Selectați pagina

Toamna copacului generației mele

Habar n-am care este sau care o fi generaţia mea. Mi se pare un termen scos de undeva dintr-un dosar nici închis, nici deschis, lăsat aşa, în voia sorţii şi a părerilor proprii. Generaţia mea pot fi eu însumi sau eu în într-un flux care face ce vrea el. Și cu mine, dar şi toţi ceilalţi, aşa cum fac apele unui fluviu cu vreascurile sau cu trunchiurile de copaci care se rostogolesc în talvegul văii. Mi se par cuvinte cu totul nepotrivite. Substantivul generaţia şi adjectivul pronominal posesiv mea sunt două grupări de litere care vor să-mi impună mie, unui ins care culege fluturi, responsabilitatea unei mulţimi finite, pe care eu n-o înţeleg ca fiind nici a mea, nici a altcuiva. Eu nu aparţin nimănui. Cel puţi, după atâta vreme, asta cred. Sunt eu însumi şi atât. Nici acest însumi nu-mi prea place. Chiar dacă el vrea să spună că eul meu este al meu şi nimic din ce este al meu nu poate fi în afara mea. Dar generaţia mea înseamnă tocmai contrariul. Este vorba de ceva care ar trebuie să fie al meu, dar care nu este al meu, de un eu din afara mea şi de nişte ceilalţi din interiorul meu.

Filozofie de doi bani! Mi-e greu să mă gândesc la ceva anume. Mai ales când acest ceva este ca un copac de toamnă care-şi pierde frunzele. Îmi este însă la fel de greu şi să nu mă gândesc la nimic. Nu se poate fără gând. În fond, omul este gând. Restul înseamnă material care putrezeşte…

Mă trezeşte un telefon. Las gândul de o parte şi răspund monosilabic:

– Da.

– A murit Nae!

– Poftim?!

– A murit Năică!

– Cum să moară?!

– Cum se moare. Cancer la colon, spital, suferinţă, inimă care nu mai bate, ochi închişi, mâini împreunate pe piept, adică un om mai puţin pe planeta Pământ…

– Tu de unde ştii?

– Ce să ştiu?

– Că a murit Nae.

– De la fiică-sa, tocmai m-a sunat.

– Dumnezeu să-l odihnească!

– Dumnezeu să-l ierte!

Nu ştiu de ce ar trebui să-l ierte Dumnezeu, pentru că, din câte ştiu eu, Nae, Nae Octavian, pe numele lui cu prenume, nu i-a greşit cu nimic. Nici lui Dumnezeu, nici altcuiva. Sau poate că a greşit tuturor, dacă admitem că omul însuşi este o greşeală universală, un drum fără drum sau un infinit obligat să trăiască în lucruri finite…

– Dar tu, Dik, tu ce faci?

– Nu fac nimic, ce să fac! Mă gândesc la generaţia noastră. Se cam duce. Ne ducem cu toţii, unul câte unul.

– Ei, şi?

– Cum ei şi?! Chiar nu-ţi pasă?!

– Ba da, dar asta-i legea. De fapt, nu ne ducem, doar ne transferăm…

– Bietul Năică! A suferit mult în ultimul timp. Idioţii ăştia l-au omorât cu terapia lor dură, cu chimoterapia lor! Ieri am fost la el. Îmi spunea că nu mai poate suporta, că vrea s-o termine cu lumea asta, că i-a trecut vremea…

– Nu-mi vine să cred! Falnicul Nae, bradul acesta de om, marele caracter, colegul nostru special s-a dus dintre noi…

– S-a dus. Sâmbătă va fi la capelă, iar duminică îl vom însoţi la Ghencea, pe ultimul drum… Unul mai puţin la Joia tineretului…

Joia tineretului este, pentru promoţia noastră, ultima joi din fiecare lună… Ne întâlnim undeva, într-o rotondă, la Restaurantul Militar Central şi, la o bere şi la o gustare personalizată,  vorbim…

O viaţă…

…Pe Năică l-am cunoscut la Turnu Severin, în 1960. Eu venisem de la Grăniceri, el de la Infanterie… Eram, în acea garnizoană, în total vreo 17 locotenenţi, toţi din aceeaşi promoţie, promoţia anilor 1960, de 20 de ani fiecare, gata să luăm taurul de coarne sau, dimpotrivă, să nu ne lăsăm luaţi în coarne de nici un fel taur, oricât ar fi el de fioros, şi să mergem înainte…

Și am mers…

…Vremurile erau grele, pâine şi o mulţime de alimente să dădeau pe cartelă, restricţiile erau mari, libertăţile puţine. Toţi eram comandanţi de plutoane, mergeam zi şi noapte la instrucţie, intrasem cu toate forţele în malaxor…

Apoi, în anii următori, am început să ne rărim. Unii au fost mutaţi pe la alte unităţi, unul a căzut cu motocicleta şi aşa mai departe.

