţi! Mâine dimineaţa să am raportul cu tot ce
s-a întâmplat. Pe urmă vom sta de vorbă. Vă învăţ eu
minte! Profitaţi de faptul că vă este plecat comandantul
de Cp în concediu şi vă faceţi de cap!
Barbu amuţise. Şi-a revenit după câteva clipe
şi a îndrăznit:
– Mistreţii au intrat în localitate şi în grădinile
oamenilor. Bătrânii spun că aşa ceva nu s-a mai
întâmplat de zeci de ani. S-au speriat localnicii şi au
cerut ajutor. A fost şi şeful vânătorilor. Ne-am dus şi
noi să vedem despre ce este vorba şi apoi urma să
vă raportăm. N-am apucat că porcii au fost hăituiţi
până seara. Acum căpitanul Nicolae se pregătea să raporteze la batalion.
– Bravo vouă! Ne întreabă grănicerii vecini
de ce se trage la noi şi nu raportaţi nimic. De ce nu
respectaţi ordinele? Cu porcii mistreţi lângă voi şi mie
nu-mi raportează nimeni nimic! Vă credeţi mai isteţi!
Nu ştiaţi că şi eu sunt vânător şi chiar vicepreşedintele
Filialei regionale? Halal subordonaţi am!
Barbu a încercat să mai spună ceva dar telefonul
s-a închis! A stat ca pe ghimpi până s-a întors Nicolae
din controlul făcut în frontieră, căruia dintr-o răsuflare
i-a povestit totul.

Nicoale l-a ascultat după care a concluzionat:
– Are dreptate! Am aşteptat să se clarifice
lucrurile, mai ales că nu era eveniment de frontieră
deşi vânătoarea de mistreţi se face cu aprobare de la
Filială şi acordul nostru al grănicerilor. Asta este, hai
să facem raportul repede şi îl trimitem cu subofiţerul,
plutonierul companiei. Mai avem însă o problemă la
fel de importantă! Ne trebuie neapărat, din pământ,
din piatră seacă cum se zice, o pulpă de porc mistreţ
pe care să o ducă subofiţerul generalului odată cu
raportul. Nu ştiu dacă aştia de la Filială de vânătoare
i-or fi trimis? Dacă nu găsim pulpa „ne-am dat foc la

valiză”! Eu mă duc la Şeful de Post de la Miliţie. Nu

se poate din atâţia porci câţi s-au împuşcat ieri să nu
mai găsim o pulpă de porc! Gata, hai să plecăm!
La prânz, cu trenul local subofiţerul a dus
raportul în plic sigilat şi un colet de toată frumuseţea.
Au trecut câteva zile la rând şi în companie a
venit comandantul de batalion coloneţul Tiţu care,
într-o discuţie cu căpitanul Constantin, comandantul
companiei, înapoiat din concediu, îi spunea:
– Să-ţi inveţi subordonaţii nu numai să-şi
cunoască şefii dar şi să aibă grijă de ei, mai ales dacă
unul este general. Şi până la urmă, eu sunt şeful vostru
nemijlocit, eu vă dau permisii vă semnez notarea
de serviciu şi calificativul anual, vă dau concediu şi
prime etc. Şi ziceţi că au ieşit buni cârnaţii de porc
mistreţ?
– Imediat le facem proba, tovarăşe colonel,
spune căpitanul Nicolae aflat şi el la discuţie şi ieşi ca
o furtună pe uşă!
Aşa a fost prima şi ultima vânătoare la porci
mistreţi la care a participat ofiţerul de grăniceri Barbu
în frontieră. În schimb, carne de mistreţ a mai văzut şi
mâncat, dar cânaţi la borcan n-a mai avut!