TREI TIPURI DE LOCUIRE ROMÂNEASCĂ: BRÂNCUŞIANĂ, CIORANIANĂ, ELIADESCĂ

Analizând poezia lui
Hölderlin, filosoful Martin
Heidegger stabileşte caracteristicile
specifice ale locuirii omului în lume:
„Muritorii locuiesc în măsura în care
salvează pământul (…). Salvarea
nu smulge doar dintr-un pericol; a
salva înseamnă propriu-zis a elibera
ceva întru esenţa sa proprie. A salva
pământul este mai mult decât a profita
de el sau chiar a-l trudi. Salvarea
pământului nu duce la înstăpânirea
asupra pământului şi la supunerea lui,
de unde n-ar mai fi decât un pas până la exploatarea
neînfrânată.
Muritorii locuiesc în măsura în care primesc
cerul ca cer. Ei lasă soarelui şi lunii mersul lor, aştrilor
le lasă calea lor, lasă timpurilor anului binefacerile
şi asprimile lor, nu fac din noapte zi şi nici din zi
chinuitoare neodihnă.
Muritorii locuiesc în măsura în care îi aşteaptă
pe divini ca divini. Sperând, ei le oferă nesperatul.
Stau în aşteptarea semnelor sosirii lor şi nu se înşală
asupra emblemelor absenţei lor. Nu-şi fac zeii lor şi
nu se dedau cultului idolilor. Chiar în nemântuire, ei
mai aşteaptă încă mântuirea ce le-a fost retrasă.
Muritorii locuiesc în măsura în care îşi călăuzesc
propria esenţă – a avea putinţa morţii ca moarte – în
fiinţa acestei putinţe şi în folosirea ei, cu gândul ca să
fie o moarte bună. A-i călăuzi pe muritori în esenţa
morţii nu înseamnă nicidecum a face din neantul
vid al morţii supremul ţel, aşa cum nu înseamnă să
întuneci locuirea prin oarba ţintuire a sfârşitului.
În salvarea pământului, în primirea cerului,
în aşteptarea divinilor, în călăuzirea muritorilor se
petrece locuirea ca acea împătrită ocrotire a tetradei”.
(Martin Heidegger – Originea operei de artă, Ed.
Univers, Bucureşti, 1982)
În concepţia filosofului german, omul

dobândeşte locuirea autentică după
ce devine conştient şi îşi acceptă
condiţia sa de fiinţă muritoare. A locui
este similar cu a cultiva pământul şi
de a culege roadele. Locuirea implică
şi construirea care mai desemnează:
edificarea, întreţinerea, ocrotirea,
îngrijirea în vederea existenţei
autentice/cu rost pe pământ, pacea şi
libertatea.
Iată ce mai spune Heidegger în
aceeaşi lucrare: “Locul rânduieşte
tetrada într-un dublu sens. Locul
admite tetrada şi o ordonează. Ambele, în speţă
rânduirea ca admitere şi rânduirea ca ordonare,
trebuie să constituie un tot. În această calitate de
dublă rânduire, locul este o pază a tetradei, sau, cum
spune acelaşi cuvânt, un loc al găzduiri. Lucruri de
felul unor asemenea locuri găzduiesc sălăşluirea
oamenilor”.
Construirea înseamnă producerea unor asemenea locuri. Construcţiile autentice marchează
locuirea aducând-o în esenţa ei şi găzduiesc această
esenţă al cărei temei este: salvarea pământului,
primirea cerului, aşteptarea divinilor, călăuzirea
muritorilor.”
În concluzie, locuirea autentică propusă de
Heidegger exprimă armonia omului cu cosmosul şi
acceptarea extincţiei ca naturală.
Locuirea brâncuşiană
Între locuirile româneşti pe care le vom cerceta
succint, cea brâncuşiană se apropie cel mai mult
de viziune solară heideggeriană. După cum afirma
Lucian Blaga: “Brâncuşi reprezintă cea mai înaltă
ridicare a spaţiului mioritic.” (Nu analizăm locuirea
mioritică subiectul find prea general pentru cerectare
de faţă). În cazul locuirii brâncuşiene, spaţiul fizic,

