Ultimul reper…
Nu prea înţeleg ce este cu ele, de unde, cum şi de ce au apărut acolo, tocmai acolo, dar nici nu-mi bat capul să încerc să aflu. E ca un fel de toropeală hipnagogică, cu dâre de parfum sau de noroi. Sau şi – şi, nu realizez conexiunea şi nici linia de separaţie. Mi se întâmplă destul de des să nu văd şi să nu înţeleg deosebirea dintre ele, dintre două contrarii, de parcă n-ar fi chestiuni destul de diferite de viaţa mea şi din viaţa mea – una este parfumul şi alta noroiul -, ci cu totul altceva. Este, poate, aşa-numitul „efect de timp”, sau ce naiba o fi, cel care face totul cenuşiu, dar nu-mi place deloc. De aceea, ca de fiecare dată când dau de astfel de orizonturi, cuplez forţajul, fug de clipă până
ating viteza supersonică şi trec la altceva, poate la un alt nivel de reflecţie sau de scufundare. Sau la o altă clipă. Răcoarea din adânc este, într-un fel, echivalentă cu cea din înalt, aici soarele nu are niciun amestec, cel puţin pentru ce simt eu acum. Gândul, ca şi visul, are o simetrie a lui, o simetrie bizară, din care nu vrei să ieşi, pentru că nu şti ce se află dincolo. Şi totuşi, ceea ce se află sau se poate afla dincolo de simetrie este, uneori, tot ceea ce contează. Omul trăieşte în iluzia simetriilor bizare şi în realitatea evadării din
ele. Pentru că, doar aşa, adică evadând, poţi ieşi de pe orbită, doar aşa poţi evada din cerc, din noţiuni şi concepte, din ceea ce ştii…
Doar aşa poţi accesa nemărginirea, necunoscutul… Eu nu doresc însă să ies din cunoscut şi să accesez necunoscutul, ci doar s-o reiau pe firul apei în sus, să revăd şi să re-cunosc acel loc de unde vin, de unde izvorăsc. Ştiu – şi ştiam şi atunci, demult, la vremea entuziasmelor crude şi destul de nude – că nu este acelaşi lucru, că nu te poţi întoarce la izvoare, cursul omului, ca şi al apei, este ireversibil, dar sper ca spirala să-mi dea totuşi posibilitatea să revăd punctul acela atât de important din viaţa mea, care a rămas acolo, ca un fel de stea polară din adânc, ca un reper de bază sau ca primul sărut dintr-o iubire cu final nemărginit. Nu este însă chiar aşa… …Nici nu cred că trebuie să mă gândesc foarte mult la ce voi face şi de ce voi face aşa şi nu altfel… Îmi este dor de munte şi trebuie să mă duc iarăşi acolo, sus, sus de tot, la piatra aceea uriaşă, tăcută şi foarte singuratică. Un fel de cucui de granit pe creştetul unui munte de piatră, parcă ţâşnit acolo de undeva din adânc şi încremenit sub ochii cerului. O coloană a infinitului plantată acolo de însuşi Infinitul… Perete vertical, cu surplombe şi tavane, cu hornuri şi fisuri, cu zone spălate şi cu fluturi de piatră… I se spune „Piatra Izvorului”, pentru că, foarte demult, un căpitan de vânători de munte a fost primul care, după zeci de încercări, a reuşit să ajungă, în vârf împreună cu un coechipier, apoi, în
escaladările următoare, de unul singur.
Până ce a rămas acolo, sus, pentru totdeauna. Era în primii ani, de după Primul Război Mondial. Şi tot acolo, pe acel perete pe care se mai află încă vreo câteva pitoane bătute de el, a fost şi ultima lui ascensiune… Cei de la unitate l-au căutat zile în şir, dar nu l-au mai găsit. În locul lui, la piciorul pietrei, a apărut un izvor…
Eu am fost primul care a reluat escaladarea (în echipă, apoi solitar) acelui traseu. Trecuseră patruzeci de ani de la ultima escaladă a căpitanului… Am găsit acolo, sus, pe vârful teşit al pietrei, pe cei câţiva metri pătraţi, cât ai unui dormitor dintr-un apartament comunist, o insignă – insigna lui -, ciocanul de alpinism (fără coadă), o carabinieră şi un briceag… De fapt, ce a mai rămas din ele… Am escaladat apoi, de-alungul anilor, de atâtea ori acest traseu foarte greu, încât am fost în stare să escaladez acel perete blestemat şi noaptea… În prima escaladare începută la apusul soarelui, am rămas, pe la jumătatea traseului, înainte de primul tavan, în abrupt, toată noaptea. Nu am avut nici puterea, nici curajul să continui.
