UN PORTRET AL DOMNITORULUI CONSTANTIN BRANCOVEANU

LA MĂNĂSTIREA „SFÂNTA
ECATERINA” DE LA MUNTELE SINAI

Despre Constantin Brâncoveanu, domnitor
al Ţării Româneşti, cu un sfârşit tragic, s-a scris şi
se vor scrie sute şi mii de cărţi, de comunicări
ştiinţifice, de articole în reviste de orice orientare
şi este corect, este bine că acest personaj rămâne
permanent în memoria oamenilor de bună condiţie.

Istoria s-a scris, se scrie şi se rescrie
deoarece este o disciplină ştiinţifică ce se încadrează
în tiparele filozofiei dialectice, fiind într-o continuă
mişcare, devenire, transformare, nu este rigidă, nu
este fixă, nu este imuabilă, problema este aceea că
cei care se încumetă să scrie despre un eveniment, o
personalitate sau fapte de istorie să fie de bună
credinţă, să fie oneşti, să fie obiectivi şi nu mânaţi de
dorinţa de a epata, de a fi neapărat în lumina
reflectoarelor mistificând adevărul, denaturând
istoria.

Mă voi referi în acest scurt material la o
parte din faptele lui Constantin Brâncoveanu,
cunoscute deja, dar cunoscute de o mică parte a
oamenilor, nu din ignoranţă ci din lipsă de acces la
informaţii.

În perioada cât a fost domn al Ţării
româneşti, a dus o politică de protejare a ţării sale de
conflictele militare inerente între imperiile de atunci:
otoman, habsburgic şi rus, pendulând în înţelegeri cu
aceştia dar nu a avut loc nici un război în cei 26 de
ani de domnie a sa.

Ţara a avut o relativă pace şi o bună
dezvoltare economică, o mulţumire a locuitorilor
chiar dacă starea lor materială nu era cea dorită.
În afara faptului că a fost un domnitor
pacifist, a fost şi un mare om care a dezvoltat cultura
prin toate formele ei de la scrieri şi tipărituri, la
pictură şi muzică, la construcţii şi arhitectură, în
special de palate domneşti, mănăstiri şi biserici.
În afara preocupărilor de a sprijini şi
dezvolta lăcaşurile creştine din ţara sa, a avut o
meritorie preocupare şi faţă de locaşurile creştinortodoxe din afara ţării cum ar fi: Turcia, Grecia,
Egipt, Peninsula Balcanică (Bulgaria, Serbia etc.)
Dintre acestea ne vom opri pentru început la
Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de la Muntele Sinai
din Egipt, mănăstire ortodoxă de la începuturile ei şi
până azi care a rezistat singulară într-o mare de
musulmani, de islamism, rezistând şi în prezent.
Mai mulţi domnitori ai ţărilor române au
contribuit cu bani şi bunuri materiale, cu obiecte de
cult pentru această mănăstire, lista fiind lungă şi
printre sau dintre ei a fost preocupat şi Constantin
Brâncoveanu.

Spre deosebire de ceilalţi, în afară de moşii,
sate, biserici, închinate acestei mănăstiri sinaite, de
obiecte de cult, bani sau veşminte, domnitorul
muntean a donat mănăstirii un tablou în care acesta
este pictat în culori, în ulei, în mărime naturală cu
inscripţiile necesare şi cu stema Ţării Româneşti.
Distanţa de la Bucureşti sau Târgovişte la
Muntele Sinai este foarte mare şi circulaţia în acea
perioadă se făcea greu, câteva săptămâni întregi
fiind şi plină de riscuri, dar totuşi acest tablou este
în proprietatea mănăstirii şi acum fiind păstrat în
biblioteca acesteia care este a doua ca mărime
după cea a Vaticanului.

Portretul îl înfăţişează pe domn în ţinuta sa
medievală, pictorul redând un bărbat în vârstă de
aproximativ 50 de ani, cu faţa prelungă şi senină,
fruntea înaltă, doi ochi mari şi senini, nasul
alungit, buze senzuale, mustaţă lungă şi barbă
mare pe obraji şi bărbie. Pe cap se observă o cucă
domnească şi aşa cum a fost conceput acest tablou,
considerat unul din cele mai reuşite ale
domnitorului, expresia feţei redă un om blând,
înţelept, stăpân pe sine şi serios.
Costumul redat de pictor şi mai mult ca
sigur a fost cel original, purtat de Constantin
Brâncoveanu, este o îmbinare de modă apuseană,
occidentală cu rămăşiţe din moda orientală, turcobizantină, ce a fost folosită de mai mulţi domnitori
înaintea lui.