reprezintă întrepătrunderea a trei spaţii specifice:
– unul înăuntrul căruia imaginea plastică poate
fi descoperită;
– celălalt închis în volumul unei figuri;
– spaţiul ambiental, dintre volumele formelor
plastice.
Pentru Heidegger, spaţiul artistic scoate din
neascundere adevărul, relevându-se fiinţa artefactului. Prin croirea spaţiului, se eliberează locuri
privilegiate care pregătesc locuirea autentică. Croirea
mai înseamnă admiterea şi rânduirea. Admiterea
lasă să se manifeste deschisul, iar rânduirea oferă
posibilitatea lucrurilor de a-şi aparţine rostului lor
şi relaţionărilor dintre ele. Această strângere laolaltă
reprezintă o ascundere eliberatoare în cadrul locului,
acesta fiind înţeles ca o vastitate liberă, care oferă
lucrurilor posibilitatea să se deschidă în odihna de
sine: “Sculptura ar fi întruchiparea de locuri care,
deschizând un ţinut şi păstrându-l, adună şi menţin
în jurul lor un câmp liber, care acordă lucrurilor
existente acolo o aşezare, iar omului o locuire în
mijlocul lucrurilor. “ – menţionează Heidegger.
Volumul sculpturilor nu delimitează spaţii care
să opună un interior, exteriorului.
Viziunea generală brâncuşiană despre lume,
reieşită din aforismele sale cât şi din modul de viaţă pe
care l-a practicat, specifică ţăranului român tradiţional,
este în deplină concordanţă cu armonizarea tetradei,
prin: trăirea în comuniune cu natura, practicarea
unei religii de tip panteist, valorizarea teoretică a
familiei (deşi nu s-a căsătorit), însemnătatea acordată
întemeierii unei gospodării proprii, împăcarea cu
soarta de fiinţă muritoare, credinţa în mântuire.
A-fi-în-lume, însemnă pentru Brâncuşi nu
numai acestă integrare în Marele Tot, dar şi căutarea
Fiinţei vietăţilor şi a omului. El nu a inventat o altă
lume imaginară ci a căutat să dezvăluie prototipurile,
modelele fiinţelor reale. Oricât de stilizate apar
sculpturile sale, ele au pornit de la personaje reale:
George pentru Somnul şi Portretul lui George, un
copil orb pentru capetele de copii, D-şoara Pogany,
Eileen, Nancy Cunard, Baroneasa R.F., . GeorgescuGorjan, Gh. Chiţu etc, chiar şi pentru ovoidul pur al
Începutului lumii/Prometeu? a avut un model, capul
dansatorului Serge Lifar?
Căutând esenţa lcrurilor, sufletul făpturilor
sculptate, prototipul etern din spatele efemerului,
sculpturile lui Brâncuşi au dezvăluit noile fiinţe ale:
Peştilor, Păsărilor, Focilor, Ţestoaselor şi Oamenilor
(copii, tineri, bărbaţi, femei).
În ceea ce priveşte relaţia cu divinitatea, în
cadrul locuirii, Brâncuşi a realizat sculptura Adam
şi Eva, columnar, ca şi Regele regilor şi de aceeaşi
mărime cu acesta, semn că Dumnezeu a făcut omul
“după chipul şi asemănarea sa”.
În sfârşit, faptul de a fi-întru-moarte l-a
revelat în monumentele funerare realizate: Sărutul,
Rugăciunea + Bustul lui Petre Stănescu, Ansamblul
munumental de la Târgu-Jiu, precum şi în proiectul
Templului eliberării sufletului de corp (din păcate
nerealizat).
Împăcarea cu moartea, văzută în ipostaza ei
platonică, eliberatoare o regăsim şi în grupul mobil
“copilul în lume”, alcătuit din Primul pas + Coloană
+ Cupa lui Socrate) şi mai ales a proiectului Templului
eliberării sufletului de corp, (imaginat pentru
maharadjahul indian Raoul Holkar, din Indor). În
acest ultim proiect, din păcate nerealizat, în mausoleul
maharanei Saroyana Devi Holkar, de forma dublului
capitel al Coloanei sărutului, s-ar fi pătruns printr-un
pasaj subteran. Interiorul ar fi adăpostit, în jurul unui
bazin cu apă, trei Păsări în spaţiu, din: bronz polisat,
marmură neagră şi albă, precum şi sculptura Spiritul
lui Budha/Regele regilor. În momnetul când razele
soarelui ar fi pătruns, la zenit, prin orificiul din tavanul
încăperii, lumina reflectată de Pasărea de bronz, ar fi
metamorfozat chipul şi sufletul vizitatorului. Soarele
trecând de zenit, ultimile raze, părăsind încăperea,
ar fi generat omului aflat în meditaţie, senzaţia că
sufletul îl părăseşte, se înalţă şi se contopeşte cu
lumina divina. (Lucian Gruia – Momentul revelaţiei
în Templul brâncuşian al eliberării, de ar fi fost să
fie… – editura “Double P Press Production” Baia
Mare, 2004).
Locuirea cioraniană
Un caz ilustru, opus locuirii fericite, îl constituie
scepticul Emil Cioran. Pentru filosoful insomniac,
camera constituia un prilej de suferinţă continuă,
iar viaţa socială, un motiv de dezamăgire continuă
datorită lipsei de sens a existenţei.