Am avut însă şansa nemărginirii unei nopţi cu fenomene ciudate, cu un munte care respiră, cu un vis care vorbeşte, cu o ploaie care usucă, cu o furtună care limpezeşte, cu fulgere care întunecă, cu trăsnete care generează izvoare, cu ochi de piatră care clipesc când nimeni nu-i mai vede şi lăcrimează atunci când apare soarele…
Într-o zi, am realizat că pietroiul acesta uriaş, cu legenda lui despre căpitanul care a ajuns primul acolo, sus, sus de tot, printre nori, unde poţi să atingi cerul cu mâna, a devenit, fără să-mi dau seama, reperul de bază al vieţii mele. Cu ani în urmă, când am realizat că piatra aceasta trăieşte în mine ca o inimă sau ca un crez, ca un ideal sau ca un pod de pontoane peste un râu învolburat şi fără maluri, m-am însingurat şi mai tare. Constatarea nu mi-a plăcut deloc, pentru că, muntele nu însingurează omul, ci îl determină să-şi unească, în escaladă, eforturile cu ale altui om, să devină frate de munte cu el şi, împreună, să însufleţească piatra. După vreodoi ani de escaladare în echipă a traseelor de aici, pentru că erau mai multe, am ajuns la
concluzia că nu doresc să fiu în echipă, ci vreau să fiu singur. Era, de fapt, o recunoaştere a unei realităţi de nerecunoscut, a unei realităţi inverse, pentru că, de-a lungul timpului, niciunul din toţi cei cu care am
escaladat acest perete nu a mai ajuns vreodată aici.
Fiecare s-a dus spre un alt munte şi spre o altă piatră. Din toţi, am rămas doar eu… Şi eu am continuat să vin aici, vreme de patruzeci de ani, încă patruzeci de ani, adăugaţi la cei patruzeci de ani ai căpitanului, cel puţin odată pe lună, să campez la baza peretelui, să înnoptez în abrupt, să încerc să ating stelele cu mâna, să privesc luminiscenţele din piatră, să ascult glasul de noapte al muntelui… Probabil că fiecare om de pe lumea aceasta are o „piatră” a lui, un munte al lui, un fel de Eu al lui care combină endogenul cu exogenul într-un real pietrificat, ceea ce vezi cu ceea ce simţi, ceea ce eşti cu ceea ce vrei să fii, viaţa cu piatra, delta cu izvorul. De fapt, nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri. Nici măcar în ultimi zece ani, de când n-am
mai fost aici. Acum zece ani, mi-am pus un fel de cenuşiu pe dor şi pe creier şi, după ce am devenit un ieşit din avalanşă, m-am apucat de scrijelituri strategice pe hârtii virtuale şi pe gânduri reale, uitând sau crezând că am uitat piatra aceasta blestemată şi binecuvântată, care m-a rănit şi m-a ocrotit, m-a umilit şi m-a
onorat, m-a condamnat şi m-a eliberat… Nu ştiu dacă am mai spus vreodată cuiva ce înseamnă Piatra Izvorului pentru mine – nici n-ar trebui să fie ceva important, este doar o piatră, un fel de iceberg de piatră
în nemărginirea unui ocean de piatră, ambele încremenite şi invizibile pentru restul lumii -, dar eu m-am întors mereu acolo, ani şi ani, până acum un deceniu, fără să ştiu foarte exact de ce şi pentru ce… Apoi n-am mai venit. N-am mai venit deloc, nici măcar cu gândul. Am trecut la o altă viaţă, la o viaţă orizontală, copleşit de câmpia din mine, de câmpia foşnetului unui creier care nu mai vedea nici susul, nici josul,
ci doar un orizont linear copleşit de toropeala toropelii…
…Dar a sunat ceasul să mă reuit la cer şi să mă întorc la viaţa mea, la izvorul meu, la piatra mea. Îmi scot echipamentul de la naftalină (corzi, scăriţe, blocatoare, pitoane, ciocan, cuţit, centură, cască, lanternă, cort,
pelerină, spirtieră, carabiniere, bucle, zelp, tot tacâmul alpinistic…) şi o iau încet pe firul muntelui în sus…
E mult de mers, dar tocmai acest mult prea mult pare a fi lucrul cel mai important pentru mine… Pentru că înseamnă un fel special de rapel pe gând… Când urci, de fapt, şi cobori… Dar izvoarele sunt totdeauna sus…