Constantin Brâncoveanu prin cultura şi
educaţia sa a deschis porţile cunoaşterii spre
occident încurajând artele, scriitura şi obiceiurile
curţilor imperiale din apus.
Costumul său domnesc era fastuos,
confecţionat din materiale rare, poate chiar unicat,
cu stofă din mătăsuri fine, brocart, catifea, starea
materialului dar şi stilul croielii, realizând un
aspect grandios.

Se remarcă din întreg tabloul pictat cu
măiestrie, culoarea roşie a costumului ceea ce
demonstrează că această nuanţă era folosită numai
de domnitor, culoare diferită de restul veşmintelor
boierilor săi, dar şi a samurului argintiu, adăugat la
costum în partea din faţă pe cele două laturi ale
caftanului.
Distingem din îmbrăcămintea domnului
muntean, de la epoca respectivă, un anteriu de
culoare roşiatică din mătase fină cu ornamentaţie
florală de culoare galbenă, adică o haină lungă
până la glezne, boierească, ce se punea de-a
dreptul peste cămaşă, purtată sub giubea, în cazul
de faţă sub caftan.
Peste anteriu domnitorul poartă un caftan
scump de culoare albastră, îmblănit cu blană de
samur, fără mâneci, cu găitane pe piept în ambele
părţi.

Caftanul reprezenta o haină, o manta,
orientală, lungă şi largă, împodobită cu fire de aur
sau de mătase, care a fost dăruit de sultan la
înscăunarea sa, ca semn al recunoaşterii numirii
sale ca domn, desemnând rangul său de domnitor.
Caftanul are răsfrântă blana de samur pe
margine şi la mâneci dând un aspect plăcut
costumului şi celui ce îl poartă, nu are nasturi dar
se închide la gât cu o broşă mare împodobită cu
Gândul Anonimului nr.61-62 Anul XIV /15 Iunie 2016
24
pietre preţioase de culoare roşie, montate pe un
suport de aur.
Găitanele sunt de o parte şi alta a pieptului
domnitorului, cusute cu şiret de mătase de culoare
galbenă, cu fir de aur, împletit şi răsucit, cusut cu
ornamente şi ciucuri, sunt câte 4 găitane în trei grupe
simetric aşezate.

Găitanele dădeau una aspect nobiliar,
cavaleresc, folosite atât în orient cât şi în occident,
de multe ori aspectul lor înlocuia pe cel de platoşă.
Vodă Brâncoveanu are în costumul său şi
alte accesorii scumpe şi semnificative cum ar fi
mânecuţele brodate de Despineta, cu motive din cele
mai mici detalii cu o minuţie de miniaturist,
impresionând prin somptuozitatea firului de argint şi
argint aurit, a perlelor şi paietelor, care strălucesc pe
fondul mătăsii de culoare verde.
Peste anteriu domnitorul poartă o cingătoare
lată care la capete unde se petrece peste abdomen are
două paftale ca accesoriu obişnuit al costumului de
curte din ţara românească, paftale care ca aspect se
întind până în antichitatea greacă.
Cele purtate de domnitor sunt filigranate,
confecţionate din aur şi argint, ornamentate de
meşteri de mare măiestrie artistică, probabil din
orient.

Între cele două paftale există un fel de
cataramă de formă rotundă, denumită heftel, o
podoabă importantă, decorată cu bogate ornamente
din aur, argint şi pietre preţioase.
În pictura din tabloul descris mai sus,
domnitorul are poziţia în picioare, rezemat puţin cu
mâna dreaptă pe o masă acoperită cu o stofă de
mătase, tot de culoare roşie, cu motive florale de
culoare alb-găbui, pe care este aşezată mitra
(coroana) domnească brodată în întregime cu fir de
argint şi argint aurit, împodobită cu şiruri de perle şi
pietre preţioase dovedind măiestria artei broderiei,
dar şi gustul pentru fast afişat de Constantin
Brâncoveanu.

