URMĂTORUL!

…Aşteptarea este mai mult decât cumplită. Niciodată în viaţa mea, nici măcar atunci când m-a prins o avalanşă şi m-a suspendat pe o stâncă unde a trebuit să stau o zi şi o noapte în bătaia unui vânt sălbatic, n-am fost atât de disperat. Nu mă pot baza pe minuni, dar nici cunoştinţele mele de anatomie şi de medicină nu sunt atât de profunde, încât să pot înţelege amănunţit ce se va întâmpla în timpul operaţiei. S-ar putea chiar să-mi fac o imagine cu totul greşită. N-am fost niciodată în interiorul unui nas ca să ştiu ce-i acolo. Şi, sincer, nici nu prea m-a interesat, decât aşa, în linii generale. Adică atât încât să nu confund nasul cu urechea. Nu ştiu dacă am încredere suficientă în medici, unii dintre ei mi se par prea aroganţi sau prea închişi în meseria lor teribil de grea şi teribil de frustrantă, cel puţin pentru mine.

Poate că medicina a ajuns la performanţe greu de imaginat altădată, dar eu nu mă încred în aceste performanţe. Maşinăria umană nu merge doar cu hrană şi aer, ci şi cu un complicat „combustibil” care se cheamă spirit. Uneori, cred că omul este mai mult spirit decât trup, deşi o astfel de afirmaţie pare cu totul nepotrivită atunci când prin faţa ta trece o femeie frumoasă, cum este cea care tocmai a dispărut din raza mea vizuală şi s-a pierdut pe o scară îngustă, în spirală, care seamănă cu suitoarele din minele de pe Valea Jiului, acum şi ele în părăsire. Dar nu de aceste mine îmi arde mie acum, deşi, într-o vreme, când lucram la ziar, am petrecut multe ore şi multe zile acolo, în străfundurile pământului negru şi fierbinte. Nu-mi arde nici de femei frumoase, nici de altceva, îmi dau seama că, de-a lungul anilor, a zecilor de ani care au trecut, cea mai frumoasă şi mai apropiată femele de sufletul meu şi de viaţa mea a fost şi a rămas tocmai cea pentru care eu, acum şi aici, pe acest hol nici luminos, nici prea întunecat, între nişte aparate sofisticate, cărora nu le cunosc rostul, tremur de spaimă. Ea se află undeva, nu prea departe de acest loc, pe o masă de operaţie. Îi văd năsucul ei frumos, cu care abia mai respiră, din cauza unei alergii pe care o poartă cu demnitate şi suferinţă de vreo patruzeci de ani. Îi văd ochii care, poate, lăcrimează de durere, fruntea încreţită, părut uşor grizonat pe la tâmple…

Anii au trecut, au trecut mult prea repede, parcă s-a împuţinat rezervorul lor sau s-a accelerat mişcarea de rotaţie şi cea de revoluţie a pământului – una fiind, cred eu, legată de cealaltă –, sau poate că, acolo, sus, sus de tot, s-a decis să se facă economie de timp, şi eu abia acum îmi dau seama cât de importanţi mai sunt cei care ne-au mai rămas… Dar gândul acesta vine foarte, foarte târziu, când florile deja s-au scuturat şi iarba s-a uscat.

Nu ştiu ce o fi fost în capul ei să-şi asume un asemenea risc. Cred că n-a mai putut suporta. De patruzeci de ani îşi tot pune nişte picături în nas – o sticluţă întreagă la câteva zile, cel mult o săptămână – iar dependenţa de aceste picături este atât de mare, încât, ele au devenit mai importante ca aerul. Pentru că, pur şi simplu, fără ele, nu poate respira…

Cred că operaţia în sine, oricât ar fi de dureroasă – deşi, probabil, durerea nu se simte, de vreme ce i se face anestezie totală sau generală, habar n-am cum i se zice –, poate că nu este prea periculoasă. Cel puţin, aşa spun cei care se pricep la chestii de-astea, adică medicii specialişti, chirurgii. Dar, când ai fibrilaţie atrială permanentă, diabet, glandă şi încă vreo câteva de-al de-astea, nici nu le mai ştiu numărul şi denumirea, e greu să nu te temi, să nu intri în panică. Dar uite că ea n-a intrat. Şi nici fătuca aia de vreo treizeci şi ceva de ani – chirurgul –, cea care şi-a asumat cu seninătate această intervenţie. Gi, adică ea, soţia mea, cea care se află acum pe masa de operaţie, undeva, nu prea departe de acest loc în care eu mă simt ca în mijlocul unei avalanşe sau al unui râu care se apropie de o cascadă, mi-a povestit, pe scurt, discuţia ei cu doctoriţa:

„- De ce nu v-aţi operat până acum?”

