UN POPAS

Femeia îl zărise de departe, acolo unde drumul
de ţară cotea brusc, iar casele începeau să se rărească:
o siluetă întunecată, ţopăind caraghios, asemenea
unei păsări uriaşe neobişnuite cu mersul pe pământ.
Când s-a apropiat, a văzut că bărbatul, împuţinat la
trup, îşi târa un picior. Era îmbrăcat cu nişte haine
sărăcăcioase şi decolorate, aşa cum purtau muncitorii
de pe şantiere.
– Bună ziua! Pot să mă aşez puţin? – a întrebat
el când a ajuns în dreptul băncii de lângă poarta
dărăpănată.
– Aşază-te, domnule, că pentru asta am pus
băncuţa: să se odihnească oamenii care trec pe drum.
Femeia terminase de frământat aluatul din
copăiţă: venea o sărbătoare a morţilor şi voia să
împartă nişte colaci la biserică.
– Vii de departe?
– De departe… de foarte departe…
Bărbatul îşi scoase pălăria ponosită şi o puse,
împreună cu desaga din spate, pe banca umbrită de
dudul bătrân de la marginea zăplazului. Era aproape
chel, iar faţa, înnegrită de soare, era brăzdată de riduri
adânci.
– Lucrezi pe vreun şantier?
– Am muncit la o hidrocentrală, dar acum s-a
terminat treaba. Mă duc să caut altceva…
– Şi mai înainte?
– Am fost în lagăr la ruşi… zece ani…
– Daʾ cum ai ajuns acolo?
– Am căzut prizonier la Stalingrad.
Bărbatul scoase o batistă mototolită şi-şi şterse
faţa de praf şi sudoare. Vara abia începuse, dar la
amiază se făcea foarte cald.
– Cum a fost în lagăr?
– Frig… foarte frig… M-au dus în Siberia. Şimi era foame mereu. De dimineaţa până seara tăiam
copaci cu joagărele şi-i încărcam în camioane. Acolo
m-am lovit la piciorul ăsta: mi-a căzut un butuc pe el.
Am crezut că-l pierd, dar medicul lagărului,deţinut şi
el, a reuşit să mi-l salveze.
– Şi după aia te-ai întors în ţară?

– Am mai stat câţiva ani acolo. Am trăit cu o
femeie de prin părţile alea, care muncea la bucătăria
militarilor. Avusese bărbatul în lagăr şi venise ca să
fie mai aproape de el. Dar omul ei s-a prăpădit când
mai avea puţin până să fie eliberat. După câţiva ani,
a murit şi ea. Atunci am cerut să fiu repatriat, cum se
zice…
– Eşti de prin locurile astea?
– Nu ştiu de unde sunt… Înainte de a fi luat
prizonier am suferit o comoţie cerebrală şi mi-am
pierdut memoria.
– Şi nu ştii nimic despre dumneata?
– Am mai aflat câte ceva de la un soldat care
a căzut şi el prizonier… zicea că mai vorbise cu mine
pe front.
– Daʾ când te-ai întors în ţară n-ai încercat să
afli cine eşti?
– Am încercat, am umblat pe la comisariate,
însă n-am aflat nimic… S-au pierdut acte, au ars
arhive… Un maior mi-a spus: „Bucură-te că eşti, ce te
mai interesează cine ai fost?“ Dumneata eşti singură
aici?
– Singură, acum că au murit bătrânii mei.
– Nu ai bărbat?
– Am… am avut… Şi al meu a plecat la război…
Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, dacă a murit sau a
căzut prizonier… L-am căutat ani la rând, dar degeaba.
Acuma m-am resemnat… Probabil că aşa ne-a fost
scris… Eu am avut, domnule, un bărbat frumos, înalt
şi cu un păr bogat… ca o coamă de leu. Femeia privi
undeva departe, ca şi cum ar fi scormonit în amintire.
Daʾ m-am luat cu vorba şi poate dumitale ţi-e foame.
Luă copăiţa şi intră în casă, de unde se întoarse
cu o strachină cu mâncare şi o ulcică cu apă.
– Poftim, domnule…
Bărbatul mânca încet, mestecând cu grijă
fiecare îmbucătură.
–Şi pe aici cum e viaţa? – întrebă el.
– Grea… Ne-au luat comuniştii tot ce-am avut.
Muncim la colectivă.
– Şi în Rusia sunt colective dintr-astea. Se numesc colhozuri… Dar oamenii nu s-au revoltat că
le-au luat pământurile şi vitele, n-au zis nimic?
– Ba au zis, daʾ ce puteau să facă? Pe unii
i-au bătut până au semnat. Tovarăşii veniţi de la oraş
au intrat noaptea peste ei în casă şi i-au fărâmat cu
bâtele. Alţii au fost băgaţi în puşcărie şi s-au întors
peste doi-trei ani. A fost tristeţe mare pe aici, pe la noi,
domnule. Uite, de pildă, era un om care avea un cal
nemaipomenit de frumos. Îl iubea ca pe Dumnezeu.
Când n-a mai avut ce face, a intrat în colectivă. Cu tot
ce avea: pământ, căruţă, cal… Nu peste multă vreme,
calul a început să se ogârjească de muncă grea şi
hrană puţină. Omul îi mai aducea câte ceva de acasă,
dar nu putea prea mult, pentru că avea trei copii. Şi
într-o dimineaţă, când au deschis uşile grajdului,l-au
văzut spânzurat de o grindă, deasupra calului mort…
– Bogdaproste, spuse bărbatul, punând
strachina pe bancă. Cum să-ţi mulţumesc? Să-ţi sparg
nişte lemne…
Se ridică şi se îndreptă spre magazia din stânga
casei. Femeia privi mirată în urma lui.
– Daʾ de unde ai ştiut dumneata că acolo e
tocătorul? – îl întrebăcând se întoarse.
– N-am ştiut…
– Şi unde te duci acuma?
– Să găsesc alt şantier… Ei, mulţumesc şi rămâi
sănătoasă!
– Drum bun!
Bărbatul plecă, târându-şi piciorul. Pe măsură
ce se îndepărta, semăna, tot mai mult, cu o pasăre
uriaşă, neobişnuită cu mersul pe pământ.. Dincolo de
dealuri, de-a lungul drumului se înşirau alte sate, alte
oraşe…
– Domnule, strigă după el femeia, cum te
cheamă?
– Gheorghe îmi zice.
– Gheorghe… Şi pe omul meu îl chema tot
Gheorghe. Daʾ eu am avut, domnule, un bărbat
frumos, înalt şi cu un păr bogat… ca o coamă de leu…
Dinu Moraru, Un popas