ULTIMUL CENTENAR. CUM DECIDE NAȚIUNEA ROMÂNĂ SĂ IASĂ DIN ISTORIE

Mărturisesc lipsa de originalitate
a titlului. L-am parafrazat
pe istoricul și geograful
american Jared Diamond,
autorul unei remarcabile
sinteze apărute acum 13 ani
și intitulate „Căderea. Cum
decid societățile umane să
piară sau să reușească”.
Nu am făcut însă o alegere
întâmplătoare. Îmi vine
deseori în minte această carte pe care o am în traducere
franceză, de fiecare dată când văd comunicatele
Institutului Național de Statistică dar și când observ
cum unele națiuni fac eforturi pentru a există și în
viitor. Gânditorul american este de părere, pe bună
dreptate, că succesul sau insuccesul celor mai multe
societăți umane nu reprezintă o fatalitate. « Norocul
e un termen poetic », spune și Nicolae Iorga în
lecția de deschidere a anului universitar 1900/1901
la Universitatea Bucureşti. « Niciun popor nu l-a
avut vreodată fără să-l merite. Spiritele superficiale
numesc astfel o răsplată pe care nu o pot înțelege pe
deplin (…), precum în nenorocire ele nu deosebesc
pedeapsa inevitabilă care atinge popoarele ce nu-și
asigura viitorul prin muncă ». Aceste enunțuri sunt cu
atât mai valide pentru România, o țară care are toate
datele pentru a fi un stat prosper și pentru a privi spre
viitor cu siguranță că anul 1918 va fi celebrat și peste
100 de ani. Și totuși această țară cu resurse importante,
parte a celui mai prosper club de națiuni (Uniunea
Europeană) și a cărei securitate este garantată de cea
mai puternică alianța din istorie (NATO), cunoaște al
doilea declin demografic din lume după Siria, teatru
al unui devastator război. An de an, peste 100 000
de români cu vârste între 20 și 45 de ani alimentează
demografia statelor de la vest de
țară noastră și creează acolo plus
valoare. De la ultimul recensământ,
din octombrie 2011, și până în
prezent suntem mai puțini cu două
milioane de locuitori iar demografi
serioși, precum Vasile Ghețău,
directorul Centrului de Demografie
al Academiei Române, afirmă că
nu se mai poate face nimic pentru
a opri acest declin (dacă s-ar
lua măsuri eficiente, populația
s-ar stabiliza abia în jurul anului 2070 !). Scăderea
populației înseamnă îmbătrânire accentuată, scăderea
pieței și o atractivitate mai redusă pentru investitori, cu
imposibilitatea pe termen mediu și lung a menținerii
unor rate de creștere care să permită reducerea
decalajelor față de țările aflate la vest, începând
cu Ungaria și Slovacia. Căci iată, alimentăm și
demografia celor două foste surori într-ale construcției
socialiste, pe piață muncii din Ungaria fiind angajați
peste 34000 de români iar pe cea din Slovacia, 6000.
Dar nu numai că ne pierdem cea mai importantă
resursă, cea umană, însă facem prea puțin pentru a
pune în valoare resursele umane de calitate care au
decis să rămână acasă. Suntem indiferenți la faptul că
500 000 de copii cu vârste între 7 și 18 ani nu urmează
nicio formă de învățământ. Tratăm cu nepăsare
înstrăinarea terenurilor agricole cu perspectiva
scoaterii lor din circuitul economic românesc. Nu
ne-a deranjat declinul unor sectoare industriale în
care România își făcuse un nume (petrochimia,
utilajul petrolier, diamantele sintetice, producerea
de rulmenți, industria de material rulant, industria
producătoare de echipamente agricole), unde existau
piețe de desfacere și care susțineau pe orizontală alte
sectoare de producție dar mai ales asigurau României o populație activă cu competențe tehnice fără de
care nu poți vorbi de dezvoltare și modernizare.