„- Am urmat nişte tratamente, m-am temut, nu ştiu…”

„- Aiurea, n-aţi găsit o fraieră ca mine care să vă opereze!”

„- Cei de la „Parhon” n-au vrut să mă opereze de glandă. Mi-au zis că este prea periculos pentru mine. După o săptămână de internare, m-au trimis acasă…”

„- Este altă mâncare de peşte, dar, mă rog, treaba lor, eu am altă specialitate. Punct. Mai am şi altă treabă. Trebuie să intru în sala de operaţii. Din acest moment, sunteţi internată. Mâine, la prima oră, facem nişte analize, iar poimâine vă operez. De acord?”

„- De acord!”

Apoi doctoriţa a făcut o întoarce bruscă la 180 de grade şi s-a dus acolo, în sala de operaţii, pentru a rezolva o problemă esenţială pentru un alt om, pentru un om-pacient, care nu aude, nu poate respira sau cine mai ştie câte complicaţii sunt sau se pot ivi sub acoperirea celor trei iniţiale, ORL, de a căror semnificaţie, probabil că jumătate din populaţia ţării habar n-are…

…Aici, pe acest hol, sunt vreo şapte sau opt ca mine. Un bărbat cam de vârsta mea, care mi se pare o maşinărie de zâmbet circumstanţial, de întrebări, de conformisme şi de amabilităţi de tot felul, îşi face de lucru ai ceva ca un comerciant ambulant. Nu trece nici un personaj în halat de spital – medic, asistentă sau ce o fi –, fără ca el să nu-l întrebe ceva şi să nu-i spună ceva. Mi se pare de-a dreptul penibil, dar e treaba lui. Două femei de condiţia găinilor care cotcodăcesc de fiecare dată când fac un ou, poartă un dialog nedefinit şi interminabil, aproape în şoaptă, rezemate de o masă metalică acoperită cu o prelată. O puştoaică de vreo douăzeci de ani este bombardată cu informaţii şi amabilităţi cam din toate părţile. Din cinci în cinci minute. De pe cele două uşi şi de pe cele două scări – una care urcă, alta care coboară –, apare, din minut în minut, câte un personaj masculin din această instituţie, cu sau fără stetoscop, care se apropie familiar de ea şi îi spune câte ceva, într-un limbaj pe care eu nu-l cunosc şi nu-l înţeleg, pentru că nu-l ascult. Puştoaica mi se pare a fi un fel de general care conduce o bătălie nevăzută, iar stetoscopiştii sau nestetoscopiştii, un fel de curieri care-i aduc veşti de pe câmpul de luptă.

Bravo, generale!

La doi paşi şi jumătate de mine, se află o ecusonistă (fără ecuson), cu picioare lungi şi o frumuseţe standard (funcţionară la bănci, societăţi private sau cu capital de stat), care aşteaptă aparent liniştită veşti de dincolo de aceiaşi pereţi care ascund sau adăpostesc temerile şi speranţele tuturor celor de aici. Fiecare are, acolo, dincolo de perete, pe cineva drag şi vrea să ştie, cu orice preţ, ce e cu el, cum se simte, dacă a supravieţuit sau nu, dacă e bine sau rău…

Explorarea vecinilor mă scoate puţin din propria mea stare de aşteptare chinuită. Inima îmi bate cu putere, ca înaintea primului salt cu paraşuta. Toţi cei din marea noastră familie aşteaptă, cred, veşti de la mine. Le-am spus că se află în sala de operaţii şi, acum, ei, toţi, aşteptă, probabil, să le spun care-i situaţia. Ce să le spun?!

Îmi fac fel de fel de gânduri cenuşii, unele chiar negre, ca smoala. Tare mă tem că inima ei nu va rezista, că doctoriţa şi-a asumat o responsabilitate mai mare decât puterile ei, că… Nimeni nu poate şti cu precizie ce se întâmplă în trupul complicat, cel mai complicat de pe lume, al unui om. Pentru că dincolo de carapacea de carne, oase, apă şi rahat, se află mecanismul cunoaşterii, adică sufletul, spiritul, viaţa…

– Este în regulă, nu vă faceţi griji…

În faţa mea se află domnişoara care a pregătit-o pe Gi pentru operaţie. Mă impresionase îndemânarea şi siguranţa cu care-i introdusese pe nări nişte feşe albe, subţiri şi foarte lungi, impregnate cu nu ştiu ce. Apoi o încurajase, iar eu o întrebasem unde ar trebui să stau ca să aflu veşti…

„- Veniţi cu mine, am să vă arăt unde să aşteptaţi.”