Chiar dacă apa vine din adânc… …În ziua aceea de demult, de acum zece ani, ultima în care am mai fost acolo, nu era soare. Sau soarele nu apăruse încă. Nici acum nu e. Pentru că el, soarele, are programul lui
de vară, de toamnă, de primăvară şi de iarnă, de care nu dă socoteală nimănui. El e Soare şi nu un oarecare angajat al cerului. El este Dumnezeul Pământului şi lumina minţii şi minţilor a tot ce există sub el… Dacă n-ai soare, n-ai nimic, nici măcar noapte. Dar eu, teluricul, căţărătorul pe gând, care nu sunt ca el, trebuie să dau cu subsemnatul de fiecare dată când vreau să aflu sau să constat că exist. Am nevoie de aprobare ca să plec şi tot de aprobare ca să vin, ca să dorm, ca să zbor, ca să tac, ca să vorbesc… Soarele, probabil, va răsări şi azi, aproximativ la fel ca ieri, dar ceva mai târziu. Aşa sper, deşi ştiu că, aşa cum spuneau matematicienii, din faptul că soarele a răsărit în fiecare dimineaţă, nu rezultă cu necesitate că el va răsări şi mâine. Eu am fost ceva mai matinal ca el, chiar dacă el nu se supune propriei sale creaţii, şi, iată, iau în piept muntele, la ceasul când verdele este încă negru, cerul întunecat şi stelele aurii…
…Merg şi tot merg… Dar nu ca atunci. Îmi dau seama destul de repede că nu mai sunt cel de altădată, că m-am ponosit şi eu, precum podeţul de peste hududoiul din apropierea unei dărăpănături care a fost cândva casa mea şi a copilăriei mele – acum şi el şi casa, inutile şi inutilizabile -, şi nu mai pot urca într-o veselie,
ca atunci. Acum sunt un nerăbdător întristat. Şi dezamăgit. De mine însumi, în primul rând. Şi apoi, de locul din care am evadat… Sunt un întristat copleşit de o nerăbdare a spaţiului neliniştit din inima mea…
…Negurile încă nu s-au ridicat, cerul este încă bine cârpit cu stele de linia zimţată a muntelui. Iar eu urc. Şi tot urc. Încet, din trei în trei paşi, ca un melc. Inima îmi bate puternic în tâmple, puternic şi rapid, transpir abundent, genunchii îmi tremură…
Mă opresc. Amărăciunea opritului mă copleşeşte şi mă întristează şi mai mult. Este pentru prima dată când, în drumul spre Piatră, mă opresc aşa, cu inima în tâmple, pentru a-mi potoli respiraţia şi a-mi şterge sudoare de pe frunte. Rucsacul, vechiul meu rucsac pe care nu l-am mai pus la treabă de zece ani, se simte foarte incomod pe spinarea mea, bocancii mei străvechi de vânător de munte îmi strâng prea tare gleznele,
vertebrele se ciocnesc între ele dureros, degetul mic de la mâna stângă şi vecinul lui, purtătorul de inel, amorţesc puţin, apoi îşi revin, iar amorţesc şi iar îşi revin, ştiu ce înseamnă, dar am încă încredere în cervicalele mele care nu m-au dezamăgit niciodată, ochii cercetează negura de pe Valea Pietrei, tot a
Pietrei, pentru siguranţa mea nemijlocită, fluturii de piatră dorm, iar eu sunt atât de dezamăgit de propriul meu eu încât îmi vine să mă întorc din drum. Dar nu mă pot întoarce… Nu m-am întors niciodată din vreun drum… Viaţa mea a fost mereu un drum fără întoarcere… Nu se aude nici un zgomot, este o linişte
de piatră, tot de piatră, am ieşit demult din zona foarte verde ziua şi foarte neagră noaptea, am ieşit şi din cea a verdelui veşnic al coniferelor şi chiar din cea a steiurilor, dar mai am foarte mult de mers până acolo, sus, la final…
Rămân în picioare, ca un cal, încerc să- mi domolesc respiraţia şi să mă prefac că nu aud şi nu ascult bătăile inimii mele din creier, dar, degeaba. Tot n-am nicio şansă… Aud, în schimb, lăbărţându-se, vocile parlamentarilor televizorişti care se năpustesc asupra mea, de pe ecranele acelea nici suficient de pătrate, nici suficient de dreptunghiulare, ci doar suficient de agresive şi de murdare, ca torentele ucigaşe din urma