…Într-o zi, după ce am încheiat serviciul de patrulare prin oraş, am pregetat să mă duc până la unitate. Le-am spus soldaţilor care mă însoţeau să se ducă singuri, ştiau drumul, iar eu m-am dus direct acasă. Eram proaspăt căsătorit şi soţia mă atrăgea mai mult decât cazarma… Am uitat însă că aveam la mine pistolul şi cartuşele şi că era interzis să mergem acasă cu armament şi mai ales cu armament şi muniţie…

A doua zi, am luat-o pe cocoaşă. După ce şefii mei m-au mustrat, fiecare câte o oră, făcându-mă în fel şi chip, de la iresponsabil la criminal, cel mai mare dintre ei mi-a dat câteva zile de arest.

Acolo, exact la intrarea în baracă, l-am întâlnit pe Năică.

”- Ce-i cu tine aici?” l-am întrebat.

”- Am fluierat în biserică, fără fluier, fără foc şi fără fum! L-am pedepsit pe unul care n-a executat ordinul acela tâmpit să nu se mai facă focul cu motorină în sobele de teracotă. Șefii au spus că n-a fost bine cum l-am pedepsit şi mi-au arătat ei cum trebuia să o fac. Dar tu?”

”- M-am dus acasă cu pistolul şi cu cartuşele, după ce m-am întors din patrulă. Era mai scurt drumul până acasă decât cel până la unitate.”

”- Dă-i dracu!”

”- De acord. Să-i ia!”

Arestul pentru ofiţeri era situat undeva într-o baracă, într-un colţ al perimetrului unităţii, unde nici vântul nu bătea cum trebuie. Bătea în rafale, furios, cu şuierături ascuţite şi grave, ca ale unui proiectil de 152. Nouă nu ne prea păsa. Reuşiserăm chiar în acel an la facultate, la f.f., şi, în cele câteva zile cât am stat închişi în baraca aceea, am vorbit aproape continuu, chiar şi în somn. Am avut suficient timp să pălăvrăgim despre toate, dar mai ales despre condiţia noastră şi a generaţiei noastre. Eram nişte zmei, zburam pe unde vream noi, nu ne păsa de cei din unitate, de concepţia şefilor, de gângăveala unora dintre analfabeţii acelor vremuri, aveam propria noastră filozofie, ne şi vedeam Socrate sau Platon, citeam o carte pe săptămână şi, în concediu, chiar şi câte o carte pe zi. Eram daţi dracului.

Nu ne convenea nimic. Nici regimul din unitate, nici lecţiile de morală pe care ni le ţineau cei mai vârstnici, nici falia care ne despărţea de ei, de generaţia post-epurare a armatei, nici controlul unghiilor, nici tunsoarea obligatorie până în creştet, nici participarea obligatorie la programul de dimineaţă al trupei, nici corvezile, nici lipsa ţinutei de protecţie, nici metodologia mult prea simplistă a instrucţiei, nici convocările metodice încazarmate, nici alarmele interminabile, nici lipsa de cultură a şefilor noştri răi şi matusalemici…

… Am discutat despre lecturile noastre, despre examenele care ne aşteptau în vară, la facultate, eu la filozofie, el la drept, despre manualele de metodică, despre frontieră, despre trageri, despre proiectul nostru mai vechi de a pleca, într-un concediu, cu pluta pe Dunăre, până unde ne-or ţine puterile noastre şi lemnul plutei, despre colegi, despre consoartele noastre, despre cei care au fost mutaţi prin alte garnizoane…

Nae era un om foarte realist, de mare caracter şi destul de chinuit. Într-un fel, în ceea ce priveşte chinul, ne asemănam. Tatăl lui căzuse, în timpul războiului, la Cotul Donului. Tatăl meu fusese luat prizonier la Cotul Donului. Al lui murise pe front. Al meu murise acasă, cinci ani după război, dar tot din cauza frontului…

…În anii care au urmat ne-am pus cu burta pe carte. Trei nopţi pe săptămână nu dormeam nici un minut. Învăţam pentru examene. În celelalte trei nopţi, aveam instrucţie de noapte… Ar fi trebuit să ne fie foarte greu, dar nu ne-a fost. Eram ca într-un maraton în care contează rezistenţa, puterea, resursele şi inteligenţa. Aveam de toate.