Ne înghesuiserăm toţi trei – ele două şi eu – într-un lift de patru persoane, coborâsem apoi nişte scări – scările din faţa mea –, domnişoara cu halat alb făcuse o pauză de zece secunde, îmi explicase că, aici, pe acest hol, trebuie să aştept, apoi dispăruse, împreună cu Gi dincolo de zid…

Acum se uita la mine cu nişte ochi vii, liniştiţi, mulţumită parcă de vestea bună pe care tocmai mi-o dăduse. Îi spun un „Mulţumesc, domnişoară!”, ca şi cum aş fi ieşit teafăr dintr-o avalanşă care m-ar fi purtat, prin albul pur şi nimicitor al zăpezii panicate, din creierii muntelui la picioarele lui.

– Aşteptaţi-mă câteva minute, apoi vom merge împreună în salon, unde veţi aştepta să se întoarcă doamna. Acum este la terapie intensivă….

Frumoasă, pricepută, liniştită, sigură pe ea, tocmai potrivită, cred eu, pentru o astfel de meserie, domnişoara apare după trei patru minute şi îmi face semn să o urmez. O urmez bucuros şi liniştit. Uniforma albă de sub halatul de spital reliefează un trup tânăr, proporţionat, căruia domnişoara fără stetoscop nu-i acordă, se pare, nicio atenţie. După cele câteva trepte, facem câţiva paşi pe un coridor luminos, apoi intrăm într-un lift, acelaşi cu care am coborât. Îi spun că vestea pe care mi-a dat-o valorează un miliard, dar eu nu pot să-i ofer decât o floare, pe care o rog să şi-o aleagă şi să şi-o cumpere însă singură. Îi dau o bancnotă de 50 de lei. Refuză. Îmi spune că acel cuvânt frumos, pe care tocmai i l-am spus – Mulţumesc – ţine loc şi de bancnotă şi de floare.

Mă lasă pe holul de la etajul patru. Ar trebui să mă duc în salon, dar nu mă încumet. Este, totuşi, un spital, iar într-un spital nu umbli cum vrei tu, cum te taie pe tine capul. Am să aştept aici, pe hol, să fie adusă Gi, probabil, cu celălalt lift, cu liftul mare, pe o targă… Sunt bucuros că operaţia a reuşit şi că n-a rămas pentru totdeauna acolo, pe masa aceea albă…

Sun toate neamurile şi le dau vestea cea bună. Probabil că răsuflă toţi uşuraţi. O cumnată de-a ei, începe să plângă în telefon, mulţumind, printre lacrimi, Domnului…

…După masă, când Gi începe să-şi revină, apare şi doctoriţa. Pare o studentă dezinvoltă, cu aer simplu, de colegă de grupă, responsabilă cu portul unor lănţişoare de aur, cercei, brăţări şi inele prinse pe toate degetele care acceptă aşa ceva.

Mi se pare o femeie-băieţoi. Seamănă foarte mult cu o fată de la mine din sat, care-mi plăcea cam prea mult pe vremea aceea, pentru că era optimismul întruchipat, tot timpul râdea şi nu se supăra niciodată, chiar dacă îi vorbeai urât sau îi dădeai o palmă…

– Mulţumesc, domnişoara doctor – spun eu aproape încurcat –, a fost o operaţie pe nasul ei, dar şi pe inima mea. Nu ştiu cum o fi fost pe nasul ei, dar cea pe inima mea a reuşit cum nu vă imaginaţi. Mare curaj!

– Curajul îi aparţine ei, riscul mie. În cazul dumneavoastră riscul a fost zero. Eu mă ocup doar de nasuri şi de urechi… Dar mă bucur că v-a plăcut. Aveţi grijă, totuşi, de inima dumneavoastră. Nu vă jucaţi prea mult cu ea…

Doctoriţa minionă, cu aer de fetiţă dezinvoltă şi cochetă, se convinge încă odată că opera ei este în regulă, face o glumă cu nasul meu, apoi se întoarce brusc, atât de brusc încât rochia i se ridică peste genunchi, dezvăluind, cum scria Baudelaire, „une jambe de statue”, albă şi puternică, şi dispare dincolo de uşă, pe coridorul plin de lumină şi presărat cu câţiva pacienţi nerăbdători să o vadă şi să îi vadă. Trece ca taifunul printre ei, dar îi scanează pe toţi. În uşa cabinetului, se întoarce la fel de brusc, dezvelindu-şi din nou genunchii şi coapsele inferioare, foarte bine desenate de Creator, pentru a pronunţa acel cuvânt atât de uzual şi de important:

– Următorul!

Gheorghe VĂDUVA