Dacă noi credem în valorile vieţii, Cioran
ne înfăţişează zădărnicia acesteia şi atotputernicia
morţii. Singurul adevăr ce se poate afirma despre
existenţă este lipsa ei de sens. Cunoaşterea esenţei
este imposibilă: “lucrurile pe care le atingem şi cele
pe care le concepem sunt la fel de îndoielnice ca
simţurile şi raţiunea noastră”.

Sănătatea şi normalitatea sunt incolore, numai
neliniştea, bolile, sfâşierile lăuntrice îmbogăţesc fiinţa
noastră. Conştiinţa slăbeşte elanul vital, filosofia
devine inutilă din moment ce lucrul în sine nu există;
un poet extaziat poate spune mai mult despre aparenţa
în care trăim decât gândirea raţională. „Cine crede în
adevăr este naiv, cine nu crede, stupid” – decretează

Cioan. Religia nu aduce mântuirea, credinciosul se
deosebeşte prea puţin de nebun, rugăciunile ne pun
în postura ridicolă de a cerşi îndurarea divinităţilor
inventate de noi înşine din nevoia dialogului, ori
ne flatează orgoliul absurd de a sta de vorbă cu
Demiurgul, ca şi cum am fi egalii acestuia.
Monoteismul atentează dictatorial libertatea
gândirii, numai politeismul conduce spre democraţie.
Iubirea, muzica şi mistica oferă clipe unice,
intense, inexprimabile, în care viaţa se revarsă pură,
neîngrădită, neindividualizată. Eternitatea morţii
domină însă totul. Nimic nu prevestea apariţia fiinţei
umane, universul putea foarte bine să existe şi să
moară fără noi.

Aceste argumente dau apă la moara patimii
şi înverşunării cu care Emil Cioran neagă valorile
umanităţii instituite de-a lungul istoriei. Revolta
împotriva modului nostru de a fi în lume (clădit pe
orgoliu, minciună, mediocritate, păcat, laşitate etc.),
îşi are sorgintea tocmai într-o dragoste exacerbată de
viaţă, afirmată aforistic şi paradoxal: „Singurul lucru
ce se poate iubi este viaţa, pe care o detest!” (Cartea
amăgirilor, Bucureşti, 1936).
Numai dezastrele fiind creatoare, trebuie să
purificăm viaţa prin suferinţă, să negăm totul pentru
a reconstrui totul: “O altă viaţă să ne fie obsesia,
nebunia şi viziunea noastră, să dezrădăcinăm viaţa
putredă pentru a sădi alta, alte seve, alt om”. Din
simple creaturi trebuie să devenim creatori.
Realitatea neînsemnând altceva decât aparenţa,
trebuie să ne trăim amăgirile în puritate şi extaz:
“trăirile noastre să devină explozive şi atunci suferinţa
se converteşte în bucurie, bucuria în suferinţă,
elanurile în dezamăgiri şi dezamăgirile în elanuri,
tristeţea în văpăi şi văpăile în tristeţe”.
Suferind dincolo de limitele fiinţei, dezindividualizaţi,

întâlnim viaţa pură, universală, ne umplem de lume –

ca şi în gândirea lui Lao-Tzî, dincolo
de marginile sale obiectul trece în contrariul său -,
negaţia devine afirmaţie, golul plenitudine.
Cioran îşi vedea misiunea în ruinarea concepţiei
instituite despre lume şi-n proclamarea necesităţii
unui nou început al istoriei, în afirmarea unui “nou
Adam într-un nou paradis terestru”. Din aceste două
deziderate majore, până acum, autorul nu l-a îndeplinit
decât pe primul.