Viaţa a continuat aşa cum a vrut ea. Din ţeava acelui tun al garnizoanei din Oraşul Rozelor, am fost zvârliţi, pe rând, unul câte unul, prin toată ţara, pe unde a fost nevoie şi, probabil, pe unde s-a nimerit. Să trăim cum s-o putea şi să murim cum s-o brodi.

Noi, toţi cei şaptesprezece am absolvit câte una sau două facultăţi civile şi militare, am generat lucruri deosebite, cărţi, metodologii şi amintiri frumoase…

Dar nimic nu este veşnic. Fugit irreparabile tempus…

Am fost generaţia de după generaţia de sacrificiu. Sau generaţia care a preluat sacrificiul şi l-a dus mai departe, pentru că noi, militarii acestei ţări, am trăit şi, probabil, vom trăi mereu aşa, cu viaţa în bandulieră, din sacrificiu în sacrificiu, din vremuri în vremuri, din lac în puţ şi, câteodată, din puţ în lac. Dar totdeauna din rău în mai rău…

În anii de carieră, fiecare dintre noi a trecut pe lângă moarte. Am escaladat munţi, am fost în teatrele de operaţii, am degerat în nopţile de aplicaţii, am cules porumbul de pe câmp, am fost în mine, pe şantiere, am pus câte un strop de viaţă din viaţa noastră în tot, dar în absolut tot ce există în această ţară, din adâncul minelor, până la Transfăgărăşan, din pereţii de reazim ai Canalului Dunăre-Marea Neagră, până în Palatul Parlamentului, în regulamente, în manuale, în gândirea şi filosofia profundă şi tragică a acestei instituţii…

…Generaţia mea nu se află la ora bilanţului, ci la ora supliciului. Guvernele o atacă, parlamentarii o privesc cu dispreţ, nişte inşi frustraţi de propria lor nedevenire i se adresează cu ironie ”tovarăşe”, celor tineri nu le pasă – au şi ei tragedia lor, tragedia vieţii de soldat aflat în tranşee active sau în aşteptare strategică a războaielor lumii –, iar crucile generaţiei celor care ne-au băgat cândva la arest luminează încă lumânările aprinse de noi pentru ei…

Țara nu are nici un orizont, busola ei a intrat într-o furtună politică magnetică, viaţa în Uniune nu şi-a găsit încă nici pulsul, nici drumul, nici sensul, merge cum poate, calcă în străchini, iar Nae a murit…

…La capelă, în ziua înmormântării colonelului (r) Nae Octavian, au venit peste o sută de colegi. Capela s-a umplut de flori, de coroane, de tâmple albe şi de priviri descumpănite.  Printre cei prezenţi se aflau şi câţiva din câţi au mai rămas dintre colegii noştri din prima noastră garnizoană din Oraşul Rozelor… Colonei în rezervă, generali, ingineri, profesori, unii dintre ei cu zeci de cărţi publicate, alţii cu viaţa cimentată în templul naţional al armatei şi al ţării.

Lumânările de la căpătâiul lui Nae nu scoteau fum, ci cântau ”Am douăzeci de primăveri, cine-i ca mine…”, cântecul nostru din anii 60.

…Acum, în anul de graţie 2013, la înmormântarea lui Nae Octavian este toamnă. Toamna tâmplelor albe ale promoţiei  mele. Frunzele copacului anilor 60 continuă să cadă. Una câte una. Din frunzele căzute nu se nasc însă rădăcini. Nici din rădăcini nu cresc frunze. Frunzele cresc doar din ramuri. Cu condiţia să vină din nou primăvara. Primăvara copacului generaţiei mele… Dar, pentru aceasta, copacul va trebui să mai înfrunte o iarnă… Iarna care vine…

Gheorghe Văduva

Arhivă