Mitra se purta, de regulă, peste cuca
domnească, era în mai toate cazurile, oferită de
sultan ca semn de apreciere şi de investire ca domn,
îl deosebea pe acesta de curtenii săi şi impunea
autoritate.

Cea expusă de pictor este de culoare roşie pe
latura de sus, de jur împrejur, aşa cum am descris-o,
are ornamentaţii de aur cu pietre preţioase, are patru
şiruri de perle albe iar în vârf este fixată o cruce în
miniatură, tot din pietre preţioase montate pe un
suport din aur, ca semn al creştinătăţii de care
aparţinea domnitorul şi ţara sa.
Mâna stângă a domnitorului este sprijinită
pe un baston din abanos cu cap ornamentat minuţios
din metale scumpe, filigranat, semn al distincţiei
sale.
Mâinile domnitorului înfăţişează un om
echilibrat, un om milostiv, un om dedicat faptelor
bune, nu sunt mâini groase ci dimpotrivă subţiri,
fine şi albe, semn că nu au fost folosite în lupte sau
războaie.
Pe degetul mic de la mâna dreaptă se vede
un inel, probabil inelul folosit ca pecete
domnească, inel care, de regulă, se atribuie
domnitorului la înscăunarea sa.
După cum este pictat domnitorul, cu
lumina căzând pe chipul şi corpul său, lăsând
fundalul puţin estompat, de culoare maro, ne
induce ideea că se află în cabinetul său de lucru,
având în vedere prezenţa mesei în decor, deci nu
în sala tronului, pe un pilastru al zidului este
pictată stema brâncovenească ce redă în întregime
heraldica acestui neam.

În toată perioada domniei lui Constantin
Brâncoveanu stema Ţării Româneşti de mărime
redusă a fost sub forma unui scut rotund, pe un
fundal azuriu, fiind pictat, sculptat sau gravat un
corb negru conturat, cu capul întors spre dreapta
sa, cu zborul coborât,aripile desfăcute, ţinând în
cioc o cruce de aur şi însoţit în „şef” de un soare şi
o semilună (crai nou) ambele din aur.
Semiluna (crai nou) aşezată în cantonul
senestru al şefului şi steaua (soarele) cu şase raze
în cantonul dextru al vârfului, toate pe un cer
azuriu.
Corbul se aşează pe o ramură verde.
Această stemă care se găseşte pe multe
documente, sigilii, monede şi medalii, pe inelul
domnitorului, în multe din acestea este încadrată
cu desene suplimentare de la caz la caz, uneori
încadrată de iniţialele domnitorului.
Părţile ornamentale, laterale, denumite
suporţi sau tenanţi, susţinători etc., includ
plante,animale sau obiecte şi au rolul de a susţine
scutul.

Pe cea din tablou, pictorul a aşezat mitra
descrisă pe masa din imagine, ca semn al
statalităţii provinciei iar conturul stemei este din
împletituri de ghirlande pentru a-i da un aspect de
domnie şi de respect.
În acest tablou se poate observa şi descifra
în partea stângă de sus o inscripţie pe patru rânduri
aurite în care putem citi: Constantin Brankovan,
Supremus Valachiae Transalpinae Princeps.
Ae(ta)tis 42. A(nn)o D(omi)ni 1696, ceea ce
înseamnă că a fost pictat când domnitorul avea
vârsta de 42 de ani în anul 1696 şi 8 ani de
domnie.
Tabloul se află şi în prezent, în original, în
biblioteca mănăstirii „Sfânta Ecaterina” de la
Muntele Sinai, o copie a sa fiind acum şi la
Muzeul de Artă al României.