Personal îmi imaginez că ideile lui Cioran
se află în echilibru instabil pe o muchie de cuţit, la
limita paradoxală în care ele pot trece cu uşurinţă
în contrariile lor. Cărţile gânditorului nostru, care la
un moment dat şi-a contestat cetăţenia română, ne
fac circumspecţi. Ne obligă la analiza mai profundă
a banalităţilor, mediocrităţilor, meschinăriilor şi
laşităţilor faptelor noastre. Paradoxal, teoreticianul
primordialităţii instinctului, sentimentului şi fiorului
vital în raport cu raţiunea, ne face mai lucizi.
Să fie şi această încercare de prezentare a
lui Emil Cioran o nouă mască? Posibil.

Oricum am medita, gânditorul ne pune în încurcătură şi devenim
sceptici. Concluziile sale contrazic concepţiile
nostre accreditate de-alungul anilor, contrazicândule violent.

Chiar dacă ne şochează, suntem obligaţi
să recunoaştem că în cugetările sale întâlnim acelaşi
dram de adevăr ca în propriile noastre convingeri. Iar
“adevărurile” sale ni le spune frumos, convingător,
pasionant şi seducător.
Locuirea eliadescă
Martin Heidegger nu s-a ocupat în scrierile sale
de locuirea spaţiilor sacre: temple, biserici ci numai
de cele laice.
Mircea Eliade şi-a dedicat întreaga activitate
sacrului şi com menţiona concluziile sale care ne
interesează în contextul cercetat.
Pentru istoricul religiilor, sacrul nu implică
credinţa în Dumnezeu, zei sau spirite ci „experienţa
unei realităţi şi izvorul conştiinţei de a exista în lume”.
Vocaţia transcendentă a omului religios, constă
în imitarea comportamentului divin. Timpul mitic
este ciclic, pe când cel modern/istoric, liniar şi limitat.
Anul liturgic creştin reprezintă o repetare periodică a
Naşterii şi Crucificării lui Iisus. La sfârşitul fiecărui
ciclu oamenii vor fi judecaţi pentru faptele lor. Eliade
visa să se sustragă timpului. La nivel naţional,
Pentru Mircea Eliade, peregrinările geografice
ale omului, chiar exacerbate în secolul nostru,
reprezintă traseul iniţiatic al regăsirii de sine, al
întorcerii spre centrul locuirii autentice, al armonizării
cu cosmosul şi cu divinitatea. Cu alte cuvinte, viaţa
fiecăruia dintre noi reiterează mitul lui Ulise. Mircea
Eliade a suferit ca nici un alt azilant, drama exilului.
Dar să-l cităm pe Mircea Eliade care, referinduse la

proriul său exil, afirma că a refăcut pe cont
propriu călătoria iniţiatică a lui Ulise, care reprezintă:
„prototipul omului, nu numai modern, dar şi al
omului legat de viitor pentru că este tipul călătorului
hăituit. Călătoria sa este o călătorie spre Itacha, cu alte
cuvinte, spre sine însuşi.”
În Aspecte ale mitului (Ed. Univers, 1978),
Mircea Eliade precizează: „Surprindem în literatură,
într-un mod mai viguros decât în în celelalte arte, o
revoltă împotriva timpului istoric, dorinţa de a ajunge
la alte ritmuri temporale decât cele în care suntem
siliţi să trăim şi să muncim.” În aceeaşi carte, autorul
precizează că descoperind sacrul în profan, prin

întoarcerea la mit şi trăirea rituală a acestuia, putem
ieşi de sub „teroarea istoriei”. Salvarea din efemer o
constituie creaţia umană. Sacrul există pretutindeni
în lume dar ni se arată prin hierofanie, ca şi fiinţa
heideggeriană. Ca să trăim în lumea atemporală
revelată, trebuie să ne debarasăm de concretul efemer.
Din cele menţionate, constatăm că la Mircea
Eliade, locuirea cotidiană este inautentică. Trăim
decăzuţi în timpul istoric, profan. Locuim autentic,
numai dacă transcendem în timpul sacru, ceea
ce implică desprinderea noastră de pământ şi
transmutarea trăirilor sufleteşti în illo tempore. Lucru
posibil prin: mit, religie şi artă/literatură. Locuirea
autentică eliadescă o trăieşte spiritul, în lumea sa
proprie.
*
* *
Trecând în revistă cele trei tipuri de locuire
românească cerecetate, putem concluziona că
locuirea brâncuşiană reprezintă o locuire armonioasă,
diurnă, solară; locuirea cioraniană, este nocturnă,
dizarmonică, neadaptată ontologic iar locuirea
eliadescă, ne transpune în numinosul şi transparenţa
sacrului, în care păşim prin revelaţie. Între aceste
modele se desfăşoară locuirea românească.
Lucian Gruia