Menținerea României pe harta petrochimiei,
utilajului petrolier și aeronauticii era o chestiune și de
demnitate națională. Țară în care s-a născut industria
petrolului și a gazului natural, țară care a pus bazele
aeronauticii este obligată, dacă are respect de sine, să
rămână printre națiunile fruntașe în aceste domenii. În
ultimii treizeci de ani, România a pierdut 300 000 de
ingineri iar sectorul cercetare-dezvoltare s-a restrâns
de la 130 000 de angajați la începutul anilor 1990, la
ușor peste 18 000 în prezent (în timp ce Bulgaria are
16 000, Cehia 37 000 iar Polonia 82 000 !). Și asta
într-o perioada în care omenirea și-a făcut intrarea
în cea de-a patra revoluție industrială. Avem falsă
impresie că vom reprezenta ceva în lume numai prin
atragerea de call center-uri și mall-uri, prin amploarea
serviciilor de videochat (oficial, 150 000 de persoane,
locul 1 în lume) care revela o societate fără repere,
cu grave probleme etice. Ne îndreptăm cu pași repezi
spre o subdezvoltare cronică în care contează numai
supraviețuirea. Segmentele sănătoase din societatea
românească sunt minoritare și incapabile să facă
sistem. Pe scurt, suntem un organism bolnav care nu se
tratează și care trăiește cu iluzia că moartea nu îl poate
atinge iar schimbarea generațiilor (« necontaminate
de comunism » dar în marea majoritate nepregătite,
fără o identitate națională bine conturată, crescute în
cultură individualismului) reprezintă soluția miracol.
Iar un organism bolnav nu poate exercită vreo
influență în afară frontierelor sale, cu alte cuvinte în
politică internațională. Ne îmbătăm cu iluzia că jucăm
alături de nucleul dur al Uniunii Europene, uitând că
influență României este din păcate a ceea a celei de-a
două cele mai sărace țări din comunitate. Degeaba
vom organiza impecabil în primăvară summit-ul de la
Sibiu privind viitorul Uniunii Europene dacă nu vom
sti că interesele României să se regăsească în deciziile
luate.

Într-o perioada în care Uniunea Europeană
își regândește arhitectură, stăm deoparte de la
dezbaterile privind viitorul acesteia și nu căutăm
accelerarea absorbției de fonduri europene, atât cât va
mai fi posibil. Riscul instituționalizării unei Europe
cu mai multe viteze este real deoarece singură metodă
de a rezolva crizele Uniunii stă în simplificarea
procesului de decizie și în gruparea statelor pe criterii
de dezvoltare. Va există o Europă a nucleului-dur, o
zonă intermediară în care vor intră Polonia, Ungaria,
Slovacia, Cehia, Croația, evident Țările Baltice și o
periferie din care vor face parte România, Bulgaria
și țările Balcanilor de Vest. Această dinamică nu mai
poate fi oprită!

Din păcate, aceste subiecte lipsesc din dezbaterea
publică, dominată de lupte politice mărunte. Și atunci
cum să nu afirm că societatea românească suferă de
un Sindrom Bizantin care nu mă poate face să fiu
optimist ? Pe 29 mai 1453, numai 9-10000 de soldați
și civili apărau Constantinopolul asediat de ostile lui
Mahomed al ÎI-lea, restul populației fiind ocupată cu
dezbaterea despre sexul îngerilor. Așa suntem și noi.
Revenind la istoricul și geograful american amintit la
începutul acestor rânduri, acesta identifica 4 semne
care prevestesc ieșirea unei națiuni din istorie :

1. Neidentificarea problemelor reale ;
2. Ignorarea problemelor reale atunci când sunt
identificate ;
3. Acțiunea greșită, atunci când se decide să se
intervină pentru a le remedia ;
4. Menținerea unui sistem de valorii neadecvat
cu mersul epocii.
România se încadrează perfect în An Centenar
în toate cele patru tendințe. Iată de ce îmi este teamă
că va fi primul și ultimul nostru Centenar!
[1]Doctor în istoria relațiilor internaționale
la Sorbona. Este cadru didactic al Scolii
Nationale de Studii Politice si Administrative.
Fost secretar de stat in Ministerul Afacerilor
Externe, actualmente ocupa functia de director
adjunct Reglementare si Afaceri Publice in
compania Engie Romania S.A.