unui potop acid, citesc, pe nişte burtiere hidoase şi stupide ca un ocular fără ochi, fraze tembele despre înţelepciunea prostituatelor ajunse modele şi despre modele care se prostituează, mă coc la dogoarea unor creiere care ard în jarul hămesiţilor de putere, văd un căpitan de vas, ca în romanul lui Queneau, Les
fleures bleus, ajuns însă foarte sus, mult mai sus decât simpla condiţie de duce, aşa cum se visa el în roman, ajuns un fel de rege care rânjeşte la lună, se gudură pe tron şi se hlizeşte la clipă, un fel de vis nevisat, mai mult decât în orice vis, văd florile albastre care nu mai pot ieşi prin crăpăturile uscate ale mâlului de după potop, văd o lume pângărită, murdărită, adusă în cădere liberă, văd viaţa mea făcută zdrenţe şi nişte zdrenţe ajunse bine-mersi la cer, pe ruinele vieţii mele şi ale vieţii altora ca mine şi ca atâţia alţii… …Respir adânc, abia de mai pot spera că mai sunt în stare să mai fac câţiva paşi spre locul acela, spre piscul acela escaladat de atâtea ori, de pe care n-am căzut niciodată, ci doar am coborât mereu. Din real în ireal sau, şi mai rău, din ireal în alt ireal…
Adopt strategia paşilor mărunţi, a efortului fragmentat şi opririlor dese. După fiecare al treilea pas, mă opresc, respir adânc şi nu mai privesc în sus. Nici în jos. E încă mult, foarte mult de urcat, dar constat că încă mai pot să urc…
Ies, cât pot să ies, din dezamăgire şi mă concentrez asupra urcuşului. Este o pantă de 60-70%, cu pasaje extrem de dificile, cu mici zone de grohotiş şi cu multe avalanşe de pietre, cu stânci încolţurate şi ascuţite ca nişte dinţi de rechin, gata să mă sfâşie, dar acesta-i drumul meu, găsit şi regăsit cu greu şi repus la pălărie ca o floare de colţ… Aici mă simt eu cel mai bine, chiar şi atunci când mă simt al naibii de rău…
Dimineaţa încă nu s-a ivit, drumul meu e doar al meu, pe aici nu urcă nimeni, pentru că duce doar spre sufletul meu şi spre un pietroi pe care nu-l mai vede nimeni, în afară de mine, drumul Eului meu înceţoşat şi singuratic…
Este un drum pe care mai trec, dacă vor să treacă, doar caprele negre şi privirea de jos, de la poalele muntelui, dacă foloseşte un ochean de evadare din real… Din loc în loc, pe piatra dură, cineva a desenat cu negru câte o cruce şi a scris câte un nume. Numele unor cutezători care au ajuns până aici şi nu au mai continuat, dar nici nu sau mai întors.
Acum m-am mai liniştit. Nu mai sunt cel care am fost, nu mai sunt aşa cum am fost – şocul realităţii este imens -, dar ştiu că voi ajunge. Cum am ajuns mereu… Sunt obosit, puterile îmi slăbesc, dimineaţa nu mai vine, inima continuă să îmi bată în tâmple…
Trec prin locuri prin care am mai trecut. Vin din locuri în care am mai fost. Am condus trupe, am parcurs, dintr-o suflare, războaiele lumii, am imaginat strategii, am pus pe fugă năluci…
Toate sunt însă la trecut şi, dacă ar fi ape, probabil că ar fi ajuns deja în ocean. Acolo unde apele nu mai contează… Pentru că totul este apă… Dar, m-am evaporat, şi iată-mă, iarăşi, plutind pe spirala firului apei în sus, către Piatra Izvorului… – Iar aţi venit, domnule general? Mă uit la el şi nu ştiu cine e. Nici nu îl văd prea bine. Probabil din cauza oboselii. Dar îi răspund: – Iar. – Nu v-am văzut demult, credeam că aţi ajuns în Everest şi v-aţi pripăşit pe acolo… – Am ajuns, dar nu m-am pripăşit… – Vă trage piatra… – Mă trage. Dar dumneata de unde mă ştii?
– De aici. Eu am fost mereu aici…
– Şi eu de ce nu te ştiu?
– Eram mic, iar cei mici sunt invizibili…
Au trecut zece ani de atunci…
– A trecut. Cum ai ajuns aici?
– N-am ajuns. Eu aici trăiesc. Printre oi, pe partea cealaltă a muntelui, mai jos, pe prelucă. Acolo, jos, unde au acces şi oamenii… Aici, nu.
– Dar dumneata nu eşti om?