Mănăstirea a fost edificată într-o zonă
pustie, în deşertul din Peninsula Sinai, la poalele
muntelui Sinai, la începuturile creştinătăţii.
Din Biblie se ştie că Moise, a descoperit în
acest pustiu un rug aprins şi apropiidu-se de el
Dumnezeu l-a încurajat şi îndrumat să se ocupe de
scoaterea poporului evreu din robia egipteană şi să-l
aşeze în locuri pline de verdeaţă şi bucate.
La întoarcerea poporului din exil, după mulţi
ani de peregrinări, au ajuns în acelaşi loc unde exista
rugul aprins şi aici Moise a urcat în vârful muntelui
Sinai să primească de la Dumnezeu două table din
piatră pe care erau scrise cele 10 porunci biblice.
Unele izvoare istorice vorbesc despre
întemeierea acestei mănăstiri în anul 250 e.n. dar cea
mai des folosită este sursa prin care se descrie că în
anul 330 e.n., Elena, mama împăratului roman,
Constantin cel Mare, în timp ce se întorcea de la
Ierusalim unde a stat doi ani şi unde a descoperit
mormântul lui Isus Cristos, drumul parcurs de acesta
spre Golgota şi cele trei cruci de lemn pe care au fost
răstigniţi cei trei oameni, dintre care şi Cristos, a
hotărât să meargă pe traseul parcurs de Sfânta Maria
cu soţul şi fiul ei când s-au refugiat de frica
romanilor.

A descoperit şi ea rugul aprins şi a ordonat
să se clădească o capelă pe locul tradiţional al
tufişului în flăcări, capelă închinată Fecioarei Maria.
În anul 530 e.n. împăratul bizantin (al
imperiului roman de răsărit) Justinian, inspectând
teritoriile sale şi aflând de acest locaş creştin aflat în
pustiul sinait, înconjurat şi atacat permanent de
arabii musulmani, a dispus construirea unei
mănăstiri cu ziduri înalte de fortăreaţă dându-i
hramul Schimbării la faţă, înzestrând-o cu tot ce era
nevoie.

Pentru a construi şi a apăra mănăstirea,
Justinian a strămutat un regiment de 100 de soldaţi
cu familiile lor, dintre cei mai viteji ostaşi ai săi,
recrutaţi de pe teritoriul Daciei, din zona Pontului
Euxin, care şi acum timp de peste 1400 de ani, încă
sunt pe acele locuri, devenind între timp beduini şi
trecând, forţat, la religia islamică.
În anul 640 e.n. arabii cuceresc definitiv
zona, dar mănăstirea creştin-ortodoxă va rezista până
în zilele noastre, devenind o insulă de creştinism în
marea de islam.

În secolul X, un călugăr local a avut o
viziune că în apropiere, pe un munte vecin, se află
corpul celei ce a fost martirizată de musulmani,
Sfânta Ecaterina şi au adus moaştele acesteia în
mănăstire(capul şi mâna stângă) de acum denumirea
mănăstirii va fi Sfânta Ecaterina din Sinai.
În anul 1696, voievodul Ţării Româneşti,
Constantin Brâncoveanu, a făcut danii substanţiale
aşezământului care s-au perpetuat şi după moartea sa
în 1714, donând atunci un portret de o reală
calitate artistică, azi de o deosebită valoare,
donând candele sfetnice, broderii, bani, moşii.
Despre viaţa şi moartea marelui domnitor
s-a scris mult, aş vrea să arăt că cel care a fost
ucigaşul său, a fost sultanul Ahmed al III-lea, un
om foarte crud, sadic, lacom şi hrăpăreţ.
Invidios şi lacom atât el cât şi unii din
boierii Ţării Româneşti de atunci, l-au mazilit pe
domn, l-au dus împreună cu familia la Istanbul
(Constantinopol-Ţarigrad) şi în ziua de 15 August
1714 i-a decapitat cei patru băieţi, pe Ianache
sfetnicul lor şi pe domn, confiscându-i acestuia
bunurile.

Inexplicabilă este această ucidere în timp
de pace după ce 26 de ani Constantin Brâncoveanu
colabora şi se supunea turcilor, a fost confirmat de
două ori de scaunul otoman ca domnitor pe viaţă şi
neexistând încercări de răzvrătire făţişe, dar
educaţia barbară, sadică şi sângeroasă a turcilor s-a
făcut din nou simţită, culminând cu uciderea fără
motive serioase a unuia dintre cei mai buni, mai
creştini şi mai iubiţi voievozi ai Ţării Româneşti.
Nicu Vintilă