– Am fost…
Dispare dincolo de aer, ca un nouraş care se încume să să treacă printre pietre. Parcănici n-a fost. Pe locul unde a fost el adineauri, răsare o floare de colţ. O privesc, dar n-o ating. Îi zâmbesc şi mai urc trei paşi. Respir adânc, rog inima să bată ceva mai încet, e prea multă linişte, iar dimineaţa chiar are de gând să se ivească. Acolo, departe spre Est, apare avangarda soarelui.
O dungă semiluminoasă cu efecte roşiatice, ca şi cum ar fi apusul… Colţul lui Câmpan trebuie să fie prin apropiere, câţiva paşi mai sus, o piatră care l-a salvat cândva pe Câmpan, un alpinist de la câmpie, care s-a încumetat să urce muntele iarna, iar acum zece ani m-a salvat şi pe mine. De pitonul lui Câmpan, rămas acolo, în inima pietrei, am prins repede, într-o secundă, carabiniera şi bucla cu care eram încins. Când am auzit uruitul acela inconfundabil al furieizăpezii.
Avalanşa a trecut pe deasupra mea, peste mine, m-a îngropat în albul ei, dar Colţul lui Câmpan m-a adăpostit, m-a ţinut strâns în braţe şi mi-a dat posibilitatea să respir aerul pe care l-a sustras avalanşei pentru mine. A fost ultima mea coborâre. Reveneam, după o ascensiune de iarnă, de la Piatra Izvorului…
… Iată-l! E tot acolo. Fac şase paşi, în loc de trei, ajung la el, îi iau în braţe muchia ascuţită, îi sărut fruntea şi îi spun cel de al doilea „Mulţumesc!”. Pe primul i l-am spus atunci, după de a trecut avalanşa şi eu am rămas acolo, sub un metru de zăpadă tasată deasupra capului meu şi al pietrei, cu pioletul în mână, lipit de el, cu nasul înfipt în punga de aer dintre fruntea mea şi fruntea lui, creată şi păstrată de piatra lui, pentru viaţa mea.
Mă prind, din nou, cu carabiniera, la fel de rapid ca atunci, de acel piton, rămas fidel pietrei şi încă peruginit – pitoanele alpiniştilor nu ruginesc! -, şi resimt acel fior de vitalizare pe care mi l-a creat şi mi l-a dăruit totdeauna, de când mă ştiu, sufletul pietrei. Nu mai e chiar aşa mult până acolo, mai trebuie să urc Custura Diavolului, să trec apoi pe la Crucea lui Isi, cabanierul, prietenul meu de acum 20 de ani, pe la Zorile Negre, dimineaţa în care viscolul a ucis, acolo, patru alpinişti, când zona mai era încă accesibilă
oamenilor.
Ajung târziu, abia spre seară, la piciorul pietrei, Piatra Izvorului, reperul meu de bază, ultimul reper, instalez cortul şi adorm buştean. Îl visez pe Isi, cabanierul, cu câinele lui cât un urs, cum se duce din oră în oră să ia probele meteo şi să le transmită lumii întregi, dau ochi cu fata cu cârlionţi de zăpadă, pe care am văzut-o odată în albul cel mai pur, un înger pe Custura Diavolului, mă plou şi mă usuc pe Brâna Caprelor înainte de a ajunge sus, pe platoul lui Zamolxe, mă ancorez de un nor, încerc să escaladez cerul… …Mă trezesc înainte de zori, dar Piatra Izvorului nu mai este unde era aseară. Nu mai este nicăieri, a dispărut pur şi simplu. Deşi îmi este greu să înţeleg cum s-a pulverizat în câteva ore un colos de piatră înalt de o jumătate de kilometru şi ancorat puternic pe această frunte alpină şi în inima muntelui, trebuie să accept că, în zorii unei zile cu nori albi şi gânduri cenuşii, ce văd este ceea ce văd, că ochii mei încă au lumină şi fruntea mea încă are puterea să se încreţească.
Dar poate că s-a consumat timpul timpului, realul devenind virtual şi virtualul real, oamenii gânduri şi gândurile oameni. E greu să-mi dau seama de toate acestea lângă Piatra Izvor, dispărută şi ea, aşa cum dispar şi pietrele şi izvoarele. Constat doar că toate reperele unice din viaţa mea – inclusiv Piatra Izvorului, reperul meu de bază – au căzut, rând pe rând, ca nişte ţinte lovite de nişte gloanţe ale secării izvoarelor. Câte unul pentru fiecare…
Gheorghe Văduva